Valeriu Dulgheru: Ospăț în timpul ciumei

Priveam deunăzi consternat cum preşedintele Dodon prezenta jurnaliştilor invitaţi la reşedinţa sa (e a sa după modul cum o foloseşte!) de la Condriţa. Cu câtă satisfacţie de sine făcea el acest lucru (se observa după chipul său), prezentând curtea îngrijită (evident, nu de el!) cu flori, lacul artificial, topogamele pentru copii (pentru cine sunt destinate la reşedinţa preşedinţiei? Probabil pentru preşedinte când se dă în mintea copiilor! Se vorbeşte că au apărut după ultima renovare a reşedinţei de către Dodon care a costat milioane de lei (fostul preşedinte N. Timofte nu a irosit bani publici pentru hatârul propriu!)). Trebuie de fapt să-l înţelegem pe Dodon: este tânăr tătic, are copii mici. Ca şi fostul său bos V. Voronin (cel care a transformat reşedinţa prezidenţială într-un adevărat conac boieresc, dar pe banii noştri!) Dodon nu a ezitat să prezinte şi beciurile pline cu conservări (făcute de cine şi pentru cine?), vinuri, coniacuri. Conform investigaţiei Rise Moldova Dodon a cheltuit milioane de lei pentru repararea şi reamenajarea reşedinţei. Se pune întrebarea: pentru ce a trebuit să-şi etaleze fudulia? Chiar că prostul nu este destul de prost dacă nu e şi fudul.

Fostul preşedinte N. Timofte cu convingeri liberale pe parcursul celor patru ani nu a cheltuit nici un ban pentru reparaţia reşedinţei, nu a refăcut reşedinţa după bunul său plac, nu a făcut nicio prezentare a reşedinţei jurnaliştilor, nu a făcut nici un soi de serbări familiare, pe când fostul preşedinte comunistul nr. 1 V. Voronin şi actualul preşedinte socialistul nr. 1 I. Dodon, „slugi ale poporului”, apărători ai „omului truditor” îşi permit un astfel de lux în cel mai sărac stat din Europa. La întrebarea unui jurnalist despre petrecerea privată dată recent la reşedinţa prezidenţială de la Condriţa I. Dodon a răspuns nonşalant: „Da confirm! Unul din feciorii mei a împlinit o vârstă frumoasă. Reşedinţa este o casă de servicii, este locul de trai al preşedintelui!”. Cum vă place Domnilor? Îi este puțin salariul de vreo 15 mii de lei lunar pentru ași acoperi singur cheltuielile private! Câtă lipsă de elementar bun simţ. Sunt bolnave, grav bolnave aceste „slugi comuniste ale poporului”. De fapt, de ce nu ar proceda astfel dacă noi le permitem. Ceva e putred în Danemarca noastră!

Priveam cu dezgust acest circ, acest ospăţ înaintea ciumei, şi mi-au venit din memorie câteva cazuri despre adevăraţi conducători de stat cu grijă de popor. Ceva timp în urmă citisem despre preşedintele Uruguayului care refuzase la reşedinţa prezidenţială, la maşina prezidenţială, la salariul de preşedinte, care era donat unei asociaţii de binefacere. Al nostru însă, socialistul Dodon, consideră reşedinţa prezidenţială drept un loc de petreceri private şi de trai!

Ceva mai înainte citisem despre Urho Kaleva Kekkonen, preşedintele Finlandei (o ţară cu unul dintre cele mai înalte nivele de viaţă din Europa!), care în weekend pleca la ferma sa, se urca pe tractor, şi se ocupa de ale gospodăriei. Ai noştri boieri comunişti şi socialişti, odată urcaţi sus nu-i mai vezi să coboare la nivelul omului simplu. Poate doar pentru diferite showuri ieftine cum a fost deunăzi vizita preşedintelui Dodon în colhozul „Put’ Il’icea” (cer scuze, într-o gospodărie model care doar în Găgăuzia există!), unde s-a urcat pe o combină de secerat grâu şi a făcut o roată (în stilul stăpânului său V. Putin!), timp în care întreg alaiul în frunte cu başcanul I. Vlah î-l aşteptau smeriţi la soare pe o căldură de peste 35oC.

Citeam dăunezi cu profund respect despre modul de trai al preşedintelui Austriei (o ţară cu unul din cele mai înalte nivele de trai din Europa) Alexander Van der Bellen, cu origini nobiliare, care locuieşte într-un apartament ordinar (al nostru socialistul – într-un palat în trei nivele şi un conac boieresc prezidenţial), pleacă la serviciu cu transportul public (v. foto). Adevărată slugă a poporului!

Al nostru breaz preşedinte socialist crescut şi educat în spiritul „idealurilor comuniste” unde „totul era pentru omul muncitor!” are o reşedinţă – adevărat conac boieresc la Condriţa unde se lăfăieşte în lux ca un mare boier, o reședință la Holercani pe malul Nistrului, mai are un palat în trei nivele la Chişinău şi alte proprietăţi (întreaga sa viaţă fiind bugetar!), este escortat la lucru de un adevărat alai din mai multe maşini de lux, creând probleme pasagerilor din transportul public, zboară în călătorii cu avioane private.

Pentru a evidenţia şi mai bine contrastul izbitor mai aduc un exemplu cras – cel al cancelarului Germaniei – celei mai dezvoltate şi mai bogate ţări europene, stâlpul economic al Uniunii Europene, Angela Merkel. Locuieşte într-un apartament ordinar unde îşi plăteşte singură toate serviciile, are o vilă modestă (a se vedea contrastul între vila cancelarului Merkel şi cea a preşedintelui Dodon!). Dacă călătoreşte undeva împreună cu soţul în acelaşi avion soţul îşi plăteşte drumul singur. Adevărată slugă a poporului german!

Mă întreb şi vă întreb şi pe Dstră: de ce îi permitem acestui baistruc să se comporte în aşa mod? De parcă ne-ar face plăcere masochismul acestui socialist cu apucături boiereşti. Colac peste pupăză Dodon ne mai anunţă că la sfârşitul lunii august va începe reparaţia Palatului Prezidenţial (pe bani turceşti, spune el. Braşoave! Dar cine o să-i întoarcă? Tot noi, contribuabilii). Îi sunt puţine actualele reședințe luxoase din Chișinău, Condrița și Holercani? Iar noi tăcem! Actualmente se află la odihnă în Grecia (de ce nu în iubita sa Rusie!), unde după cum  spune va vizita . Vre-o lună în urmă jurnaliștii l-au găsit odihnind-se cu familia în Turcia. Câte concedii pe an are acest trântor care nu mai știe ce să facă de plictiseală?

Au pornit un lucru bun tinerii de la ODIP (Onoare, Demnitate şi Patrie) – colectarea semnăturilor pentru demiterea lui Dodon – o şansă de a scăpa de acest impostor, iar noi stăm deoparte şi ne întrebăm: vor reuşi sau nu! Dl M. Ghimpu, în loc să se alăture frumoasei iniţiative a tinerilor (moment deosebit de important, până la urmă moţiunea de demitere va trebui înaintată în parlament de un partid parlamentar) iese cu o declaraţie pompoasă în presă de colectare a semnăturilor pentru demiterea lui Dodon, declarând că el e primul semnatar (asta după ce tinerii de la ODIP au colectat deja zeci de mii de semnături). După ce l-a îngropat la direct şi la figurat pe tânărul D. Chirtoacă, odinioară un politician cu mari perspective iar acum învinuit de trafic de influenţă de camarila lui Plahotniuc, M. Ghimpu dă vina pe altcineva de arestarea lui D. Chirtoacă. Dar să ne aducem aminte cum î-l presau pe preşedintele N. Timofte (el şi dna C. Fusu) să accepte candidatura lui V. Plahotniuc pentru funcţia de prim ministru.

Am ajuns ca astăzi să fim conduşi de cuplul Dodon – Plahotniuc. Aparenta discordie dintre ei este pentru cei proşti. Sunt o apa şi un pământ. Există deja suficiente momente care demonstrează conlucrarea adâncă a lor. Primul ajutor frăţesc Plahotniuc i l-a dat lui Dodon, scoţându-l pe R. Usatîi pe linie moarta la doar o săptămână până la alegerile din a. 2014, fapt ce ia adus suplimentar lui Dodon 10-15 mandate de parlamentar. A doua oară i-a întins o mână de ajutor frăţesc la prezidenţialele din toamna lui 2016. Mai ţineţi minte panourile publicitare instalate pe toate drumurile, pe o parte a cărora era plasat banerul PDM „Împreună suntem mai puternici!”, iar pe cealaltă parte – banerul socialiştilor „Dodon preşedinte!”. Până la urmă Plahotniuc l-a făcut preşedinte pe Dodon. A treia oară în pofida tuturor avizelor negative Plahotniuc împreună cu Dodon au votat şi promulgat Legea privind votul mixt. La doar o zi de la votarea Legii preşedintele Dodon a promulgat-o declarând cu satisfacţie că au fost luate în considerare toate propunerile socialiştilor, inclusiv votarea într-un singur tur. Dar tocmai votarea într-un singur tur când prin fraude, cumpărări, dosariade Plahotniuc şi Dodon au şanse mari de a câştiga, este cel mai antidemocratic element al Legii. Un candidat cu sub 10% de voturi va fi câştigător. În turul doi, la o bună mobilizare a dreptei – centru dreapta, stânga întotdeauna a pierdut. Această Lege are atâtea mine cu efect întârziat, dar pentru autorii ei contează să ajungă cu orice preţ în parlamentul din 2018 cu fracţiuni majoritare.

