Vasilica Grigoraş: Dr. Valeriu Lupu cu paşii destinului spre virtutea dăruirii

Printre  intelectualii de notorietate şi certă valoare ai Vasluiului se numără la loc de cinste şi medicul pediatru dr. Valeriu Lupu.

Îmi aduc foarte bine aminte de perioada în care au fost mici copiii mei şi comunicarea cu renumitul doctor. Am apelat la domnia sa pentru a-i trata atunci când sănătatea lor mai şchiopăta, uneori. Solicitat pentru o consultaţie, încă de la prima întâlnire, m-a impresionat şi oarecum derutat (lucrând într-un alt domeniu decât cel medical) întregul „interogatoriu” cu privire la pacient, şi chiar la familie. Prima întrebare a medicului nu a fost, aşa cum mă aşteptam, ce se întâmplă cu copilul? Erau întrebări care priveau constituţia fizică, particularităţile psihice, antecedente, reactivitate, predispoziţii ereditare şi multe altele. Acest lucru nu-l mai întâlnisem la alţi medici şi treptat am înţeles că răspunsurile la aceste întrebări (ceea ce în medicină poartă numele de anamneză) aveau o însemnătate crucială pentru tot ceea ce urma. În funcţie de aceste informaţii se desfăşura investigaţia medicală şi se stabilea terapia. Cele trei componente – anamneză, investigaţii şi terapie au făcut întotdeauna casă bună şi trainică în practica medicală îndelungată, de peste patru  decenii a doctorului Valeriu Lupu.

Ceea ce m-a mai impresionat întotdeauna la consultaţiile copiilor a fost şi optimismul  medicului. Părinţilor, speriaţi de afecţiunile copiilor, întotdeauna ne inducea o atitudine activă, combativă, opusă resemnării şi deprimării. Învăţam din mers respectarea fidelă şi plină de încredere a tratamentului, cu toate componentele lui. După ce trecea episodul cu pricina, invita părintele la o atitudine de prudenţă şi cumpătare în ceea ce priveşte creşterea sănătoasă a copilului. Aş putea spune că, astfel dr. Valeriu Lupu devenea doctorul întregii familii, pe anumite segmente de viaţă, atitudine şi comportament faţă de sănătatea copiilor.

Vechea zicală „vorba dulce mult aduce” este întipărită în fibra cea mai intimă a personalităţii sale. Prin cuvântul blând şi meşteşugit formulat, reuşeşte să-l transforme în cuvânt – medicament, cuvânt – pansament, alinător al durerii şi aducător de linişte. Între medic şi pacient (copil şi deopotrivă părinte) limbajul oarecum impus cu discreţie şi subtilitate de medic era şi este vorba amabilă, cuvântul politicos, însoţit de zâmbet, izvor de bune şi sănătoase emoţii pozitive. Picături de învăţătură presărate cu dăruire, atenţie şi răbdare de medic au dat întotdeauna roade.

Dr. Valeriu Lupu a ştiut dintotdeauna că ”un copil este ca un copac; dacă se strâmbă de mic, nu se mai poate îndrepta”. În acest spirit a înţeles să-şi practice nobila profesie de medic pediatru. S-a dedicat trup şi suflet îngrijirii sănătăţii copiilor, odoarele cele mai de preţ ale părinţilor, stâlpii de bază ai societăţii. Asemenea lui Nicolae Paulescu, care spunea că: „medicul trebuie să fie în acelaşi timp un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului…”, nu a încetat niciodată să studieze, să cerceteze, să fie la curent cu noutăţile domeniului. Şi mergând mai departe pe firul parcursului vieţii şi activităţii neobositului doctor, descoperim în portretul profesional şi uman o componentă esenţială, în spiritul a ceea ce afirma Grigore T. Popa „Morala creştină ţine seama atât de nevoile spiritului care râvneşte transcendent, cât şi de nevoile convieţuirii oamenilor în societate.”

Indiferent unde l-am întâlnit pe dr. Valeriu Lupu, în halatul de un alb imaculat, precum sufletul şi spiritul său, la spital sau în cabinetul individual, la întâlniri ştiinţifice, în mijlocul oamenilor în cadrul unor activităţi culturale ori în sfânta Casă a Domnului, prezenţa sa transmite siguranţă, căldură, linişte, inspiră bunătate şi compasiune.  Singura dorinţă a doctorului V. Lupu a fost şi este slujirea necondiţionată a tuturor, a semenilor şi, în principal, a copiilor. Îşi pune toată cunoaşterea în slujba celorlaţi, oferind  beneficii în vreme de mare cumpănă sau în alte momente.

