Vasilica Grigoraş: Dr. Valeriu Lupu cu paşii destinului spre virtutea dăruirii

Printre  intelectualii de notorietate şi certă valoare ai Vasluiului se numără la loc de cinste şi medicul pediatru dr. Valeriu Lupu.

Îmi aduc foarte bine aminte de perioada în care au fost mici copiii mei şi comunicarea cu renumitul doctor. Am apelat la domnia sa pentru a-i trata atunci când sănătatea lor mai şchiopăta, uneori. Solicitat pentru o consultaţie, încă de la prima întâlnire, m-a impresionat şi oarecum derutat (lucrând într-un alt domeniu decât cel medical) întregul „interogatoriu” cu privire la pacient, şi chiar la familie. Prima întrebare a medicului nu a fost, aşa cum mă aşteptam, ce se întâmplă cu copilul? Erau întrebări care priveau constituţia fizică, particularităţile psihice, antecedente, reactivitate, predispoziţii ereditare şi multe altele. Acest lucru nu-l mai întâlnisem la alţi medici şi treptat am înţeles că răspunsurile la aceste întrebări (ceea ce în medicină poartă numele de anamneză) aveau o însemnătate crucială pentru tot ceea ce urma. În funcţie de aceste informaţii se desfăşura investigaţia medicală şi se stabilea terapia. Cele trei componente – anamneză, investigaţii şi terapie au făcut întotdeauna casă bună şi trainică în practica medicală îndelungată, de peste patru  decenii a doctorului Valeriu Lupu.

Ceea ce m-a mai impresionat întotdeauna la consultaţiile copiilor a fost şi optimismul  medicului. Părinţilor, speriaţi de afecţiunile copiilor, întotdeauna ne inducea o atitudine activă, combativă, opusă resemnării şi deprimării. Învăţam din mers respectarea fidelă şi plină de încredere a tratamentului, cu toate componentele lui. După ce trecea episodul cu pricina, invita părintele la o atitudine de prudenţă şi cumpătare în ceea ce priveşte creşterea sănătoasă a copilului. Aş putea spune că, astfel dr. Valeriu Lupu devenea doctorul întregii familii, pe anumite segmente de viaţă, atitudine şi comportament faţă de sănătatea copiilor.

Vechea zicală „vorba dulce mult aduce” este întipărită în fibra cea mai intimă a personalităţii sale. Prin cuvântul blând şi meşteşugit formulat, reuşeşte să-l transforme în cuvânt – medicament, cuvânt – pansament, alinător al durerii şi aducător de linişte. Între medic şi pacient (copil şi deopotrivă părinte) limbajul oarecum impus cu discreţie şi subtilitate de medic era şi este vorba amabilă, cuvântul politicos, însoţit de zâmbet, izvor de bune şi sănătoase emoţii pozitive. Picături de învăţătură presărate cu dăruire, atenţie şi răbdare de medic au dat întotdeauna roade.

Dr. Valeriu Lupu a ştiut dintotdeauna că ”un copil este ca un copac; dacă se strâmbă de mic, nu se mai poate îndrepta”. În acest spirit a înţeles să-şi practice nobila profesie de medic pediatru. S-a dedicat trup şi suflet îngrijirii sănătăţii copiilor, odoarele cele mai de preţ ale părinţilor, stâlpii de bază ai societăţii. Asemenea lui Nicolae Paulescu, care spunea că: „medicul trebuie să fie în acelaşi timp un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului…”, nu a încetat niciodată să studieze, să cerceteze, să fie la curent cu noutăţile domeniului. Şi mergând mai departe pe firul parcursului vieţii şi activităţii neobositului doctor, descoperim în portretul profesional şi uman o componentă esenţială, în spiritul a ceea ce afirma Grigore T. Popa „Morala creştină ţine seama atât de nevoile spiritului care râvneşte transcendent, cât şi de nevoile convieţuirii oamenilor în societate.”

Indiferent unde l-am întâlnit pe dr. Valeriu Lupu, în halatul de un alb imaculat, precum sufletul şi spiritul său, la spital sau în cabinetul individual, la întâlniri ştiinţifice, în mijlocul oamenilor în cadrul unor activităţi culturale ori în sfânta Casă a Domnului, prezenţa sa transmite siguranţă, căldură, linişte, inspiră bunătate şi compasiune.  Singura dorinţă a doctorului V. Lupu a fost şi este slujirea necondiţionată a tuturor, a semenilor şi, în principal, a copiilor. Îşi pune toată cunoaşterea în slujba celorlaţi, oferind  beneficii în vreme de mare cumpănă sau în alte momente.

A ţinut permanent legătura, a colaborat şi şi-a exprimat punctul de vedere în medii universitare şi academice pe diverse subiecte medicale, ştiinţifice. A studiat viaţa şi activitatea şi a scris despre personalităţi marcante ale medicinei româneşti (Nicolae Paulescu, Grigore T. Popa, Emil Hurmuzache, Nicolae N. Trifan…). Are o cultură enciclopedică şi s-a aplecat cu deosebită atenţie asupra vieţii şi operei poetului naţional, Mihai Eminescu, publicând un volum bine alcătuit şi documentat, intitulat „Mihai Eminescu din perspectivă medicală și socială”,  în două ediţii.

Pe lângă preocupările permanente din domeniul sănătăţii copiilor, studiului şi cercetării medicale, lectura din varii domenii ale culturii româneşti şi internaţionale, pe dr. Valeriu Lupu îl preocupă teme sociale de interes general. Şi aici, m-aş referi doar la câteva: Violenţa – între agresiune şi abuz, România şi tranziţia demografică, Familia – simbol şi valoare perenă…, exprimându-şi la un moment dat punctul de vedere şi în ceea ce priveşte legea sănătăţii, pe care o consideră a fi „între utopie şi realitate”.

Pe lângă toate acestea, nu pot să nu remarc şi o susţinută muncă de creaţie literară,  domeniu complementar al activităţii sale. Este suficient să-i deschidem cărţile pentru a ne convinge de acest lucru. Şi aş îndrăzni să apreciez că, uneori se depăşeşte pe sine  însuşi, dându-şi adevărata măsură, nu numai ca medic, ci şi ca scriitor, eseist, cu  nuanţe filosofice, iubitor de înţelepciune, critic literar profund şi obiectiv. Abordează teme, subiecte de adâncime, relatate  cu acurateţe.