Şi atunci ce-i de făcut? Este o singură cale de a opri acest dezmăţ dodonist-plahotniucist – unirea forţelor unioniste, a celor liberal – democrate. A apărut o șansă: poate lui T. Băsescu îi reușește să unifice aceste forțe ”prounioniste” atât de răzlețite. Nicolae Bălcescu spunea la mijlocul secolului al XIX-leaMenirea intelectualului este de a lumina masele”. ”Dar unde sunt intelectualii?” se întreabă mult stimata ex-deputat în primul parlament rămasă și astăzi cu colană vertebrală verticală Nadejda Brânzan. ”Eu încă o dată fac apel către toată lumea bună, către toți intelectualii! Nu contează ce eşti: medic, profesor, doctor în ştiințe, scriitor, compozitor. Gândiți-vă că aveți baştină, aici vă sunt rădăcinile și că nu vreți înapoi în ceea ce a fost 27 de ani în urmă, dar vrem înainte, că noi vrem să ne reîntregim Țara! Ceea ce face Dodon e mancurtism. Ei vor să dezvolte mancurtismul, să ne ucidem patria. Nu vedeți, au rupt harta României. Rădăcinile noastre strămoşeşti sunt acolo!” ne îndeamnă N. Brânzan.

Să ne ajute Dumnezeu să ne vină mintea cea de pe urmă măcar în al doisprezecelea ceas.

——————————————–

Valeriu Dulgheru

Chișinău

august, 201

august, 201

Valeriu Dulgheru: De atâta lup și oaia mușcă…

Zadarnic! – Lupta se-nteţeşte, /Şi nu-i alegere de armă./
Sub pumnul grosolan al forţei / Dreptatea celui slab se sfarmă
”.

(Alexandru Vlahuţă. Homo homini lupus…)

            Într-adevăr, de atâția lupi câți s-au plodit în acest colț de țară și oile ar trebui să muște. Această așchie de pământ întotdeauna a fost privită cu jind de tot soiul de lupi, în special din est. În calea lor spre bogățiile Europei peste noi au trecut și s-au retras. N-apucau bieţii oameni să-şi întremeze gospodăriile distruse că veneau alţi pustiitori, alt puhoi de barbari din podişurile Asiei. „Nu-i o armată, nu-i un popor, e o lume nesfârşită de călăreţi, de care şi de gloate pe jos, ce-ntunecă zarea şi zguduie pământul – un fluviu de oa­meni ce curge mereu şi creşte mereu, – şi nu mai isprăveşte – e lumea cea sălbatică şi îngrozitoare a hunilor. Ei înaintează, ca o năprasnică viitură de apă, vărsându-se încoace peste întinsele şesuri dintre Ural şi Volga” scria marele poet patriot A. Vlahuță. Prin vadul deschis de huni se lasă mai târziu avarii. Pe Volga întâlnesc pe bulgari (volgari) şi-i supun. În valea Ni­prului dau de slavi, îi mătură şi pe aceştia din sălaşele lor, şi-i duc peste amestecul de neamuri ce se frământă înăuntrul Împărăţi­ei Romane. De abia încep ţările să-şi mai vindece rănile că o nouă năvală de hoarde se arun­că asupra lor – maghiarii de pe lângă Ural, hoardele sălbatice ale lui Arpad – groa­za întregului Apus timp de o jumătate de veac. După ei vin tătaro-mongolii, turcii, rușii…

Ultimii au fost cel mai avari. S-au năpustit ca lăcustele asupra părții de est a vechii Moldove ocupate, și așa secătuite timp de peste 300 de ani de un alt imperiu estic – cel otoman. Însă ”lupii creștin ruși” s-au dovedit a fi mult mai lacomi, mai mârșavi decât cei otomani. Dajdiile luate de ruși din Basarabia întreceau de 2-3 ori pe cele ale turcilor. De la cel mai înalt funcționar până la ultimul funcționăraș rus aduși în Basarabia, toți se stăruiau să jupoaie câte zece piei de pe bietul țăran basarabean. Își blestema bietul basarabean ziua când s-a văzut pe capul său cu ”eliberatorul ortodox rus” care a folosit crucea drept stâlp de hotar.

Însă țăranul basarabean considerat până și de ultimul funcționăraș velicorus prost, înapoiat, murdar, numit de ei berbec, bou s-a ridicat în 1918 și a înfăptuit Unirea cu Țara, revenirea acasă din surghiunul rusesc de peste un secol. Doar 22 de ani a avut la dispoziție românul basarabean pentru ași vindeca rănile provocate de prea strânsa ”îmbrățișare” a ursului. În est (iarăși în est!) nori grei se strângeau, urlete de lupi flămânzi se auzeau de peste Nistru. Nu știa bietul basarabean, care răsuflase puți ușurat, ce-l așteaptă. Cu invadarea sovieticilor iadul se instalase în Basarabia. Ceea ce cunoscuse la ei acasă – robia sovietică, nedreptatea, sărăcia, mârșăvenia, ateismul satanic aduseseră cu ei în Basarabia. Este cunoscuta tactică a nomadului. Haite de lupi (de această dată lupi sovietizați, bolșevizați, mult mai flămânzi la direct – o armadă de peste 400000 de mii de soldați) au invadat din est biata Basarabie, urmată pe parcurs a peste 50 de ani de peste un milion de colonizatori. După calculele istoricului Larry Wats victime ale acestei invazii sovietice au devenit peste 15000000 de basarabeni, trecuți prin închisorile nkvd-iste, gulagul stalinist, groaznica foamete organizată și cele patru valuri ale deportărilor. Marea majoritate din ele nu și-au mai văzut meleagurile dragi, casa văruită în siniliu cu brâie negre și nucul de la poartă, oasele lor putrezind în pământul rece al necuprinsei Siberii.

Acest regim stalinist draconic, această ideologie satanică nu putea să nu lase urmări. Pe parcursul celor 50 de ani de robie sovietică au fost educate generații de atei, de pavlici morozovi. Prin komsomol au fost crescuți, în mare parte, lupi autohtoni – șmecheri, fără scrupule, în stare să calce pe trupuri pentru ași atinge scopul care, ulterior, după obținerea așa numitei independențe de acest colț de țară, s-au plodit și s-au infiltrat în toate sferele: politic, economic, spiritual (religios – chiar și unii slujitori ai bisericii ce ține de Moscova sunt foști comuniști și komsomoliști. Nu e de mirare, deoarece este cunoscut faptul că după patriarhul Tihon toți ceilalți patriarhi au colaborat cu organele secrete bolșevice (nkvd, kgb)). Ștabii de la Kremlin au pregătit bine terenul și cadrele pentru perioada post-urss. Și astăzi simțim pe pielea noastră rezultatele ”acestei munci”.

Prevăzând căderea URSS-ului kgb-ul a stimulat mișcările naționale, infiltrând în ele oamenii săi. Balticii au știut să-i deconspire pe ai lor, noi însă pe al nostru Iuda Iu. Roșca l-am deconspirat mult prea târziu, atunci când din această mișcare nu mai rămăsese nimic. Instruiți prin școlile de partid și komsomol în spiritul Legilor junglei (mai corect ar fi, al legilor taigalei – în jungle nu sunt lupi) acești lupi autohtoni sunt chiar mai periculoși fiindcă deseori se camuflează sub piele mioritică, însușind foarte bine Legea ticălosului descrisă de A. Vlahuță: ”Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ţi mască, fă-te blând,/ Pleacă-ţi fruntea ta cucernic, bate-ţi pieptul tău strigând:/ Scumpa, draga Românie, idolul vieţii mele!/ Şi când vei fi Leu, pisică, scoate-ţi ghearele din piele!/ Iată norma după care poţi s-ajungi unde pofteşti!”. Dintre aceștia care au însușit bine această școală, haite întregi de lupi de diferită culoare, hapsâni, corupți sunt în toate structurile politice și statale: în fruntea partidelor, în ministere, administrații locale, la președinție.