A ţinut permanent legătura, a colaborat şi şi-a exprimat punctul de vedere în medii universitare şi academice pe diverse subiecte medicale, ştiinţifice. A studiat viaţa şi activitatea şi a scris despre personalităţi marcante ale medicinei româneşti (Nicolae Paulescu, Grigore T. Popa, Emil Hurmuzache, Nicolae N. Trifan…). Are o cultură enciclopedică şi s-a aplecat cu deosebită atenţie asupra vieţii şi operei poetului naţional, Mihai Eminescu, publicând un volum bine alcătuit şi documentat, intitulat „Mihai Eminescu din perspectivă medicală și socială”,  în două ediţii.

Pe lângă preocupările permanente din domeniul sănătăţii copiilor, studiului şi cercetării medicale, lectura din varii domenii ale culturii româneşti şi internaţionale, pe dr. Valeriu Lupu îl preocupă teme sociale de interes general. Şi aici, m-aş referi doar la câteva: Violenţa – între agresiune şi abuz, România şi tranziţia demografică, Familia – simbol şi valoare perenă…, exprimându-şi la un moment dat punctul de vedere şi în ceea ce priveşte legea sănătăţii, pe care o consideră a fi „între utopie şi realitate”.

Pe lângă toate acestea, nu pot să nu remarc şi o susţinută muncă de creaţie literară,  domeniu complementar al activităţii sale. Este suficient să-i deschidem cărţile pentru a ne convinge de acest lucru. Şi aş îndrăzni să apreciez că, uneori se depăşeşte pe sine  însuşi, dându-şi adevărata măsură, nu numai ca medic, ci şi ca scriitor, eseist, cu  nuanţe filosofice, iubitor de înţelepciune, critic literar profund şi obiectiv. Abordează teme, subiecte de adâncime, relatate  cu acurateţe.

Sub redacţia dr. Valeriu Lupu apare cartea „Compendiu de preocupări ştiinţifice în pediatrie”, la editura PIM, din Iaşi, 2011. Prin acest volum, în primul rând, dar şi prin altele, medicul Valeriu Lupu reuşeşte să scoată din anonimat Vasluiul cu specialiştii săi, care şi-au pus ştiinţa, priceperea, truda în beneficiul sănătăţii omului. Şi-a cheltuit cunoştinţele şi resursele sale de inteligenţă şi talent pentru a scoate sănătatea vasluienilor din postura de cenuşăreasă. Evenimente ştiinţifice organizate la Vaslui ori participarea medicilor la activităţi medicale din ţară şi de peste hotare au fost astfel cunoscute şi apreciate.

Munca la propria-i construcţie continuă şi astăzi şi, sunt convinsă că va continua. A ştiut mereu să se moduleze, să se modeleze pe sine şi pe ceilalţi, şi din postura de moderator, formator de opinie. Discursul său este unul al cuvintelor simple, însă curate, sincere şi înţelepte, cu înţelesuri potrivite, pertinente domeniului, timpului, auditoriului / cititorului. A-l asculta vorbind pe dr. Valeriu Lupu sau a citi din scrierile sale este o încântare,  îţi crează o stare de linişte, pace lăuntrică şi cu cei din jur.

Prin tot ceea ce întreprinde este un liant abil între trecut şi viitor. Recunoaşterea valorilor înaintaşilor şi a contemporanilor iluştri este o calitate a oamenilor mari, înteligenţi şi iubitori. Acest lucru nu este simplu, ci presupune un travaliu dificil, migălos, însă dr. Valeriu Lupu întotdeauna respectă şi promovează adevăratele valori, punând astfel baze solide naşterii unor noi personalităţii. Îşi afirmă deplina încredere în tineretul de astăzi, precizând faptul că educaţia şi formarea acestora este în grija şi responsabilitatea noastră, a tuturor. Şi, în acest sens s-a străduit să lărgească şi să înmulţească tezaurul cunoaşterii tinerilor care au ales ca profesie domeniul medical, cu o dragoste perpetuă de-a lungul anilor,  cu pasiune şi multă dăruire.