Sub redacţia dr. Valeriu Lupu apare cartea „Compendiu de preocupări ştiinţifice în pediatrie”, la editura PIM, din Iaşi, 2011. Prin acest volum, în primul rând, dar şi prin altele, medicul Valeriu Lupu reuşeşte să scoată din anonimat Vasluiul cu specialiştii săi, care şi-au pus ştiinţa, priceperea, truda în beneficiul sănătăţii omului. Şi-a cheltuit cunoştinţele şi resursele sale de inteligenţă şi talent pentru a scoate sănătatea vasluienilor din postura de cenuşăreasă. Evenimente ştiinţifice organizate la Vaslui ori participarea medicilor la activităţi medicale din ţară şi de peste hotare au fost astfel cunoscute şi apreciate.

Munca la propria-i construcţie continuă şi astăzi şi, sunt convinsă că va continua. A ştiut mereu să se moduleze, să se modeleze pe sine şi pe ceilalţi, şi din postura de moderator, formator de opinie. Discursul său este unul al cuvintelor simple, însă curate, sincere şi înţelepte, cu înţelesuri potrivite, pertinente domeniului, timpului, auditoriului / cititorului. A-l asculta vorbind pe dr. Valeriu Lupu sau a citi din scrierile sale este o încântare,  îţi crează o stare de linişte, pace lăuntrică şi cu cei din jur.

Prin tot ceea ce întreprinde este un liant abil între trecut şi viitor. Recunoaşterea valorilor înaintaşilor şi a contemporanilor iluştri este o calitate a oamenilor mari, înteligenţi şi iubitori. Acest lucru nu este simplu, ci presupune un travaliu dificil, migălos, însă dr. Valeriu Lupu întotdeauna respectă şi promovează adevăratele valori, punând astfel baze solide naşterii unor noi personalităţii. Îşi afirmă deplina încredere în tineretul de astăzi, precizând faptul că educaţia şi formarea acestora este în grija şi responsabilitatea noastră, a tuturor. Şi, în acest sens s-a străduit să lărgească şi să înmulţească tezaurul cunoaşterii tinerilor care au ales ca profesie domeniul medical, cu o dragoste perpetuă de-a lungul anilor,  cu pasiune şi multă dăruire.

Poate viaţa nu i-a fost întotdeauna lină şi prietenoasă, însă mereu a fost conştient şi ferm convins că încercările, obstacolele nu sunt de neînfruntat, de neînvins. Energic  şi echilibrat îşi consacră întreaga pricepere şi ştiinţă împlinirii menirii sale. Comuniunea, dialogul dintre raţiune şi afecţiune se desfăşoară în temeiul unui potenţial şi al unor resurse  întelectuale şi psiho-emoţionale fundamentale ale propriei personalităţi.

Medicul pediatru Valeriu Lupu este pentru comunitatea în care trăieşte, ceea ce se numeşte „omul de sprijin”. Domniei sale i-au fost încredinţate generaţii de copii din punct de vedere al sănătăţii. Părinţii ştiau că, întotdeauna, indiferent că-i noapte ori zi, chiar şi printr-un telefon pot apela cu încredere la serviciile domniei sale. Acest lucru înseamnă mult pentru părinţii şi familiile copiilor pentru că ştiau sigur că există acolo cineva pe care se pot baza la nevoie. Cuiva îi pasă de sănătatea copiilor, ceea ce dă siguranţă. Conştientizarea sentimentului de protecţie a doctorului, cu frică şi dragoste de Dumnezeul nostru, al tuturor şi al fiecăruia în parte aduce linişte şi armonie. A fi întru totul prezent în viaţa celorlalţi, a fi mereu în slujba semenilor este esenţa iubirii creştine. Doctorului îi pasă de cei suferinzi, de cei nevoiaşi, de semenii săi, lucru care dă amplitudine şi profunzime felului de a fi şi a trăi, cu generozitatea sufletului deschis. Este OMUL care se exprimă aşa cum îl îndeamnă CUVÂNTUL. Osmoza organică între profesie, cultură şi spiritualitate conturează fără echivoc portretul inefabil şi indisolubil al medicului Valeriu Lupu.

Pe o traiectorie trasată după alcătuirea sufletului său, mult cuprinzătoare şi marcată pregnant de elementele esenţiale care-i compun viaţa personală, de familie, profesională, culturală şi spirituală se bucură de respect, admiraţie, consideraţie şi aleasă preţuire din partea tuturor celor care îl cunosc.

Nu ştiu ce dorinţe, aspiraţii, nevoi are doctorul Valeriu Lupu ajuns la o minunată vârstă, de aceea îi doresc din tot sufletul ca Bunul Dumnezeu, care le ştie pe toate (şi ce-i trebuie şi ce nu-i trebuie), să-i fie alături domniei sale şi admirabilei sale familii (soţie, copii, nepoţi) în tot timpul şi-n tot locul.

La mulţi, mulţi ani şi buni!

Vasilica Grigoraş

 

Anunțuri

Dr. Valeriu Lupu: Familia – simbol şi valoare supremă

Imagini pentru dr. valeriu lupu

„Dacă nu vom găsi un etalon valoric cu care sã ierarhizăm preţuirea pe care o acordăm altora şi nouă, lumea nu va putea face altceva decât să continue a se scufunda în haos”. 

                                                                                             Grigore. T. Popa

Unul din etaloanele valorice ale umanității este, fără îndoială, familia. Din nefericire, în timpurile noastre familia ajuns teren de dispută într-o societate în care iraționalul pare să câștige teren, prin profesarea unor aberații care nu rareori pot fi definite ca fiind contra naturii. Formulări de tipul;”genul (feminin sau masculin n.n.) nu mai este un dat biologic, ci este un construct social, prin care ești genul în care te identifici că ești, genul pe care ți-l asumi din punct de vedere social ca rol”,par de-a dreptul halucinante pentru un om normal. Cum era și firesc, preluarea și dezvoltarea acestor aberații,nu puteau să nu stârnească reacții din partea majorității tăcute cărora li se asociază, ca de obicei în momente grele, Biserica noastră strămoșească și în general lumea creștină. Iată de ce o reluare a ceea ce este esențial în relația de cuplu și fundamental în definirea familiei se vădește mai necesară ca niciodată.