Astfel din cauza nepăsării noastre, a leneviei intelectuale de care am dat dovadă în toamnă, ne-am pomenit în frunte cu o javră de lup hapsân, viclean, infectat până-n măduva oaselor de boala servilismului față de stăpânul Putin, cu ”Un vechi tolbaş de vorbe late, / Om norocos din cale-afară, / S-a pomenit pe neaşteptate / Stăpân peste întreaga ţară…/ Poftiţi aici! Oricine are /Obrazul fără de ruşine / Ş-o conştiinţă de vânzare…/ Poftiţi să faceţi târg cu mine! Prostie, lene, linguşire, / Eu cumpăr tot. Veniţi aici! / Şi cei mai nărăviţi din fire / Mi-or fi tovarăşi şi amici” cum scria 140 de ani în urmă marele Vlahuță. Cât de actuale sunt aceste versuri acum. În jurul lui Dodon se strâng ca muștele tot soiul de scursuri ale societății care sunt puse în slujba țarului de la Kremlin: istorici care scriu istorii inventate ale acestei palme de pământ; consilieri care-l ”consiliază” (cât face doar consilierul nr. 1 Ivan Ceban – un ivan fără patrie!); tot soiul de ”prieteni ai Rusiei” gen V. Borșevici, Țîrdea, Ostalep ș.a. ”Priviți-l – chip cioplit neomenește / Cu fălci palealitice, rigid./ Analfabetul ce ne dăscălește, /Când sâsâie ca șarpele perfid,/ Și laba și-o întinde ca un clește” scrie un autor necunoscut despre Dodon, acest gânsac înfoiat în pene, care tot mai mult rătăcește în propriile minciuni (a se vedea ultimele minciuni legate de acoperirea cheltuielilor de odihnă cu familia în Turcia de către președintele Turciei! Până și fostul său boss V. Voronin este indignat de prea desele concedii, pe care și le face bugetarul Dodon: schi în munții Caucazului și ai Austriei, odihnă la mare în Turcia). Dar și voiajurile private ale unor grupuri întregi de demnitari în SUA, Bruxel cu costuri de sute de mii de euro în situația când alți bugetari – profesorii universitari și-au primit salariile mizere cu întârziere de peste 20 de zile. Dar și vestita noastră justiție care l-a condamnat pe principalul vinovat în furtul Secolului I. Șor la 7,5 ani cu detenție în închisoare cu regim lejer (care la sigur va mai fi redus de către instanțele ulterioare) el fiind eliberat din arest la domiciliu până la sentința finală (pentru a putea părăsi Republica așa cum au mai făcut-o și alții (de ex. inculpatul ministru de interne Papuc)) atunci când doar pentru o gâlceavă care s-a iscat recent între un grup de localnici din sectorul Râșcani (printre care și femei însărcinate!) și polițiști ”vinovații” pot primi până la cinci ani de închisoare. Când femida de pe Bâc îl ține în arest la domiciliu pe primarul general D. Chirtoacă pentru presupus transfer de influență (pentru toată lumea este clar că e vorba de un dosar politic!), iar de alde Dodon ș.a. cu palate, hoteluri, mașini luxoase  (toate procurate pe salariu de bugetar!) se află la libertate și culmea! ne mai dăscălește cu lecții de patriotism! Bună justiție. Este un fel de carnaval în timpul ciumei! Tot mai mulți tineri se întreabă ”Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,/ Când spoiala azi e totul, când vezi că prin linguşire / Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!/ Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte / Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,/ Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!”, părăsind zilnic cu sutele acest colț de rai atât de prost guvernat. Cât vom mai răbda oare aceste batjocuri ale haitelor de lupi, aparent de diferite culori?

Cu fiecare ocazie Dodon declară că el e stăpânul în acest colț de țară, că el e mandatat cu peste 50% din încrederea populației (conform datelor sondajelor organizate de ei!). Chiar dacă rezultatele sunt trucate Dodon cu turma lui sunt o forță, în special pe fundalul inexistenței unei forțe de reacțiune pe dreapta – centru dreapta, distrusă metodic și care se dorește cu tot dinadinsul să rămână inexistentă până la alegerile din 2018. Dar tot sondajele mai arată că apr. 35% din populație (în realitate sunt mai mulți!) doresc Unirea cu Țara. Și numărul lor ar putea crește dacă s-ar lucra în această direcție dintr-un singur centru cum este cel al lui Dodon. Omului de rând trebuie să i se aducă metodic pe toate căile adevărul privind avantajele unirii. Dar cine să facă acest lucru când nu există un pol unionist unic, un lider incontestabil, agreat de toți unioniștii?

Trebuie însă de conștientizat faptul (în special, cei de la guvernare) că această liniște este amăgitoare, este ca și liniștea apăsătoare dinaintea furtunii. S-ar putea întâmpla ca și oile atât de încolțite de haitele de lupi să muște!

Ași finaliza în stilul lui George Coșbuc:  ”Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, / Să vrem noi sânge, nu pământ! Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula,/ Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa / Nici în mormânt!”

————————–

 

Valeriu Dulgheru

Chișinău

25 iunie 2017

Valeriu Dulgheru: România trebuie să devină actorul actic al Re-Unirii

Se întreabă pe bună dreptate ilustrul patriot Ion Diaconescu. Răspunsul lui Emil Cioran ar fi „Să nu mai fim paraziţii unor glorii deşuiete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi”. Răspunsul nostru la momentul actual ar fi ca România să facă tot posibilul pentru a se reîntregi, aşi aduce teritoriile înstrăinate în diferite perioade ale zbuciumatei sale istorii acasă pentru „a-şi edifica propria identitat”. Spunea maestrul Dabija că Ţării nu-i merge bine fiindcă nu este întreagă, trupul ei este ciuntit, îi lipseşte o mână. Şi dacă Republica Moldova este cu adevărat independentă statal de Moscova, iar România este cu adevărat Ţară-Mamă, atunci ce ne împiedică să ne Re-unim? Iată o întrebare, al cărui răspuns încărcat de incertitudini ne tulbură conştiinţele ori de câte ori o punem. „Trăim vremuri mizerabile și nu avem pe cine să dăm vina, căci vina e în întregime a noastră” scrie pe bună dreptate Mircea Cărtărescu, în cotidianul german Frankfurt Allgemeine Zeitung. Este o vorbă românească: „Dumnezeu te ajută dar în traistă nu-ţi pune”. În traistă trebuie să punem noi ceva ca mai apoi să ne ajute cineva.

Nu am fi pionieri în această problemă. Au mai fost ţări (şi mai sunt) cu aceeaşi problemă – reîtregirea Neamului. Unificarea Germaniei s-a produs în primul rând datorită insistenţei Germaniei de Vest, conducerea Germaniei de Est (RDG) nedorind acest lucru (tot aşa cum acum în Basarabia Dodon şi Plahotniuc nu doresc Reunificarea Basarabiei cu Ţara-mamă). Puţin timp înaintea unificării Germaniei liderul Germaniei de Est E. Honecker declara că RDG va există sute de ani. Iată că istoria a decis altfel. Germaniei şi până la unificare lucrurile îi mergeau bine însă după Reunificare lucrurile i-au mers mult mai bine, astăzi devenind prima putere economică (şi politică!) în Uniunea Europeană.

Unificarea celor două Corei este cerută insistent de Coreea de Sud (care a format în acest scop un minister al Reîntregirii!) mult mai avansată sub aspect economic decât Coreea de Nord, care continuă să „construiască comunismul” (un soi de tip stalinist!), să se militarizeze în exces atunci când poporul moare de foame. Cele două Vietnamuri s-au reunit. Cele două Chine (China propriu zisă şi Taiwanul) se vor reuni şi ele. China, prin insistenţă, şi-a recuperat unul din teritoriile înstrăinate anterior – Hongkong. Este un proces natural şi nu poate fi oprit.

Deci, Re-unirea trebuie să fie o problemă majoră nu doar a Basarabiei (cum încearcă să demonstreze unii politicieni şi politologi din România!), dar în primul rând a României, căreia ia fost furat o parte din teritoriu. România trebuie să fie pregătită pentru orice surpriză a istoriei cum au mai fost pe parcursul zbuciumatei sale istorii (dar şi a altor neamuri cum ar fi în cazul Germaniei, Vietnamului).

România are nevoie acum de un nou Snagov (Snagov 2). Snagov 1 şi-a îndeplinit cu brio misiunea. Unirea tuturor forţelor politice într-un singur scop a făcut posibilă intrarea României în Uniunea Europeană care, oricât de discutat nu ar fi, a fost un pas corect în special acum în situaţia activizării imperiului din est. În scopul Re-unificării România ar trebui să creeze un minister al Reîntregirii aşa cum a existat în perioada de preaderare un Minister al Integrării Europene (aşa cum acum există astăzi în Coreea de Sud!), condus la începuturi de reputatul profesor şi mare patriot Alexandru Herlea. Cu regret în problema Reîntregirii Ţării în România nu există o unitate de poziţii. Explicaţia ar fi sindromul rusesc implantat în ultimii 200 de ani de aflare în zona de interes a Rusiei, teama de ursul siberian, care se transformă la unii într-o adevărată paralizie fizică şi intelectuală.