Poate viaţa nu i-a fost întotdeauna lină şi prietenoasă, însă mereu a fost conştient şi ferm convins că încercările, obstacolele nu sunt de neînfruntat, de neînvins. Energic  şi echilibrat îşi consacră întreaga pricepere şi ştiinţă împlinirii menirii sale. Comuniunea, dialogul dintre raţiune şi afecţiune se desfăşoară în temeiul unui potenţial şi al unor resurse  întelectuale şi psiho-emoţionale fundamentale ale propriei personalităţi.

Medicul pediatru Valeriu Lupu este pentru comunitatea în care trăieşte, ceea ce se numeşte „omul de sprijin”. Domniei sale i-au fost încredinţate generaţii de copii din punct de vedere al sănătăţii. Părinţii ştiau că, întotdeauna, indiferent că-i noapte ori zi, chiar şi printr-un telefon pot apela cu încredere la serviciile domniei sale. Acest lucru înseamnă mult pentru părinţii şi familiile copiilor pentru că ştiau sigur că există acolo cineva pe care se pot baza la nevoie. Cuiva îi pasă de sănătatea copiilor, ceea ce dă siguranţă. Conştientizarea sentimentului de protecţie a doctorului, cu frică şi dragoste de Dumnezeul nostru, al tuturor şi al fiecăruia în parte aduce linişte şi armonie. A fi întru totul prezent în viaţa celorlalţi, a fi mereu în slujba semenilor este esenţa iubirii creştine. Doctorului îi pasă de cei suferinzi, de cei nevoiaşi, de semenii săi, lucru care dă amplitudine şi profunzime felului de a fi şi a trăi, cu generozitatea sufletului deschis. Este OMUL care se exprimă aşa cum îl îndeamnă CUVÂNTUL. Osmoza organică între profesie, cultură şi spiritualitate conturează fără echivoc portretul inefabil şi indisolubil al medicului Valeriu Lupu.

Pe o traiectorie trasată după alcătuirea sufletului său, mult cuprinzătoare şi marcată pregnant de elementele esenţiale care-i compun viaţa personală, de familie, profesională, culturală şi spirituală se bucură de respect, admiraţie, consideraţie şi aleasă preţuire din partea tuturor celor care îl cunosc.

Nu ştiu ce dorinţe, aspiraţii, nevoi are doctorul Valeriu Lupu ajuns la o minunată vârstă, de aceea îi doresc din tot sufletul ca Bunul Dumnezeu, care le ştie pe toate (şi ce-i trebuie şi ce nu-i trebuie), să-i fie alături domniei sale şi admirabilei sale familii (soţie, copii, nepoţi) în tot timpul şi-n tot locul.

La mulţi, mulţi ani şi buni!

Vasilica Grigoraş

 

Anunțuri

Dan Plăeșu: Cronică de carte – Tentația liricii de obârșie niponă

Două cărţi de Vasilica Grigoraş  „Starea vremii azi, senryu”, Editura Pim, Iaşi, 2016; „Ochi în ochi cu luna, tanka şi pentastihuri”, Editura Scripta manent, ediţie bilingvă, Napier, Noua Zeelandă, 2017

Citeam deunăzi (în „România literară”, nr. 40) într-un excelent eseu, „Insperienţa onirică”, semnat de Irina Petraş, o definiţie a poeziei dată de Paul Valery. Reproduc din articol: pentru el „poezia este o artă a limbajului; anumite combinări de cuvinte pot produce o emoţie pe care altele nu o produc şi pe care noi o numim poetică… toate obiectele posibile ale lumii obişnuite… se găsesc deodată într-o relaţie indefinibilă, dar minunat de potrivită cu modurile sensibilităţii noastre generale; ele se găsesc muzicalizate, având rezonanţe unele prin altele, îşi corespund parcă armonic. Universul poetic astfel definit prezintă mari analogii cu ceea ce putem presupune despre universul visului”. Citatul a fost preluat de Irina Petraş din cartea autorului francez, „Poezii. Dialoguri. Poetica şi Estetica”, apărută la noi în 1989, în traducerea lui Ştefan Augustin Doinaş. Sau, referindu-ne la o altă  definiţie, foarte scurtă, pentru poezie, ea ar putea fi: „Cuvinte potrivite”, precum a zis Arghezi.