În evoluţia societăţii omeneşti familia a constituit dintotdeauna structura în jurul căreia s-a format şi s-a menţinut cadrul dezvoltării sociale a neamului în particular şi,într-un sens mai larg, a naţiunilor și popoarelor. Definită ca microstructură socială bazată pe unirea voluntară a doi parteneri de sex opus, bărbat și femeie (unire care are la bază puternice resorturi biologice), prin modul cum se organizează (mai ales după apariţia copiilor), familia va constitui modelul organizării sociale pentru simplul fapt că în sânul ei a apărut o ierarhizare şi o distribuţie foarte precisă a funcţiunilor, aspecte ce se vor regăsi ulterior în modul de organizare și funcționare astructurilor societăţii.

Noțiunea de familie, în esența ei, indiferent dacă este după modelul paterfamilias sau materfamilias, depășește cu mult cadrul strict al coabitării dintre cei doi soți, ea presupunând automat și o împlinire în timp prin copiii care în mod obișnuit rezultă din această coabitare. Prin urmare,extensia familiei (mai ales prin apariția copiilor) va determina o serie de tipuri de relaţie care se creează în timp, astfel: pe linie directă, unde şi legăturile biologice sunt și cele mai puternice, aceste relații se realizează prin copii, nepoţi, strănepoţi, ca şi pe linie colateralã prin: fraţi, surori, unchi, mătuşi, nepoți și veri de diferite grade.

Aceste legături, chiar dacă diminuă semnificativ, se extind spre cea de a treia categorie de rudenie, aşa zisele rude prin încuscrire: soţ – soţie, socru – soacră, ginere – noră, cumnat –cumnată, cuscru – cuscră, tată vitreg – mamă vitregă. Se adaugă acestor trei categorii cea de a patra, aşa zisele rude convenţionale: naşi, fini, cumetri, care lărgesc și extind cadrul familial. Iată cum perimetrul familial prin extensie capătă o dimensiune socială din ce în ce mai largă, ceea ce a făcut ca în primele etape ale dezvoltării societăţii umane să constituie nucleul organizării sociale prin formarea triburilor (neamurilor), ginţilor, şi apoi naţiunilor, toate având ca structură de bază familia.

Ceea ce dă valoare deosebitã familiei,este faptul că este zona existenţială în care se realizează continuitatea vieţii. Într-adevăr familia este locul unde se derulează două evenimente cruciale pentru existenţa individului și a unei societăți date; naşterea− eveniment strict familial care sporeşte familia şi;  moartea − care o descompletează şi care, de asemenea, este un eveniment strict familial. Societatea ia act de aceste evenimente şi oferă cadrul necesar desfăşurãrii lor, dar ele rămân evenimente care se consumă în familie şi aparţin doar familiei. Este și motivul pentru care familia a reprezentat de-a lungul vremurilor o entitate la granițele căreia până și legea se oprea.

           Dar să vedem care sunt resorturile intime care fac din familie o adevărată redută prin prisma istoriei?

Aş recurge pentru început la definiţia familiei din perspectiva biologică şi social istorică. Aşadar din acest punct de vedere familia s-ar putea defini ca o microcomunitate umană întemeiată prin căsătorie, ce uneşte cei doi soţi de sex opus (bărbat și femeie) şi descendenţii lor direcţi, prin relaţii strânse de ordin biologic, economic, psihologic, spiritual şi juridic. Dacă primele patru (biologic, economic, psihologic și spiritual) sunt subordonate unor deziderate dincolo de raţiunea umană, ultimul aspect şi anume cel juridic aparţine socialului. De aici şi atitudinea mereu schimbătoare din partea unor sisteme sociale, ideologii, doctrine, viziuni asupra viitorului, toate însă ca roade ale experienţelor sociologice de-a lungul timpului și ca efecte ale raţiunii umane care, cel puțin în privința abordării familiei din perspectivă socială, s-au dovedit defectuoase.

În acest context nu este de mirare că pentru antinaţionalişti sau internaţionalişti (de regulă oameni fără patrie), globaliști, sau diverse asociații contra naturii, distrugerea familiei a fost şi este o ţintă, pentru că ei ştiu foarte bine că subminând familia, subminează temelia unei naţiuni și că astfel pot distruge naţiunea însăşi.

Mai mult, politicile agresive de deznaţionalizare și asimilare forțată practicată de  marile imperii, mişcările culturale care însoţeau valurile migratoare (prezente și astăzi) cum ar fi: panelenismul, panslavismul, pangermanismul, comunizarea omenirii din secolul al XX-lea a cărei fațetă actuală este globalizarea sau mondializarea, au avut şi au ca ţintă subminarea familiei indiferent prin ce mijloace; directe sau indirecte, vizibile sau voalate, scopul fiind mereu acelaşi. Paradoxul timpurilor noastre constă în faptul că tocmai lumea civilizată, lovită astăzi de o adevărată criză demografică, este promotoarea acestor tendințe distructive prin încercarea de a redefini familia, cu alte cuvinte de a reinventa roata.

Promotorii acestor ”inovații” transmoderniste și transgenderiste fac abstracție de faptul că persistenţa familiei în timp rezultă tocmai din cele patru funcţii esenţiale ale familiei, care se constituie în deziderate imediate sau pe termen lung, atât în evoluţia omului ca individ, cât şi a speciei sale ca entitate. O simplă privire asupra acestora ne va lămuri pe deplin de ce familia a fost de-a lungul timpului o adevărată redută împotriva vicisitudinilor vremurilor și a chezășie pentru supraviețuirea neamurilor.