Ca să nu fiu învinuit de pălăvrăgism voi încercă să vin cu unele exemple. Este şi cazul profesorului român Corvin Lupu. Cu durere în suflet citeam interviul profesorului „Unioniștii de la Chișinău fac politică sentimentală”, care vine sub lozinca „Adevărul mai presus de teamă”. În realitate autorul promovează cu o insistență diabolică „marea teamă care trebuie s-o aibă românii faţă de ruşi, mai presus de adevărul despre situaţia din Basarabia”. Ce politică în opinia lui ar trebui să facă unioniştii de la Chişinău? Dar cei de la Bucureşti? Politica struţului?

Un  alt mare „păreolog” Lucian Boia se dădea cu părerea că ambasadorul SUA are dreptate când a făcut declaratia nechibzuită din vara trecută. O să observaţi neghiobiile sub toate aspectele (istoric, moral, al dreptului internaţional) spuse nu de Dodon sau de alte lepădături de la Chişinău ci de un frate de sânge din Ţară. Voi încerca să-i dau o scurtă lecţie de istorie acestui profesor. „Moldova nu e România (nu e identică, nu sunt acelaşi lucru, comentează autorul)”. Ba este una cu România, moldoveanul A. I. Cuza fiind arhitectul unificării Ţării Româneşti. Nu poate fi ca peste noapte unul dintre cei doi români aflaţi pe ambele maluri ale Prutului să devină un altul! „Moldova (are în vedere Basarabia – n.n.) îşi are propria ei istorie… Este important ca moldovenii să se recunoască a fi moldoveni, o naţiune aparte” continuă autorul. De acord, cea de după 1812 când Basarabia a fost surghiunită în Siberia, când populaţia ia fost înjumătăţită prin lichidarea cremei societăţii (intelectualilor, celor mai buni gospodari) prin închisorile şi gulagurile staliniste, prin groaznica foamete de la 1946-47, prin cele patru valuri de deportări în Siberia, prin colectivizarea diabolică forţată, prin rusificarea acerbă (cunoaşte oare păreologul aceste crunte adevăruri?), este istoria Basarabiei. Dar până la 1812 istoria a fost una – a întregului neam românesc cu o vechime de invidiat – de peste 5000 de ani. „…Este important ca moldovenii să se recunoască a fi moldoveni, o naţiune aparte…Moldova trebuie să rămână un stat suveran și independent!” sunt extrase din declaraţia ambasadorului american la Chişinău. „…Rusia îşi are interesele ei în zonă, dar mai ales şi asta nu se spune, din pricina faptului că basarabenii, să le spunem aşa, într-o majoritate evidentă, nu vor să se unească cu România. Problema nu este ce vrea România aici, ci dacă vor ei să se unească cu România. Cei mai mulţi preferă să trăiască într-o Republică Moldovă independentă” comentează autorul. Cunoaşte oare păreologul că la Chişinău până în 1959 nu a existat nicio clasă cu predare în limba română? Încearcă oare măcar să înţeleagă prin ce chinuri a trecut această aşchie de popor ruptă de la matcă pe parcursul acestei perioade de surghiun de peste 200 de ani? De unde să ştie autorul acestor neghiobii aflat bine mersi în ţară ce „vor basarabenii”. Ştie oare că acum opt ani în urmă doar apr. 2.8% doreau Unirea cu România, acum numărul acestor crescând până la 35% conform sondajelor, în realitate fiind mai mare. De ce în această perioadă oportună Reunirii să nu pună umărul întreaga Românie ca numărul celor care vor Unirea să fie în majoritate absolută, inclusiv prin acordarea mai legeră a cetăţeniei cum fac alte state, inclusiv Rusia în Transnitria şi Găgăuzia). Să ştie păreologul că majoritatea basarabenilor înţeleg deja că proiectul „Statul Republica Moldova” a eşuat lamentabil (lucru demonstrat de cei peste 25 de ani de aşa numită independenţă!), că existenţa aşa numitei „Republica Moldova independentă” se înţelege doar în contextul unei anexe a Rusiei sub orice formă ar fi declarată (membră CSI, membră a aşa numitei „Uniuni Economice Euroasiatice” ş.a.), că perspectivele integrării europene a Republicii Moldova (în special după găinăriile economice şi politice de la Chişinău) sunt foarte iluzorii.

M-a şocat onoarea acordată relativ recent la Bucureşti unui consilier al lui Putin pe probleme geopolitice A. Dughin şi umbrei lui din ultimul timp, cozii de topor (autodeclarat altă dată mare român), Iu. Roşca, punându-i la dispoziţie una din tribunele din Palatul Parlamentului pentru aşi prezenta una din „capodoperele” sale cu pronunţat accent geopolitic. Cunosc oare cei care i-au organizat aşa numita „prezentare de carte” care este firul roşu care trece prin întreaga „operă” a acestui şovin putinist rus? Căile de revenire a Rusiei la gurile Dunării şi în Balcani, şi pentru aceasta a fost aplaudat chiar în Palatul Parlamentului. Cum poate fi primit chiar în incinta simbolului politic al oricărei ţări un şovin rus şi acest mare trădător al Neamului Iu. Roşca, care a distrus Mişcarea de Eliberare Naţională din Basarabia pe banii româneşti acordaţi lui „pentru Unirea Basarabiei cu România”, a bătut necontenit în cei mai mari intelectuali români ai Basarabiei (pe unii ducându-i în mormânt!), a deturnat ajutoarele româneşti pentru susţinerea lumânării aprinse a dragostei de neam spre propriul buzunar, devenind astăzi businessman prosper (cu tipografii moderne, alte imobile), nelucrând în business nicio zi. Culmea, însă aceasta s-a întâmplat acum când acest iuda se află în slujba celui mai mare antiromân Dodon, lustruindu-i permanent imagina la unul din posturile de televiziune ale lui, promovând permanent o politică antiromânească prorusească. „Republica Moldova are un viitor doar cu Rusia, alături de ia” este laitmotivul mai tuturor emisiunilor lui, multe dintre ele realizate în limba rusă. Mai e plină încă Basarabia de lichele şi România trebuie să ştie să aleagă grâul de neghină.

Ei bine, ce ar trebui de făcut ca „România să nu cadă din nou din timp”? Repetându-mă consider că România are nevoie de un nou Snagov în problema Reunirii Basarabiei. Deseori istoria se repetă, îţi oferă unele oportunităţi, pe care dacă nu le fructifici la timpi le pierzi pentru multă vreme. Conjunctura internaţională de la 1859 (după înfrângerea Rusiei în războiul din Crimeea) a permis mica Unire, realizată de domnitorul moldovean Alexandru Ioan Cuza şi întărită de neamţul Carol I. Conjunctura internaţională de la 1918 (după destrămarea imperiilor Rus şi Austro-ungar) a favorizat Marea Unire, începută de minunata generaţie a Unirii basarabeană. De menţionat că în 1916 România întrase în primul război mondial de parte ruşilor pentru a recupera Transilvania, de Basarabia, ruptă de ruşi la 1812, nefiind nici vorbă. Iată că istoria a hotărât la acel moment altfel, Basarabia revenind acasă din surghiunul ţarist.

Conjunctura internaţională actuală (după destrămarea urss şi împutinarea Rusiei în propriile fecalii, mă refer la cucerirea Crimeii şi războiul din estul Ucrainei) devine favorabilă Reunirii. Ucraina, nu din mare dragoste faţă de România sau de noi, ci urmărindu-şi propriile scopuri, avantaje, ar putea favoriza reintregirea Basarabiei de până la 1940 prin schimburi de teritorii şi Re-uinirea ei cu Ţara. O Transnistrie ostilă în coaste, capabilă să se lăţească cu ajutorul Rusiei, care nu a abandonat proiectul Malorossia, de o parte şi alta a Nistrului până la Prut şi mai departe, este nedorită de Ucraina. Această oportunitate trebuie valorificată spre liniştea la graniţa de est a Uniunii Europene.

Trebuie însă să nu fim ca copilul rău care dă vina pe părinţi pentru toate problemele cu care se confruntă. În repetate rânduri, când ne-am aflat la ananghie, România ne-a venit în ajutor. Atunci când în 1999 Rusia, prin regimul de la Tiraspol, ne-a lăsat în beznă, România a livrat Republicii Moldova energie electrică de aproximativ 30 mln dolari, care nu a fost plătită nici până acum. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu gazul în câteva rânduri. Construcţia cu ajutorul României a gazoductului Iaşi-Ungheni, chiar dacă nu rezolvă asigurarea cu gaz a întregii Republici, este o soluţie de reducere a pericolelor de şantaj, care oricând pot veni din partea Rusiei, cum a fost sistarea gazelor în 1992 şi 2009, şi majorarea preţurilor la gazul furnizat (doar în perioada 2004-2014 preţurile la gazul rusesc au crescut de zece ori).