Am simţit nevoie să menţionez cele mai sus ca o introducere la consemnările legate de cele două cărţi ale Vasilicăi Grigoraş, cărţi de lirică în manieră japoneză. Autoarea de faţă scrie eseuri, poezii, cronici literare, impresii de călătorie, medalioane, interviuri, apărute în volume şi în periodice (print şi on-line) din ţară şi din străinătate. În ultimii ani s-a apropiat de lirica de sorginte niponă, îmbrăţişând formule poetice puţin cunoscute de marea masă a cititorilor. Dacă haiku-ul este ştiut şi agreat, despre autorii de senryu ori tanka este posibil să se ştie mai puţine lucruri. Deşi internetul oferă suficiente amănunte în acest sens. Senryu este o formă de poezie scurtă, evident, japoneză, cu o metrică similară haiku-ului (trei versuri de 5-7-5 silabe). Diferenţa o face tonalitatea, în acest caz fiind vorba despre o abordare uşor satirică, umoristică a naturii umane. Aşa încât titlul cărţii, Starea vremii azi se referă nu la meteo, ci la social-politic. De pildă, din grupajul „Actualitatea la zi”, cităm: „încotro oameni?/ mai peste tot negură/ şi câini lătrând”. Sau: „toamnă bogată -/ de necrezut murături/ şi în parlament”; Ori. „rol în travesti -/ zmeii din politică/ sunt doar nişte struţi”. Şi încă un poem: „obicei străvechi -/ şi-azi mulţi se spală pe mâini/ îngenunchindu-ne”. Ciclul „Alegeri  libere” include zeci de poezii dibaci lucrate. Iată trei poeme din acest grupaj: „simţ electoral-/ cu momeala pe la uşi/ pun picioru-n prag”; „ales şi cules -/ în fruntea turmei/ un mare măgar”; „discursul cel nou -/ paharul deja plin cu/ apă de ploaie.” Alte titluri tematice din volum: „Cuplu, dulce cuplu”, „La braţ cu Bachus” , De-ale tinereţii”, „Cu umor la senectute”, „Pescăreşti”, „Sărbători de iarnă”. Într-un interviu, reprodus către finalul cărţii, autoarea vorbeşte despre o „tendinţă din ce în ce mai tenace de universalizare a culturii, a literaturii, implicit a poeziei. În acest sens, este evident faptul că haiku-ul a devenit universal.” În acelaşi interviu, luat de Cezar Florin Ciobîcă, autoarea adăuga: „Cred că nimeni în lume nu poate să scrie o doină mai frumoasă ca a noastră, fie şi numai datorită faptului că doar limba română are în lexic cuvântul dor.”

Pe coperta a patra a cărţii există două citate pe care le reproduc. Mai întâi, o mărturie a autoarei: „Poemul senryu este universul în care mă simt confortabil şi îmi regăsesc cu bucurie felul meu de a fi. Acestea sunt doar mici urme şi ale trecerii mele prin timp cu zâmbetul pe buze, clipe dăruite cu drag cititorilor”. Şi: „Fără discuţie, Vasilica Grigoraş îşi află locul între cei doar o mână de autori cu talent evident pentru acest poem hâtru fără a fi veninos – senryu”. (Corneliu Traian Atanasiu).

Cartea „Ochi în ochi cu luna, tanka şi pentastihuri” a apărut la o editură din Napier, Noua Zeelandă, consilier editorial fiind poeta Valentina Teclici, care a lucrat multă vreme la Galaţi. Poezia tanka (cinci versuri, 31 de  silabe) implică o tratare filosofică a vieţii. „Se simte pe parcursul lecturii o nostalgie a trecerii timpului, o atitudine uşor aforistică asupra vieţii, a umanului. Un abandon tainic va scoate la lumină, treptat, unda nevăzută a gândirii, a cugetării omului implicat între cerinţele şi îndatoririle vieţii,” – menţionează Ana Urma, în prefaţa cărţii. „Valoroasele poeme sunt tablouri ale unei psihe care s-a luat foarte în serios, departe de jucăuşa Vasilica, cea din senryu. „Ochi în ochi cu luna” este „cartea de pe noptieră”, la care revii pentru altă şi altă lecturare, mâine, poimâine sau din când în când… La fiecare aplecare asupra cărţii descoperi noi şi noi valenţe ale poemelor, alte tainice împletiri de stări, sentimente, într-o gamă largă de nuanţe, împresurate de lumină ori cufundate în umbrele eului liric”, susţine şi Elena Ciubotaru. Pentru ilustrare aleg câteva poeme, oarecum la întâmplare: „Prin pământul steril/ trec şuvoaie de ape/ cristaline -/ gânduri senine-n timp ce/ prind din nou rădăcini”; Îmi depăn paşii/ prin aurul frunzelor/ din scrinul vieţii -/ o nouă dizertaţie-n/ neastâmpărul iubirii; Scârţâie carul/ pe drumul emigrării/ prea mult dorite -/ clătinaţi paşii mei în/ arta de-a purta crucea; Ghiocei-n păr/ şi frunze arămii prin/ inima deschisă -/ ştrengarul şi-nţeleptul/ se joacă de-a prinselea.