Prima și cea mai importantă este funcţia de reproducere şi perpetuare a speciei în virtutea finalităţii pe care orice fiinţă vieţuitoare, inclusiv specia umană, o are în destinul ei imanent. Oricât de emancipată ar fi o societate sau grup social, membrii acesteia nu se pot desprinde de această prioritate existenţială situată dincolo de raţiune ce ţine de destin şi predestinaţie, iar negarea sau eludarea acestui adevăr fundamental ar duce implicit la anihilarea societăţii sau grupului social în cauză. Aici este locul să subliniem faptul că orice altă abordare a acestui adevăr fundamental, nu este decât un exerciţiu intelectual generator de utopii existenţiale, fără nici un suport în realitatea concretă. Însăși evoluția individuală se îndreaptă către acest deziderat existențial, ilustrat cum nu se poate mai bine,de pildă, prin preocuparea adolescentului(vârsta maturării biologice) pentru realizarea sa în plan personal, vârstă la careexistenţa, cariera şi întemeierea unei familiidevine o dominantă.Acest ultim aspect nu este în fapt decât o tendinţă naturală, firească și chiar imperativă, bazată pe puternice resorturi biologice, îndeosebi instinctuale, pentru că și omul, până la urmă, este tot o ființă viețuitoare.

Celelalte trei funcții ale familiei; producerea şi acumularea mijloacelor de existenţă – necesare familiei pentru subzistenţă şi dezvoltare, ceea ce face ca familia să aibă un grad de independenţă, perspectivă de emancipare, și ierarhizare în contextul social în care trăieşte efectiv; funcţia de educaţie şi transmitere a experienţei din generaţie în generaţie –în familie realizându-se primii paşi în socializarea individului, controlul sfincterelor, însuşirea limbii, tradiţiei şi obiceiurilor, în sfârșit, armonizarea biologicului cu exigenţele socialeodată cu dezvoltarea limbajului și comportamentului elementar (cei şapte ani de acasă) și, nu în ultimul rând;protecţia şi solidaritatea de grup– funcţie care face din familie o structură socialã solidă, în care resorturile biologice sunt extrem de puternice confirmând vechea zicală „sângele apă nu se face”.

Două aspecte esenţiale se desprind din analiza celor patru funcţii:

primul aspect ține de latura biologică, care rămâne constantă de-a lungul istoriei umane şi constă în procreerea şi creşterea copiilor, deci a generaţiei următoare. Orice tendinţă de subminare a familiei va afecta în primul rând latura biologică, deci rezerva demografică a unei naţiuni. Concluzia este că o societate care nu concură la întemeierea şi susţinerea familiei,în înțelesul ei fundamental, se autocondamnă.

al doilea aspect ține de latura socială, de regulă schimbătoare, care îmbracă caracterul modului de trai şi stilului de viaţă corespunzãtor unei societăţi date într-o epocă dată. Sigur că aici se subsumează principiile morale, religioase, sistemul educaţional, tipul de economie şi gradul de dezvoltare economică, cadrul jurisdicţional şi nu în ultimul rând percepţia individuală și publică cu privire la familie.Chiar dacă sub aspect social percepția familiei a suferit modificări în timp, determinate de gradul de cultură şi civilizaţie, de progresul tehnico-ştiinţific şi implicit de progresul economico-social, latura biologică a rămas aceiaşi de-a lungul timpului, ca o necesitate dincolo de raţiune.

Or, această finalitate biologică pe care o presupune actul căsătoriei, adică familia, are ca scop primordial naşterea şi creşterea copiilor. Chiar dacă am rezuma semnificaţia familiei numai la atât, și  tot am constata că ea atinge cotele maxime ale valorii, deoarece este modalitatea de a asigura vieţii continuitatea și implicit transmiterea mesajului genetic generaţiei viitoare, asigurându-seastfel perenitatea unui neam.

Așadar, prin actul de întemeiere a familiei, căsătoria capătă valoare de simbol cu întreaga conotaţie spirituală, socială şi biologică pe care o poartă. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât actul căsătoriei corespunde momentului de maturitate în evoluţia fiinţei umane.În ”Viaţa de om” (sintagmă care rezumă timpul biotic, cu alte cuvinte existenţa pământeană a individului), maturitatea şi căsătoria reprezintă apogeul tripticului existenţial (copilăria, maturitatea şi bătrâneţea), în care se regăsește rostul biologic al fiecărei fiinţe umane pe parcursul existenţei sale pământene.Pentru că, prin prisma familiei, acestui triptic i se suprapune un alt triptic, existenţial de data aceasta; naştere – căsătorie – moarte, în care căsătoria, ca moment crucial în existenţa individului, devine pasul necesar pe care orice individ (bărbat sau femeie) îl face pentru a-şi împlini destinul său şi al speciei sale.

Nu este de mirare că de-a lungul istoriei familia ca instituţie a fost aproape constant vexată şi pusă în pericol de anumite doctrine şi ideologii, mai ales acelea care-şi propuneau crearea omului nou, fie ea : fascistă, nazistă, comunistă și astăzi globalistă. Mijloacele cele mai uzitate au fost agresiunea materială şi în egală măsură subminarea morală prin tot felul de abordări prin carese pare că societatea de astăzi excelează. Este locul să subliniem faptul că religia, îndeosebi creştinismul, a fost de la începuturile sale şi rămâne şi astăzi sprijinul cel mai solid şi eficient pentru familie, pentru că a ridicat căsătoria la rang de taină (una din cele şapte taine ale ortodoxiei), cu un ritual şi ceremonial cu adânci semnificaţii morale, spirituale și sociale. Pentru creştinism familia este binecuvântată de Dumnezeu, pentru că prin ea se păstrează şi perpetuează harul și duhul de viaţă.

Nici Biserica Creştină nu a fost scutită de vexațiuni în misiunea ei de a încuraja și proteja familia. Procesul avea să înceapă odată cu Renaşterea şi Reforma (secolele al XV-lea şi al XVI-lea) în spaţiul Europei occidentale şi avea să devină evident odată cu apariţia societăţilor capitaliste şi industriale, îndeosebi în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea în acelaşi spaţiu, ca apoi să se generalizeze.