Este însă de nepreţuit ajutorul acordat Republicii Moldova în ultimii 5-6 ani, perioadă în care au fost declanşate procesele de integrare europeană. România a fost în permanenţă avocatul Republicii Moldova în raporturile cu structurile europene. La semnarea Acordului de Asociere a Republicii Moldova la Uniunea Europeană este şi aportul României. Când Rusia a introdus anul trecut un embargo la produsele moldoveneşti pe piaţa rusă (fructe, vin, legume), România a fost prima care a venit în ajutorul bieţilor noştri fermieri, deschizând piaţa pentru produsele lor, acest lucru fiind chiar în detrimentul propriilor producători. Un aport important pentru accesul produselor agricole moldoveneşti pe piaţa europeană l-a jucat Comisarul Agriculturii al Uniunii Europene de atunci, dl Dacian Cioloş.

Dar oare ajutorul de 100 mln de Euro acordat de România Republicii Moldova este de neglijat? Peste o mie de grădiniţe de copii reparate, şcoli construite şi reparate, cele peste o sută de microbuze acordate şcolilor moldoveneşti pentru asigurarea reformei şcolare. Un ajutor ce nu poate fi neglijat a fost acordat în sprijinul presei scrise din Republica Moldova. Fără acest ajutor multe ziare nu ar fi supravieţuit. Dar oare ajutorul acordat în educarea tinerilor plecaţi în România la studii liceale, universitare, de masterat cu bursă de stat nu este important? Chiar dacă mulţi tineri nu se întorc acum, acesta ar putea fi un fond de aur în cazul în care condiţiile politice şi economice vor fi prielnice întoarcerii lor din România şi din alte ţări. Şi, în final, să nu uităm că România nu este Germania, ca putere economică. Ea a dat permanent din puţinul pe care l-a avut, ca o adevărată mamă fiicei temporar aflate la ananghie.

De aceea, este strict necesar acum, în special acum (când emisarul lui Putin Dodon încearcă să reorienteze această navă naufragiată grav spre malul rusesc!), ca România să fie prezentă la luarea oricăror decizii privind viitorul Republicii Moldova. Tocmai părerea României în calitate de membru al Uniunii Europene şi în virtutea comunităţii etnice şi lingvistice, care cunoaşte cel mai bine situaţia din Republica Moldova, ar trebui să stea la baza oricărei strategii europene privind organizarea structurală a Republicii Moldova.

—————————-

Valeriu Dulgheru

Chișinău

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/04/26/valeriu-dulgheru-romania-trebuie-sa-devina-actorul-actic-al-re-unirii/

Valeriu Dulgheru: De Ziua Limbii Române


„N-avem două limbi şi două literaturi,

ci numai una, aceeaşi ca peste Prut”.

(A.Mateevici)

 

Pentru orice neam limba este cea mai mare comoară, este fondul de aur al spiritualitatii unui neam, pe care trebuie să-l păstreze cu sfinţenie pentru a nu pieri. Se spune pe bună dreptate că un popor există atâta timp cât îşi vorbeşte limba. Popoarele care şi-au pierdut graiul au dispărut. Dovadă sunt cele peste 100 de popoare mici din Rusia care, pierzându-şi limba şi scrisul, au dispărut, s-au topit în acest babilor cu numele „rosiane”. Dovezi sunt şi marea parte a aromânilor din jurul României, care din cauza politicilor de deznaţionalizare promovate de Ungaria, Serbia, Bulgaria, Grecia, Ucraina ş.a. încetul cu încetul dispar.

Despre importanţa limbii la românii basarabeni vorbesc mai multe. Limba română a fost cântată de clasicii literaturii româneşti. Constient de faptul ca numai o limbă dezvoltată poate să devină forţă motrice care duce spre civilizaţie şi propăşire, marele M. Eminescu a militat pentru valorificarea eficienta a tezaurului limbiiMăsurariul civilizaţiei unui popor astăzi e o limbă sonoră şi aptă a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent etic sentimente…Numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin… Dacă în limbă nu s-ar reflecta caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâtea limbi pe pământ?”. „Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată / Un șirag de piatră rară / Pe moșie revărsată…” scria la 1917 A. Mateevici, poezie care din 17.08.1995 a devenit imnul Republicii Moldova. Regretatul poet basarabean N. Costenco, exilat în Siberia în perioada 1940-1955, scria: „Limba mea sfătoasă, /Creangă ce-a iubit-o /Şi-a înaripat-o- n vers Alecsandri, /Eminescu forma ţi-a desăvârşit-o /În cultura lumii spre a ne mandri”. Printre multele poezii dedicate limbii române scrise de clasicul contemporan Gr. Vieru spicuim: „În al limbilor tezaur / Pururea o să rămână / Limba doinelor de aur, / Limba noastră cea română”. Poezia lui N. Dabija „Cât trăim pe acest pământ”, avea să devină, în anii 1988-1990, Imnul Mişcării de Eliberare Naţională a basarabenilor, fiind cântat de cei peste 700 mii de participanţi la Marea Adunare Naţională din 27 august 1989, care cereau dreptul la Limba Română, Alfabet Latin şi Demnitate.

Limba română şi alfabetul latin au fost obiectivele de bază ale Mişcării de Eliberare Naţională de la 1988-1989, depăşind obiectivele cu aspect economic. La toate protestele de stradă se vedeau transparante cu textul „Limbă şi alfabet”, „Codru, apa şi pământul! Alfabetul şi cuvântul!!” ş.a. Este probabil unicul stat în lume care are decretată o sărbătoare a Limbii – Limba Română, devenită de curând sărbătoare naţională a tuturor românilor. Imnul Republicii Moldova a fost scris în baza frumoasei ode limbii române scrise de A. Mateevici – Limba noastră. Din cauza prea cruntei oprimări sub aspectul limbii în perioada ţaristă şi sovietică, rusificării acerbe Limba în Basarabia a fost sacralizată. După ocuparea ei în a. 1812 Rusia ţaristă a stăruit prin toate mijloacele (colonizare, rusificare acerbă prin şcoală, biserică, administraţie, armată) să transforme Basarabia într-o gubernie, iar pe românii basarabeni – în adevăraţi ruşi. S-a întâmplat însă o minune. Ruşii, ucrainenii, bulgarii aduşi în Basarabia se moldovenizau. Unul dintre cei mai aprigi susţinători ai rusificării, istoricul şi omul politic Batiuşkov recunoştea că „Basarabia este departe de a fi rusească, atât în ceea ce priveşte limba, cât şi viaţa ei. În această provincie există mulţi oameni care se uită cu dor peste Prut”. Iar academicianul Berg recunoştea: „Trebuie de notat că rutenii hotineni, acolo unde vin în contact cu moldovenii, se românizează. Astfel, satul Colencăuţi este locuit de rusnaci românizaţi…Un şir de cercetători au remarcat această moldovenizare a populaţiei rutene care se întinde nu numai la limbă, ci şi la felul de viaţă”. Acerst proces de moldovenizare a ucrainenilor a avut loc mai intens în alte zone ale Basarabiei.

Românii basarabeni, în mare parte au supravieţuit, renăscând ca pasărea Phoenix prima oară la 1918 după acerba rusificare ţaristă de peste 100 de ani şi la 1989 după rusificarea sovietică diabolică promovată sub masca internaţionalismului proletar de peste 70 de ani (mă refer la raioanele de est – Transnistria). Conaţionalii noştri din Transnistria, aflaţi în „raiul ruso-sovietic” doar cu 20 de ani mai mult decât noi, sunt alţii, gândesc altfel, vorbesc altfel. Dacă imperiul ruso-sovietic ar mai fi existat vreo 50 de ani, probabil că noi, ca exponenţi ai naţiunii române, am fi dispărut, iar limba vorbită (şi la bucătărie) ar fi fost limba rusă. Ceea ce ne-a salvat întrucâtva de la asimilare completă a fost acea vecinătate permanentă favorabilă pentru menţinerea flăcării aprinse (mă refer la ţara-mamă de peste Prut). În perioada ţaristă intelectualitatea basarabeană se refugia peste Prut pentru a-şi păstra limba şi istoria. În perioada sovietică, pentru cei rămaşi în Basarabia graţie, progresului tehnic, limba română trecea Prutul, chiar dacă acesta avea şapte rânduri de sârmă ghimpată şi era păzit vigilent.

După alegerea la 19 mai 1987 a unui nou Consiliu al Uniunii Scriitorilor din RSSM şi a scriitorului D. Matcovschi în funcţia de redactor-şef al revistei „Nistru” a devenit posibilă publicarea eseului „Veşmântul fiinţei noastre” de V. Mândâcanu (1988), în care se punea problema repunerii limbii române în toate sferele de activitate şi revenirii ei la alfabetul latin. După alegerea lui N. Dabija la Congresul VI-lea al Scriitorilor din Republica Moldova (6 mai 1986) în funcţia de redactor-şef al săptămânalului „Literatura şi Arta“, săptămânalul „Literatura şi Arta”, organ al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, publicaţie ce a declanşat la sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut Mişcarea de Eliberare Naţională din Basarabia, a crescut de la tirajul de 2000 de exemplare la cel de 260000 de exemplare în 1989-90, fiind „ziarul literar cu cel mai mare tiraj din Europa”. De menţionat că la 15 iunie 1989, cu aproape trei luni înainte de adoptarea Legii privind trecerea la alfabetul latin, sub coordonarea lui N. Dabija săptămânalul Literatura şi Arta iese în grafie latină.

Fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească a fost practic unica din spaţiul sovietic care a formulat scopul de bază al redeşteptării naţionale revenirea la limba maternă în straiul ei natural – alfabetul latin, surghiunit îndată după ocuparea Basarabiei de regimul sovietic la 1940. De ce problemele limbii au fost prioritare, prevalând chiar şi faţă de cele economice? Întotdeauna harnicul nostru ţăran îşi câştiga (drept, pin multă sudoare) hrana materială. Ceea ce ia lipsit mai mult, în special, în perioada ţaristă – hrana spirituală. Instruirea în şcoală, slujbele în biserici, toată administrarea – de la cel mai înalt funcţionar până la cel mai de jos funcţionăraş  se făceau exclusiv într-o limbă neînţeleasă lui – limba rusă. Şi în perioada de ocupaţie sovietică (după 1940) instruirea s-a făcut mult timp în limba rusă, iar Dumnezeu în genere a fost izgonit din Basarabia de sataniştii comunişti.

Dar şi după adoptarea Legilor despre limba română în straiul ei natural drept limbă de stat duşmanii nu s-au liniştit nici până astăzi. Au fost diferite încercări de a fundamenta „ştiinţific” existenţa limbii moldoveneşti. Una din aceste „opere ştiinţifice” este şi scandalosul „dicţionar moldovenesc-românesc” al lui V. Stati. În „cuvântelnicul” lui Stati totul e inversat. De exemplu, ţăranul nostru, spunând în frumosul grai moldovenesc al limbii române: „Am mâncat colţunaşi cu cartofi şi am băut un pahar de vin roşu”, va trebui să spună în „limba moldovenească” a lui Stati: „Am hălit haidamaci cu chelea cu handraburci şî am chilit pe gîtireadză o haleaucă de preamoi”. Cum vă place domnilor? Ce s-ar alege atunci din viul grai moldovenesc dacă oamenii din satele noastre vor începe să vorbească după „dicţionarul lui Stati”?

Lacheii Kremlinului împing cu înverşunare ideea aşa zisei „limbi moldoveneşti”, iar pe a lor (rusa – n.n.) o iau sub protecţie de stat. Preşedintele Rusiei, V. Putin, a promulgat legea, care îi obligă pe imigranţi să susţină un examen privind cunoaşterea limbii ruse. Chiar şi măturătorii de stradă în Rusia trebuie să cunoască limba rusă, iar în acest colţ de ţară uitat de Dumnezeu chiar marii demnitari din parlament îşi permit să vorbească în limba altui stat (limba rusă – n.n.). „Peştele de la cap se strică”, spune o veche zicală. Pe când, sti­maţi aleşi ai poporului şi stimate domnule Preşedinte al Republicii, va fi adoptată şi în Republica Moldova o lege similară cu cea din Rusia? Din păcate pentru o mare parte dintre ei ar fi mai prejos de amorul lor propriu de „rasă superioară” să înveţe „limba aborigenilor”.

Pe lângă puzderia de năuci autohtoni unul dintre aceştia este şi şeful Comisiei pentru Afaceri Externe din cadrul Dumei ruseşti, Aleksei Puşkov, care a declarat recent (după declararea de Curtea Constituţională a denumirii limbii oficiale drept limba română): „Republica Moldova a recunoscut limba română drept limbă oficială, contrar prevederilor propriei Constituţii (ca să vezi, mare apărător al constituţiei noastre!). Acesta este încă un pas spre despărţirea definitivă de Transnistria” (!!!). Încă din 1989 guvernanţii ruşi şi-au ascuns planurile de anexare a acestui teritoriu prin acest fals argument. La unul din mitingurile organizate în la Comrat (cu implicarea Rusiei) o oarecare Maria Ivanovna vocifera din toţi bojocii: „My skajem reshitel’noe NET rumynskomu yazyku v Moldove (Noi vom spune un NU categoric limbii române în Moldova). Ca să vezi, ei, vreo 4% din populaţie, ne vor dicta nouă, băştinaşilor, ce limbă vorbim!

Deşi legislaţia lingvistică a fost adoptată în urmă cu apr. 27 de ani, aceasta nu se aplică în toate sferele de activitate din Republica Moldova. Avem o clasă distinctă a guvernanţilor, care şi astăzi, după 27 de ani de la decretarea acestei legi, o numesc cum vor: „limbă de stat”, „limbă maternă”, „limbă natală”, iar în ultimul timp tot mai mult – „limbî moldovneascî”.  Iar insti­tuţiile statului continuă să boicoteze limba română, fără a fi sancţionate.

Totuşi în urma adoptării acestei legi avem astăzi mai multe generaţii de tineri, care gândesc şi se exprimă corect într-o română perfectă.

Valeriu Dulgheru

Valeriu Dulgheru: Vom putea oare să ne ridicăm la înălțimea Generației Unirii de la 1918 ?

Istoria anului 1917-1918 ne-a dat o lecţie unică şi irepetabilă, cum din mai multe forţe slabe, dezbinate, se poate forma un flux puternic şi bine orientat”.

(Iurie Colesnic. Generaţia Unirii).

 

Cum să facem ca „din mai multe forţe slabe, dezbinate, să se poată forma un flux puternic şi bine orientat” spre realizarea Reîntregirii din 2018 atunci când doar pe extrema dreapta avem vre-o patru partiduţe slabe şi dezbinate?

Un prim examen în această direcţie ar fi alegerile prezidenţiale din toamnă, care pot fi câştigate de forţele de dreapta, dacă vor fi uniţi doar în jurul unui singur candidat. Fiindcă cele parlamentare, în felul cum decurg lucrurile, nu vor avea loc mai devreme de 2018. Iată aceste alegeri prezidenţiale ar putea fi acel coagulant, acel centru cristalizator al tuturor forţelor de dreapta. Pentru a realiza frumosul deziderat al Reîntregirii în a. 2018 aceste forţe unioniste trebuie să câştige alegerile parlamentare din a. 2018. Dar cum de făcut acest lucru?

Marea problemă e în moş Ion – bunul, harnicul dar şi prea credulul nostru ţăran, debusolat de-a binelea de tot soiul de dodoni, care au schimbat mârţoaga uniunii vamale cu mârţoaga moldovenismului primitiv. Avem la români o prea frumoasă zicală: „Nu tot ce zboară se mănâncă”. Moş Ioane, cioroiul pre nume Dodon nu se mănâncă.

Aici e un front imens de lucru. Să ne aducem aminte de inspiratele sfaturi ale lui Alexe Mateevici din mai 1917: „…Mai întâi de toate să ştiţi că fără unire nu vom dobândi nimic. Deci să avem un gând, o inimă, un ideal…Să staţi cu mare putere la straja intereselor naţionale. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru (moş Ioane, srl-ul socialist al lui Dodon nu luptă pentru neamul nostru ci pentru interesele Rusiei – n.n.) Să nu uităm norodul, ţărănimea care a suferit atâtea până acum! Să-1 luminăm, să mergem mână în mână cu el, căci fără noi el nu poate face nimic, după cum noi nu putem face nimic fără el…”. Deci, „să mergem în norod, să-l luminăm” ne îndeamnă marele Mateevici.

Acest lucru îl face foarte bine „Acţiunea 2012”, organizaţiile de tineret „Tinerii Moldovei”, „Onoare, Demnitate şi Patrie” (ODIP) – părţi componente ale Sfatului Ţării II, care în această vară au plecat „în norod”, formând grupuri de tineri care se opresc în fiecare sat pentru câteva zile, vorbind la direct cu moş Ion.

Acest lucru îl face „Acţiunea 2012” prin frumosul program ca „100000 de basarabeni” să viziteze România, s-o cunoască din văzute nu din auzite de la Dodon, Ceban, Voronin. În această frumoasă acţiune s-au implicat cu trup şi suflet fraţii noştri de peste Prut. Îi auzeam zilele trecute discursul înflăcărat al prorectorului de la Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” de la Iaşi prof.dr.ing. Cezar Oprişan – un mare probasarabean, despre acţiunile lor de primire a basarabenilor. L-am întâlnit întâmplător la Iaşi pe mult stimatul V. Reabţov, beneficiar al acestei frumoase acţiuni. Mă miră însă reticenţa unora dintre ai noştri, care declară „că această acţiune nu va rezulta cu nimic”, că este imposibil „să-l luminezi pe moş Ion” ş.m.a. Desigur nu se va reuşi dacă vom sta doar în poziţii de observatori şi comentatori.