Pe de altă parte este adevărat că reducerea dependenţei vieţii de familie faţă de economia domestică, posibilităţile incomparabil mai mari astăzi de a-şi procura mijloacele de existenţă necesare familiei, participarea efectivă a femeii la viaţa economică şi socială în spaţiul extrafamilial, puternic influenţate de mişcarea feministă şi ideologiile liberale, au schimbat profund raporturile şi distribuţia sarcinilor în cadrul grupului domestic pe care îl formează familia.

Secularizarea şi laicizarea statelor naţionale începute în secolul al XIX-lea şi finalizate în secolul al XX-lea, doctrinele liberale, mișcările feministe ca şi “revoluţia sexuală” după 1960, aveau să zdruncine semnificativ statutul social al familiei,dar şi rolul bisericii în viaţa de familie, ajungându-se ca astăzi unirea celor doi parteneri să se transforme dintr-o relaţie contractuală într-o reuniune consensuală, în cadrul căreia partenerii pot fi şi de acelaşi sex.

În pofida acestor tendințe și vexațiuni, familia tradițională, ca entitate socială consacrată istoric, rămâne un deziderat biologic şi social pentru orice individ, comunitate sau grup social, indiferent de mărime sau grad de emancipare, pentru că în ea se regăsește și se împlinește. Prin urmare familia trebuie sprijinită prin toate mijloacele, afirmaţie motivată mai ales prin faptul că asigură armonia și echilibrul social și, chiar mai important,perspectiva demografică a respectivelor comunităţi și grupuri sociale. De asemenea, oferă cadrul ideal pentru socializarea fiinţei umane, a perpetuării tradiţiei şi culturii specifice, în sfârşit contribuie decisiv la menţinerea coeziunii etnice şi naţionale.

Faţă de aceste imperative existenţiale ale fiinţei umane, ce pot reprezenta pretenţiile mişcărilor de emancipare sexuală din zilele noastre mai mult decât o reeditare jalnică a Sodomei şi Gomorei din textele biblice?

Ceea ce astăzi se dorește prin activitatea ”Coaliției pentru Familie” și platforma ei de sprijin ”Împreună” este tocmai menținerea familiei în cadrul definiției și statutului ei atestat și consacrat istoric, ca valoare fundamentală și imuabilă a umanității, în care generațiile care se succed să se regăsească în spiritul și tradiția creștină.

Prin votul nostru la referendum pentru familia tradițională,să ne alăturăm Bisericii noastre care din totdeauna a ocrotit și binecuvântat unirea dintre bărbat și femeie în spiritul moralei și dragostei creștine.

 

Valeriu Lupu – doctor în științe medicale

Dr Valeriu Lupu – „Viaţa pe caiet sau satul nostru cel de toate zilele” de Corneliu Bichineţ

O naţie nu poate pieri decât atunci când va dispărea ţăranul ei”

Petre Ţuţea

            Pentru cei care au văzut lumina zilei, sau au petrecut măcar o parte din viaţa lor la ţară, cartea omului de litere Corneliu Bichineţ “Viaţa pe caiet” este o adevărată revelaţie. Cum însă cei mai mulţi din orăşenii de astăzi îşi au adânc înfipte rădăcinile în mediul rural, cu un minim efort de lectură vor avea surpriza să se regăsească în ambianţa patriarhală a satului nostru tradiţional, în aparenţă tăcut, uitat parcă de lumea trepidantă a zilelor noastre, dar cu un specific al său pe care generaţii după generaţii l-au împărtăşit şi l-au transmis aproape nealterat.

“Veşnicia s-a născut la sat” spunea cu îndreptăţire Lucian Blaga, deşi Constantin Noica plecând de la aceiaşi veşnicie, plasa satul  românesc undeva între etern şi anistoric, ca un reproş, fără să realizeze faptul că tocmai prin aceasta satul avea să-şi asigure perenitatea şi dăinuirea în timp. Pentru poporul nostru satul a fost din totdeauna acel rezervor regenerator, nu numai demografic, ci în egală măsură şi cultural şi istoric, confirmând cu asupra de măsură spusele lui Nicolae Iorga “oamenii mari se nasc în case mici” cu referire directă la sorgintea rurală a marilot personalităţi ale culturii noastre.

Iată zona către care Corneliu Bichineţ îşi focalizează demersul său literar-artistic îmbinând în cartea sa un soi de nostalgie cu abordare ironică, uneori chiar satirică, dar întotdeauna cu compasiune şi chiar durere reţinută. Proza scurtă pe care autorul o preferă în incursiunile sale rustice este cu certitudine la îndemâna sa, pentru că reuşeşte să se mişte cu lejeritate printre personajele şi situaţiile pe care le creionează cu dezinvoltură. Mai mult, într-un spaţiu relativ restrâns pe care acest tip de proză i-l oferă, autorul sintetizează cu acurateţe mesajul pe care vrea să-l transmită şi care rezultă din discursul pe care şi-l propune.

Talentul său narativ, cu măiestrie condus către ţinta propusă, pare atât de firesc încât scoate la iveală nu numai o cunoaştere adâncă a vieţii de la ţară (el însuşi fiu al acestor locuri), dar şi o înclinaţie aparte în a prezenta succinct, direct sau aluziv situaţii comune sau inedite, excelând în utilizarea epitetelor specifice locului, a metaforei şi chiar a limbajului neaoş, extrem de sugestiv şi pitoresc mai ales în dialogul personajelor. De aici apare acel comic de situaţie şi limbaj a cărui subtilitate face deliciul lecturii. Sunt pasaje de o savoare aparte în care amuzamentul atinge cote maxime, aşa cum sunt şi pasaje în care compasiunea răscoleşte sufletul.

Nu voi recurge la analize stilistice sau literare pretenţioase şi sofisticate prin interpretări, ci voi încerca să subliniez câteva aspecte care particularizează această scriere inedită, mai ales astăzi când proza scurtă pare să fi intrat într-un con de umbră.

Aş sublinia pentru început nota de autentic care străbate întreaga scriitură. Contextul în care se desfăşoară acţiunea, ca şi acţiunea în sine de altfel, apare cât se poate de real şi evocă cu acurateţe atmosfera tipică vieţii de la ţară. “Se înnopta. Moş Vasile griji la oi mai întâi, perie caii, le pune aşternut de lucernă, închise găinile şi-i aruncă lui Ipsilante, dulăului, un dărăb de mămăligă, însă acesta nici măcar nu se uită la mâncare, scheuna în poartă, aşteptând ceva care n-avea să mai vină niciodată. Niciodată. În rest tăcere! (pg 20). Scena în sine este o derulare a ritualului de seară, mereu acelaşi în ograda gospodarului, indiferent de drama pe care Moş Vasile o parcurge. Este în fapt un ritual care pregăteşte pacea şi liniştea nopţii. Pentru că până la urmă viaţa merge înainte, cerându-şi  fără încetare drepturile ei.

            Un alt aspect este pitorescul care, întocmai ca şi autenticul, parcurge de la un capăt la altul naraţiunea autorului. Este zona în care prozatorul excelează, pendulând între elegiacul sadovenian, patriarhalul lui Rebreanu şi pragamatismul moromeţilor lui Marin Preda. Este cadrul specific, potrivit, în care acţiunea se dezvoltă. “Un vânt şugubăţ se zburli prin porumbiştea închircită, trei, patru ciori făcură ocol pe deasupra casei lui Nacu, parcă dorind să alunge norii, câmpul se umplu de colb, iar aerul se înmiresmă cu amărăciunea pelinului ce crescuse în vara aceasta cât stejarul de înalt. Şi deasupra pădurii cobora un iz amărui  de pelin scorojit, iar în zare norii se rostogoleau neputincioşi şi sterpi spre cele trei iazuri sleite de dogoare” (pg 138).

De la otava lui Televizor care “era bărbierită cu meşteşug” (pg 136) până la limbajul personajelor, pitorescul este nota dominantă. “Să vină autorităţile. Sunaţi bă la 112, c-aici nu-i lucru curat. Să se constate dacă Dumitru Păscălin a murit suficient ori nu….Aşa-i câte unul,,,!” Maria lui Vranca căuta să fie convingătoare. “ Nu moare dintr-o dată…! Aşa pe bucăţi! Io-te na…! Şi i-a rămas vie chiar tărăşenia…! Nu, ăsta nu-i lucru curat! Oricum, o să ne lămurească cei de la judeţ” (Minunea de la Viişoara, pg 109-112). Chiar dacă dialogul personajelor nu este unul prea bogat în schimb este extrem de sugestiv şi colorat în simplitatea lui. El nu face decât să completeze tabloul sumbru (sau comic) al întâmplărilor în care personajele sunt implicate, ele însele comice prin numele lor; Sultana Gonorica, Traian Sarambel, Marghioala lui Cocalină, Sorocică Drujbă, Eleonora Colţunaş, Turel Pripon, Reclarenţa, Azimut Petecău, Grigore Aghiazmă, popa Lăcustă, Eleodor Ştiubei, primarul Tabacheră şi altele în aceiaşi notă amuzantă şi sugestivă.

            O zonă predilectă pentru autor este cea a sărăciei, mai ales a celei extreme. Pleacă de la copiii străzii, care în mentalul colectiv se rezumă la constatarea că “Da aşa-i acum, copiii sunt ai străzii (adică ai nimănui n.n,), iar câinii sunt comunitari (adică ai tuturor n.n.)” pentru că din cei trei fraţi, doar el, Nicuşor găseşte această cale“inadaptat nu era decât el, stăpân pe sine, liber în canalizarea sa, alături de alţii ca el, fără acte, fără stăpân, al nimănui” (pg 38) până la o stare de mizerie greu de imaginat pe care un adult şi-o poate asuma. “O mizerie cumplită, păianjeni vechi pe la colţuri,, lut pe jos, resturi de paie şi surcele, scame. În fine în această mizerie nici microbii n-ar fi putut să trăiască, aşa că, fără soţie şi cu motanul Zavaidoc alături, omul nostru trecea în sat, fără ca lumea să-i dea prea mare atenţie, cei doi făceau parte din decor” (Viaţa pe caiet, pg 175).

Se vede că la ţară moştenirea caietului cu datorii nu s-a pierdut. El vine din vremuri mai vechi când galiţienii evrei tăbărâseră pe plaiurile noastre şi vindeau pe datorie. De data asta însă caietul Suzanei… “fu salvarea lui Aristotel Căcărează care trecu la muncă ruşinat totuşi de condiţia şi nenorocul lui” (idem)

De altfel nici drumul spre sărăcie nu este o raritate în zilele noastre pe care autorul  î-l surprinde în “Purcica lui Ghiţă” (pg 143). Exemplul lui Ghiţă macaragiul devine unul emblematic pentru economia noastră de piaţă. Un credit obţinut la o bancă, cu care Ghiţă cumpără o maşină 4×4 pe care să o folosească şi o purcică care să se înmulţească, îl duce repede la faliment, pentru că Suzana fuge cu maşina şi amantul, iar purcica (Luluţa) nu rămâne grea în ciuda tuturor procedurilor folosite.

Deşi sărăcia rămâne fundalul majorităţii povestirilor, cel mai dramatic apare însă în “Jungla cea de-acasă” (pg 56) “Azimut Petecău n-avea nici de unele nimic, nimic, aşa că îl înveli pe băieţel c-un prosop şi-l legă fedeleş cu o sfoară cum văzu-se el…. Sărăcie cumplită în zonă, şomaj, beţii şi fărădelegi, foame. Azimut Petecău om aproape de treizeci de ani, dar arăta bătrân, cocârjat de greutăţi, rufe tot, îngândurat şi nesigur pe viaţa sa”

Asemenea descrieri sunt destul de frecvente arătând nu atât preferinţa autorului, cât mai ales preocuparea sa, pentru că degradarea personalităţii este stadiul ultim la care conduce sărăcia, îndeosebi în forma ei extremă, când nici o ieşire nu se întrevede la orizont cu tot curajul şi determinarea unor personaje de a încerca chiar aventura.  Este cazul celor trei din nuvela “Destine” (pg 41) Azimut Căcărează, Sultana Gonorica şi Maria Zăbală care, împinşi de sărăcie, i-au drumul occidentului ca “ambasadori culturali!”  După o experienţă tristă cei trei se despart; Sultana Gonorica îşi descoperă vocaţia pe noile meleaguri, Maria Zăbală se căsătoreşte cu un italian bătrân, iar lui Azimut nu-i rămâne decât varianta devenită clasică “întoarce-te române acasă” (pg 45).