În această frumoasă acţiune michiduţă deja şi-a băgat coada. Este natural fiindcă tocmai iluminarea lui moş Ion nu este dorită de alde Dodon. Îmi spunea deunăzi un participant la una din aceste acţiuni (o excursie la frumoasele mănăstiri din preajma Sibiului!) că în rândul celora care pleacă să viziteze frumoasele locuri ale României sunt infiltraţi provocatori, sarcina cărora este ca prin comportamentul lor „porcesc” să sporească reticenţa românilor din ţară faţă de românii basarabeni, aşa cum ţiganii au făcut imagine proastă României în Europa.

Priveam cele câteva crâmpeie prezentate la ProTV de lângă monumentul Marelui Voievod pe 2 iulie când acest „devenit mare adorator al sfântului Ştefan cel Mare, rămânând în acelaşi mare adorator al satanistului Lenin” Dodon depunea flori la monumentul domnitorului sub înălțătorul cântec „Noi suntem români!!!” cântat de inegalabilul ansamblu folcloric patriotic „Ştefan Vodă” condus de T. Ungureanu, care n-a coborât nici pe o clipă de pe baricadele deşteptării naţionale de peste 28 de ani. „Noi vom interzice partidele unioniste. Eu asta vă promit” a declarat belicos acest Pavlik Morozov, această coadă de topor, acest Ivan fără memorie Dodon. Nimic nu e nou sub soare. La propunerea Consiliului Directorilor Generali de a chema armata română în Basarabia bântuită de anarhie deputata socialistă N. Grinfeld declara la 28 decembrie 1917: „Să fie aduse în Basarabia orice fel de trupe, numai nu cele române”. Dodon astăzi ne spune: „Să ne unim măcar şi cu Patagonia numai nu cu România”. A schimbat „mârţoaga uniunea vamală” cu „mârţoaga moldovenismului primitiv”, pe care o călăreşte de zor. Mi-a plăcut replica unui domn din preajma monumentului la declaraţia unui papagal de-al lui Dodon că Ştefan cel Mare vorbea în limba moldovenească: „Atunci în ce limbă o fi vorbit Ştefan cel Mare cu Matei Corvinul”. Enteres şi iar enteres” cum ar spune I.L.Caragiale.

Alianţa Poporului Rus” –  o societate extremă, cu scopul propagării ideilor naţionaliste ruseşti şi cu tendinţă pan-rusificatoare, care a deschis o mulţime de secţiuni prin toată Basarabia…Ţeranii noştri se înscriu în „Alianţă”” scria reputatul istoric N. Iorga în a. 1912. Din păcate astăzi „ţeranii noştri” se înscriu în „alianţa poporului rus” a lui Dodon, denumit impropriu psrm. Moş Ion încă se află sub tipajele sovietice că 28 iunie este ziua eliberării de „sub jugul moşierilor români”, uitând că invadatorii sovietici „l-au eliberat” pe bietul ţăran de toate: de familie, de gospodărie, de baştină, de ţară, ducându-l până la Cercul Polar. Este vorba de aşa numitul sindrom Stockholm, când victima îşi venerază călăul.

Că 22 iunie este ziua începerii „marelui război pentru apărarea patriei”. Cine să-i spună adevărul că războiul al II-lea mondial a început la 1 septembrie 1939 şi a fost declanşat de cei doi căpcăuni – Hitler şi Stalin. Fiecare din cei doi ocupând partea sa care îi revenea conform Protocolului adiţional secret la Pactul semnat: Hitler – întreaga Europă de vest, Stalin – Europa de est (jumătate din Polonie, Finlanda, ţările Baltice şi Basarabia cu o populaţie de peste 23 milioane de oameni). Iar 22 iunie este ziua Dezrobirii Basarabiei, Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, ziua când România recupera ceea ce îi fusese răpit un an înainte.

Ce să mai vorbim despre moş Ion când la Chişinău unicul, care a comemorat recent (pe 22 iunie) ziua Dezrobirii Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa a fost patriotul Vasile Şoimaru, care a organizat o Conferinţă Şrtiinţifică Internaţională. Cu regret televiziunile moldovenesti au mediatizat pe larg actiunile unor partide de stanga, care au comemorat „ziua invaziei fasciste asupra u.r.s.s. şi intrarea ei în primul război mondial”, iar la Bucureşti Centrul Rus de Ştiinţă şi Cultură a organizat o masă rotundă cu genericul „75 de ani de la începerea Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Experiența și învățămintele anului 1941 (dar a anului 1940!!! – n.n.)”.

Şi totuşi sper în marea minune a Reîntregirii, care se va realiza în a. 2018. Marii înaintaşi au realizat acest lucru în condiţii mult mai dificile. Basarabia – o aşchie ruptă din trupul Ţării mame, rămasă orfană şi supusă celui mai despotic proces de asimilare şi deznaţionalizare pe parcursul a peste o sută de ani s-a trezit atunci. Au trezit-o puţinii intelectuali, şi aceia formaţi prin şcoala rusească. Marii înaintaşi Pan Halipa, Pelivan, Erhan, Cuciureanu au pus interesele neamului mai presus de interesele personale. Promovând Unirea ei ştiau că nu vor mai fi preşedinţi de ţară, prim miniştri, dar totuşi au făcut Unirea. Cred că şi acum Basarabia, deznaţionalizată pe parcursul a 50 de ani de un regim mult mai diabolic – regimul sovietic, dar şi pe parcursul a peste 25 de ani de orbecăiri în întuneric condusă de proroci falşi, va fi trezită de intelectuali, de generaţia tânără, crescută cu limba şi istoria română, care sunt mult mai mulţi ca atunci, mai bine pregătiţi dar din păcate nu prea uniţi.

Şi totuşi tăranul „dobitoc”, soldatul „prost”, intelectualul „provincial” basarabeni, cum erau consideraţi de către funcţionărimea velicorusă şovină, atunci când a apărut această posibilitate, au realizat unirea cu Patria-mamă în condiţii foarte grele. Iată că ţăranul considerat „dobitoc” de ultimul funţionăraş rus a demonstrat contrariul. Şi acum tov. Dodon şi alţii să ştiţi că „înapoiatul”, debusolatul moş Ion până la urmă va vota Reîntregirea Basarabiei.

 

Valeriu Dulgheru

Florin Teodor TĂNĂSESCU: Valeriu Dulgheru ,,este o voce care trebuie ascultată”

Istoria Moldovei din stânga Prutului și cea din dreapta lui, nu pot fi rupte! Aceleași începuturi, aceleași tradiții de istorie feudală, aceiași domni, aceiași cărturari și culturi, aceleași trasături ale dezvoltării moderne. Fiind onorat să prefațez această lucrare, am recitit lucrări dragi mie de istorie scrise de marii istorici N. Iorga, A.V. Boldur, A.D. Xenopol, C. Giurescu, I. Bogdan, refăcând cu ochii minții trasee ale unei istorii zbuciumate pe care Basarabia, ca parte rasăriteană și de frontieră a Moldovei, a avut-o în întreaga sa istorie, țintă a „pohtii” mereu ,,neostoite” a cazacilor, turcilor, polonezilor sau moscalilor – cum spune în al său Letopiseţ al Moldovei Miron Costin – a unei Moldove care, arzând ca o pasăre Phenix, avea tăria de a renaște din propriile cenușe!

Cred că am înțeles de ce autorul a ales și titlul dat acestei serii de lucrări: ,,Basarabie răstignită” poate cel mai potrivit, întrucât în istoria țării ea a fost de multe ori sacrificată, dar răstignirea ei, nu poate fi despărțită de înviere, credință care se desprinde cu toată forța şi pasiunea în toate eseurile, pe care cărțile scrise de Valeriu Dulgheru le cuprind.

Am avut șansa de a-l cunoaște personal pe Profesorul Dr. Habilitat Valeriu Dulgheru, cu ani în urmă când împreună cu un prieten drag mie – academicianul Sergiu Rădăuțan – participam la un seminar tehnic la Atena. Nu cunoștințele sale temeinice în domeniu m-au impresionat și nici mulțimea de proiecte pe care le dezvoltase, ci modul său de a gândi, de a judeca și măsura, de a avea la baza unei judecăți pe care o pronunță, argumente fundamentate pe dovezi verificabile, atent și cumpătat în a judeca ce se petrece în jurul său, mândria faptului că este fiu al țării sale. În timp, voi avea ocazia să constat că dragostea sa față de țară, este o trăsătură de bază.

Seria de volume ,,Basarabie răstignită” a ajuns la cel de al 12-lea volum. Pe multe dintre ele am avut plăcerea să le citesc, pe altele le-am găsit publicate în apreciata revistă publicată la Chişinău şi citită cu mult interes la noi: ,,Literatură şi artă”. Ideea de a strânge în volume toate aceste intervenţii tratând probleme de mare actualitate în conturarea problemelor ce frământă astăzi Moldova în definirea ei, o consider deosebit de inspirată, ea constituind o cronică a unor evenimente, oameni şi fapte, în care autorul ca un cronicar înscrie date pe care istoria le va consemna.