Nu lipsesc nici povestirile în care speranţa mijeşte la orizont, sau în care convingerile personale şi deprinderile pragmatice au succes. aşa cum se înrâmplă în “Pădurea de salcâmi” (pg 127), unde Nicolae Paraschiv, prototipul românului adevărat “bun dacă e bun, rău dacă e rău, dar fără cocoaşă intelectuală” (cum ar spune Eminescu), trece prin vâltoarea comunistă fără să se plece, rămânând neclintit în pofida greutăţilor care i s-au pus în spate de-a lungul anilor de teroare comunistă. Vrednicia, determinarea şi speranţa aveau să-i sape numele în memoria sătenilor şi a dealului care prin munca sa nu a luat-o la vale.

Timpurile aveau să se schimbe, dar vrednicia omului şi puterea exemplului personal devin antologice prin vorbele bătrânului Costică Păduraru “ce credeai că numai Neculai Paraschiv a avut cap prin părţile noastre….!?. El a fost întâi, noi după el, alţii după noi şi, tot aşa, tu-i mama ei de viaţă” (pg 135).

O notă aparte în structura cărţii este problema moralităţii şi bunei cuviinţe întâlnită încă în mediul nostru rural, aspect care i-ar putea face pe mulţi orăşeni să roşească. Chiar dacă destinul părea să fie altul Camelia se întoarce în satul ei credincioasă pasiunii sale adolescentine pentru Marcu, pe care soarta îl va aduce şi pe el la vatra strămoşească (Casa de la răscruce, pg 27). În aceiaşi notă emoţionantă este şi cuminţenia Ilenei, al cincilea copil (după patru băieţi) în familia lui Eliodor Ştiubei, care după o beţie trăsnet se lasă de băutură, iar fraţii fetei ajunşi la casele lor, dintr-un excesiv sentiment de protecţie pentru sora lor, îi cer cu insistenţă „să fii cuminte”. Chiar dacă Ileana era de mult realizată, ea va rămâne cuminte spre disperarea mamei „Numa voi i-aţi băgat bazaconiile astea în cap. Ce-i asta, fată cuminte la vârsta ei !? (Iubirile unei fete cuminţi. pg 53).

Pe acelaşi palier, dar poate cea mai emoţionantă prin mesajul ei, este nuvela „La vie” în care Avram Adam şi Giorgică Ţurcanu, doi tovarăşi de armată şi prieteni, i-au în căsătorie două surori (Ilinca şi Năstica). Meandrele dragostei duc la amarnice trăiri şi remuşcări, despărţind cele două familii. Reîntoarcerea la vatră va fi într-un târziu iniţiativa Ilincăi. „N-o mai putea întoarce nimeni din drumul ei, plin de tristeţe, cunoscut şi necunoscut, dorit cu ardoare ca fiind unul al iertării şi purificării, pentru toţi ai lor, drumul revenirii la matcă, la obârşie” (pg 47).

O remarcă specială pentru adepţii lui Bachus a cărui elixir este căutat cu obstinaţie pentru a însoţi atât necazurile cât şi bucuriile, deopotrivă frecvente în viaţa obştei. Această latură existenţială străbate ca un fir roşu întreaga carte. Este de regulă percepută ca acel refugiu binecuvântat în care se retrag îndeosebi bărbaţii, uneori chiar şi femeile,. „Bărbaţii însă n-aveau probleme. Beau de stingeau. Fără selecţie şi neapărat mult pe datorie. Cădeau pe rând sau toţi deodată…” (pg 22), sau mai la vale „ fiecare îşi scoase din buzunar, conform regulamentului bine stabilit, paharul personal. Aveau şi femeile recipiente asemănătoare, mai curate însă, din sticlă sau porţelan” (pg 24).

Dacă preţuirea de care licoarea lui Bachus se bucură printre eroii cărţii pare să reprezinte o consolare în timp, mergând adeseori până la uitarea de sine, pentru autor cu certitudine reprezintă acea putere catalizatoare, generatoare de umor şi bună dispoziţie spre satisfacţia cititorului. Credem că aici este valabil ceea ce Blaise Pascal spunea „în puţin vin găseşti adevărul, în prea mult îl pierzi”. Asta ar putea explica de ce autorul găseşte adevărul cu atâta uşurinţă? în timp ce personajele sale aproape sistematic îl pierd. O explicaţie ar fi că aceştia din urmă îşi tocesc mintea consumând şi nicidecum nu o ascut, după cum spunea Eminescu „puţin vin ascute mintea, prea mult însă o toceşte”

Poziţionându-ne din convingere de partea înţelegerii autorului pentru această prea umană latură a existenţei noastre, credem până la urmă că domnia sa a devenit adeptul afirmaţiei verificate a lui Ch Baudelaire „cine ştie să bea un pahar de vin bun va găsi în el sclipiri de geniu, picăturide  umor, dar şi de amor”.

Dincolo de aceste trăsături care mi s-au părut esenţiale pentru opera prozatorului Corneliu Bichineţ este originalitatea sa, vocaţia narativă incontestabilă şi îndemânarea în arta scrisului. Pentru că în opera sa personajele sunt vii, dinamice şi mai ales autentice. Ele se regăsesc constant în viaţa satului nostru, cu bunele şi relele sale, în care, din fericire sau nu, „vremea vremuieşte în eterna ei curgere” cum ar spune Constantin Noica. Cititorul va constata repede că lectura cărţii este nu numai interesantă, ci deopotrivă captivantă, stârnind în egală măsură bună dispoziţie şi compasiune.

Pe acest fundal al consacrării în proza scurtă, o întoarcere a autorului „cît mai des la ale sale”, ar fi un real câştig pentru scrisul românesc, aşa cum inspirat prefaţatorul cărţii, Constantin Dram, îşi întitulează introducerea „Când autorul se întoarce la ale lui”.

Dr Valeriu Lupu – doctor în ştiinţe medicale

http://bentodica.blogspot.ro/2016/02/viata-pe-caiet-sau-satul-nostru-cel-de.html

 

Prof. Dr. Petre Iosub – O carte despre „medicină şi societate” sau Medicul şi locul său în societatea contemporană

Lansarea unei cărţi reprezintă întotdeauna un eveniment cultural care oferă prilejul unei profunde meditaţii pe subiectul propus, mai ales atunci când tema este atât de aproape existenţei noastre concrete, la care, nu rareori ne raportăm pe măsura anilor ce trec, şi nu numai. Culegerea de eseuri ce alcătuiesc cartea Medicină şi Societate apărută la editura PIM, Iaşi, 2014, este inteligent centrată pe trei teme principale; 1. Medicina între bioetică şi etica creştină, 2. Interferenţe medico-sociale şi 3. Medicină-mediu şi societate.

Cartea încearcă să abordeze relaţia sistem medical şi societate în integralitatea ei, prin prisma istoriei, a evoluţiei ca ştiinţă şi posibilităţi tehnice, a reciprocităţii sub raport etic şi moral, locul ei în viaţa socială, rolul medicului şi desigur perspectiva prin prisma transformărilor din societatea modernă (partea I-a). Cartea în ansamblul ei apare ca o lucrare extrem de bogată în informaţii şi opinii pe care le consider personalizate şi cu ecou în mintea cititorului.

Doctorul Lupu dovedeşte şi cu acest prilej că genetica biologică (ereditatea sau moştenirea nativă) trebuie să o dublăm în familie şi şcoală cu o „ereditate culturală”. Acest lucru este demonstrat în chip remarcabil de tandem-ul care îşi asumă responsabilitatea, autoritatea şi originalitatea acestei lucrări Valeriu şi Vasile Lupu. Această lucrare, până la urmă de „eseistică medicală”, este de fapt o abordare plurivalentă a fiinţei umane, un mozaic caracterologic al omului şi al interacţiunii sale cu socialul sub toate aspectele sale, dar şi cu mediul extrasocial şi extralogic al existenţei noastre (partea a II-a şi a III-a).

Autorii îndeamnă medicul, dar şi pe pacient, să se privească reciproc şi să intercondiţioneze de la persoană la persoană şi nu de la creator la creatură. Adică în complexitatea relaţională din punct de vedere psihologic, estetic, moral, cultural, aşa putând să se realizeze o cunoaştere mai bună a cauzelor care l-au adus în starea de pacient. Cred că trebuie să considerăm medicina ca cel mai umanizat spaţiu al existenţei noastre unde războiul are un singur adversar – boala şi se duce pentru sănătatea vieţii şi nu pentru alte scopuri (pg 48-58).

Raportarea acestor aspecte la realităţile concrete ale actului medical, ridică câteva probleme de esenţă şi de percepţie, până la urmă a profesiei de medic (pg 41). Prima ar fi că medicul şi sistemul medical nu gestionează viaţa, cum greşit se percepe la nivelul opiniei publice şi mai ales a liderilor de opinie în domeniu. Ceea ce medicul şi sistemul medical este chemat să gestioneze este sănătatea vieţii, pe care însă o poate gestiona cu mai mult sau mai puţin succes în funcţie de o multitudine de variabile cum ar fi; fondul biologic al pacientului, zestrea lui ereditară, modul de viaţă, atitudinea faţă de propria lui existenţă, prezenţa unor boli cronice sau tare congenitale, capacitatea de răspuns al organismului, alte cauze cunoscute sau necunoscute, etc, etc, variabile pe care opinia publică şi mai ales familia refuză să le ia în calcul.

Trebuie înţeles faptul că gestionarea vieţii nu aparţine asistenţei medicale, pur şi simplu pentru faptul că are alte resorturi, care de regulă scapă logicii şi raţiunii umane. O viaţă se încheie atunci când trebuie să se încheie, indiferent cum; prin accident, prin boală, sau fără o cauză aparentă ce poate fi asimilată fatalităţii, ca să nu mai vorbim de uzura biologică care este de regulă respinsă de cel în cauză sau de aparţinători.

Sunt cunoscute în biologie suficiente situaţii în care efectiv organismul refuză să răspundă intervenţiilor noastre, oricât de sofisticate şi evoluate ar fi din punct de vedere tehnic, sau răspund de o manieră paradoxală (efect invers) cum ar fi: apoptoza celulară, celula refuzivă sau în blocaj metabolic etc. Dacă acceptăm că viaţa este un dat natural sau divin, trebuie să admitem şi faptul că cel care dă viaţă poate să o şi întrerupă oricând, aspect ce raţiunea umană refuză să accepte. Înţelepciunea populară a găsit un răspuns mult mai simplu şi mai aproape de adevăr decât toată ştiinţa noastră (aşa a fost dat să fie, s-a terminat ghemul zilelor, ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus, etc).

Medicul trebuie mereu privit în statura sa de reper valoric fundamental al sănătăţii noastre, şi nu ca pe un oarecare meşteşugar, aşa cum de regulă îl priveşte societatea actuală care, prin alocare de fonduri insuficiente cu afundarea sistemului în inepţii funcţionăreşti birocratice şi prin trimiterea de „cercetaşi” distruge de fapt şi lasă răni adânci în viaţa unui spital, al medicilor şi al pacienţilor.

Într-un spital nu suntem nici la măcelărie şi nici la piaţă ca să intre cineva cu ciubotele în activitatea medicală. Este necesar respectul statului şi al cetăţeanului faţă de acest reper vital pentru orice tip de societate. Acest lucru îl demonstrează şi lucrarea de faţă, iar efortul autorilor este unul meritoriu, de aceea sper ca în viitor să mai vedem assmenea apariţii.

Închei prin a spune că această carte poate fi uşor asimilată ca un adevărat ghid moral şi etic pentru medic şi ajutoarele sale din sistem, iar pentru cei din afara sistemului un instrument util în cunoaşterea a ceea ce înseamnă; medic şi sănătate, viaţă şi boală, medicină şi societate.