Articolelele sale nu sunt ,,improvizaţii”, nu sunt rezultatul unor stări emoţionale! Ele sunt judecate de un inginer, care ştie că adevărul nu rezultă decât din acurateţea şi precizia cu care tratezi un subiect! Cu atât mai dificil în demersul său, întrucât problemele sociale sunt mult mai complexe şi pătimaşe, de unde şi dificultatea şi atenţia cu care autorul tratează problemele abordate. Documentarea – atunci când îşi propune sa dezbată o problemă – este solidă, de unde şi viabilitatea lucrurilor comunicate.

Într-o perioadă pe care o trăim, agitată şi impulsivă, cu o societate mai puţin tentată să discute cu calm şi înţelepciune, autorul încearcă să deschidă ochii cititorului la ce se întâmplă în jurul său, lăsându-i însă acestuia capacitatea de a decide ce trebuie să facă !

În toate articolele sale, autorul pledează pentru adevărul istoric atrăgând atenţia că dacă nu ai istorie, nu ai rădăcini, nu poţi contura viitorul şi poţi deveni un dezrădăcinat, uşor de a-ţi pierde identitatea naţională, de aici şi îndemnul său de a analiza totul cu calm, de a face ca binele să triumfe asupra răului.

Adevărul – oricât de dureros ar fi el – trebuie spus şi acest lucru autorul îl face nu doar curajos dar şi cu mare francheţe, de unde şi interesul cititorului de a-l înţelege şi fiind convins, să acţioneze în mod raţional. 

Nu pot încheia rândurile mele fără a-i mulţumi Domnului profesor dr. Habilitat Valeriu Dulgheru pentru faptul că, rugându-mă să-i scriu o prefaţă, mi-a dat ocazia să recitesc cu mult interes din eseurile sale scrise în celelalte volume apărute, convingându-mă că este o voce care trebuie ascultată.

Prof.dr.ing. Florin Teodor TĂNĂSESCU

Vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România

 http://www.marianagurza.ro/blog/2016/01/29/florin-teodor-tanasescu-valeriu-dulgheru-este-o-voce-care-trebuie-ascultata/

Prof.univ.dr. Mnerie Dumitru – Basarabie răstignită (12) de Valeriu DULGHERU, Editura Tehnică – UTM, Chișinău 2016

POSTFAŢĂ

 

Despre Basarabia s-a scris mult în limba română, mai ales după Pacea de la București (1812). „Basarabia cu jale”, (frumoasa poezie a regretatului poet Grigore Vieru), i-a adunat, nu numai pe moldoveni, în jurul focului aprins de necaz și cu gânduri de re-întregire a neamului.

Profesorul Valeriu DULGHERU, adevărat savant cu renume internațional, și-a vărsat cu patimă durerea neîmplinirii unității de neam, ajungând cu „Basarabia răstignită” la al XII-lea volum. Să fie al XII-lea ceas ? Să fie 2016 pentru Basarabia, anul scoborârii de pe cruce ?

De fapt, similitudini sunt între cele 12 volume de „Basarabie răstignită” cu sunt numărul căderilor sub cruce ale Mântuitorului, tot răstignit pe nedrept, cu asumare deplină a suferinței răstignite, în perspectiva restaurării neamului românesc. Păstrând tradiția volumelor precedente, se poate desluși și în acesta din urmă, fierberea poporului basarabean în practica exercițiului democratic, având scena politică mereu invadată de lideri mânați din spate de alte interese și obligații ce nu coincid totdeauna cu năzuințele populației.

Al XII-lea volum “Basarabie răstignită”, este parcă mai încărcat de atitudine revoluționară din partea autorului, gata de a renunța la „pana cronicarului”, pentru sabia lui Ștefan cel Mare. Autorul îl provoacă pe cititor să intre în lupta pentru marea „Horă” a unirii neamului românesc, iar pe politician îl îndeamnă la luarea de măsuri și legi mai drepte, cu o orientare mai puternică spre valorile democratice ale Occidentului. Valeriu Dulgheru, prin scrisul academic, bine argumentat, (inspirat și din istoria și pildele înaintașilor), prin atenția mărită la tot ce mișcă în politica moldovenească, atrage atenția și-l responsabilizează chiar și pe cititor, fără să-i lase prea multe șanse de critică.

Lucrarea este împărțită în 4 capitole. Primul capitol, Basarabie încotro? începe cu un subcapitol intitulat: Quo vadis Basarabie răstignită ? – o întrebare care reamintește tuturor starea de răstignire, încă, a Basarabiei, condamnând cu vehemență, pe cei care au realizat sau doar au lăsat cale liberă „megafurtului secolului”. Fraza finală a acestui prim capitol este oare o presimțire a autorului de apropiere a „ceasului al doisprezecelea” … În continuarea primei părți cititorul poate urmări o radiografie extrem de interesantă a luptelor derulate pe scena politică a anului 2015, cu efecte, uneori, disperate ale populației, ajunsă… „pe marginea prăpastiei”. În fapt, se remarcă neputința conducerii statului moldovean, liber de URSS de aproape 25 de ani, perioadă în care „orbecăim în jungla capitalismului și neosocialismului estic”… Apoi despre criza politică, în care se căuta „un premier capabil să ne scoată din această situație extrem de dificilă”, precum și modalități legislative care să stăvilească „marile găinării politice și economice ale partidelor de la guvernare”. Este pusă sub lupă și activitatea sindicatelor moldovenești, care „nu mai sunt ale poporului”, având și lideri suspectați de anumite alinieri partinice. Nu poate fi „certat” autorul pentru „pana”-i foarte acidă, folosită în prezentarea unor situații, deoarece optimismul său debordează aproape la sfârșitul fiecărui subcapitol: „Speranța rezidă în luciditatea politicienilor” sau „ … speranța … trebuie să moară ultima pentru această așchie de popor atât de năpăstuită”. În finalul părții întâi se reproduce un interesant dialog al autorului cu prof.univ. Valentin Mândâcanu, din care se desprinde poziția tranșantă a prof.univ Valeriu Dulgheru în problema Basarabiei: șansa poate fi în implicarea, „cu un efect deosebit”, a intelectualilor, „atât din mediul urban, cât și, în special din mediul rural, care au mult mai multe posibilități, mai multe tribune pentru a promova” mesajul orientării oamenilor către „crearea unui guvern proeuropean, care s-ar putea transforma într-un guvern al salvării naționale”.

Capitolul al II-lea, “Din istoria zbuciumată a Neamului”, cuprinde un ciclu de frumoase și interesante lecții de istorie, cu surprinderea unor acte de vitejie ale înaintașilor, modele de atitudine pentru actualii conducători ai Moldovei, dar și cu dovezi istorice clare care justifică afinitatea pro-europeană a basarabenilor, dar mai ales dorința de reincludere a Basarabiei în fruntariile României de azi.

Sub genericul “ Să eliminăm s(c)lavul din noi”, al III-lea capitol cuprinde câteva analize dure asupra comportamentului unor lideri cu convingeri de stânga, dar și rămași cu fața spre Est, care acționează consecvent împotriva șansei de integrare în Europa a Moldovei și de realizare a Uniunii Statale „România-Republica Moldova”. Autorul, conștient de realele probleme ale Moldovei, constată că țara se află „într-o situație penibilă: suntem un colț de țară practic neguvernat, aflat într-o profundă criză politică și economico-financiară”.

«Portrete în timp, opinii, reflecţii», se constituie un capitol dedicat unor personalități alese, care marchează știința și cultura poporului. Astfel, aflăm despre noul Rector al Universității tehnice a Moldovei, dr.hab.,prof.univ.int. Viorel BOSTAN, „cercetător științific superior”, „reputat cadru didactic”, „implicat plenar în pregătirea specialiștilor”, conducător de doctorat, autor de monografii și articole științifice publicate, inventator de marcă, personalitate științifică formată și recunoscută pretutindeni, „care va reuși să realizeze programul său de dezvoltare a Universității”. În acest capitol, pe lângă personalitățile elogiate, sunt menționate atitudini colective ale intelectualității moldovenești, de mare rezonanță fiind APELUL adresat conducătorilor României și Republicii Moldova de a iniția „tratative neîntârziate … pentru REUNIFICAREA CELOR DOUĂ STATE ROMÂNEȘTI”.

Frumusețea lucrării este dată și de ținuta grafică excepțională asigurată cu mintea și pensula de Natalia Dulgheru, atât de atașată de zbuciumările autorului.

A XII-a „Basarabie răstignită” se lansează pe piață de „Editura Tehnică – UTM” din Chișinău, în pragul momentului depășirii celei de-a VI-a decadă de viață a autorului.

Dragă Valeriu, să ne trăiești mulți ani, mereu animat de epopeea neamului nostru, care, bucurându-se mereu de oameni ca tine, niciodată nu va pieri.

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/01/27/prof-univ-dr-mnerie-dumitru-basarabie-rastignita-12-de-valeriu-dulgheru-%E2%80%9Eeditura-tehnica-%E2%80%93-utm%E2%80%9D-din-chisinau/

 

 

Prof.univ.dr. Dumitru MNERIE