Evident, fiecare poet scrie ce şi cum simte, alegându-şi, de asemenea, forma potrivită. Inclusiv cuvintele, pentru a reveni la definiţia lui Arghezi. Ancorarea într-o modalitate lirică născută în exotica Japonie nu trebuie aşadar înţeleasă decât drept o necesitate a acestui moment de descărcare sufletească ce marchează starea de creaţie a autoarei. Posibil ca viitoare cărţi să îmbrăţişeze alte căi de transmitere a zicerilor sinelui lăuntric.

———————-

Dan Plăeșu

22 Septembrie 2017

Sursa: https://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/95802-cronica-de-carte-tentatia-liricii-de-obarsie-nipona

Vasilica Grigoraş: „Mireasa din sufletul meu” – adevărata terapie pentru spirit

 

Un nou volum de poezie religioasă, intitulat Mireasa din sufletul meu“, Editura Editgraph, Buzău, 2017, autor Lorena Gabriela Gherghe.  M-a atras în primul rând prin titlu, apoi prin lectura poeziilor mi-am dat seama că este o carte deosebită, asupra căreia merită să zăbovesc ceva mai mult.

Vorbirea despre poezia religioasă este un demers delicat şi complicat. Mai mult decât orice pe lumea asta, credinţa este cea mai intimă şi mai personală stare a omului. Or, pentru a explica trăirile şi convingerile autorului, uneori este nevoie de a intra nepermis de mult în vasul duhovnicesc al acestuia pentru a asculta suavul glas al cântărilor sale. Dacă acest glas reuşeşte să impresioneze urechea sufletului cititorului, atunci, deşi dificil, acest lucru este posibil. Până la urmă, fiecare înoată în tainele poeziei până acolo unde îi este permis de puterea sa de pătrundere spre miezul trăirilor şi emoţiilor autorului, de pregătirea şi aplecarea sa asupra subiectului tratat, dar şi de fibra şi canavaua din care sunt ţesute versurile. Fiecare poezie trebuie citită în sine şi pentru sine, şi fiecare cititor înţelege ceea ce este pregătit să înţeleagă.

Cu gândul cel bun şi o stare sufletească prielnică,  am purces la o lectură mai atentă a poemelor Lorenei Gherghe. De la început am înţeles faptul că Hristos n-a stat prea mult la uşa inimii sale; aceasta, prin liberul său arbitru, i-a deschis degrabă, iar confirmarea acestui gest este însăşi această carte, care dovedeşte clar că Dumnezeu îi iubeşte sufletul pe cale de înflorire. În cartea de faţă întâlnim trei binecuvântate virtuţi ale poetei: cunoaştere, înţelepciune şi har. Bând din aceste trei izvoare prin care curge „apa vieţii”, Lorena Gherghe udă „pământul secetos” al fiinţei sale, dar şi al cititorilor, spre vindecarea spiritului.

Citirea acestor poeme declanşează trăiri autentice, transmite mesaje clare, complete spre sufletul cititorului. Se adresează şi celor care cred şi celor care nu cred, şi celor care ştiu, şi celor care nu ştiu ce înseamnă să crezi, dă relaxare şi linişte interioară, dar şi fiori greu de stăpânit. Cartea este un îndrumar dintr-o şcoală de iniţiere, un început bun, o experienţă de urmat şi de neuitat, momente de încântare şi de regăsire… Un excelent exerciţiu spiritual de rugăciune,  spovedanie, purificare, înduhovnicire… Un îndemn la nepătimire, o invitaţie la a ne înălţa.

Încet, încet, cu grijă şi atenţie sporită, am intrat în intimitatea spirituală a autoarei, pe care ne-o dezvăluie cu iubire de Dumnezeu şi de semeni. Şi cum ar putea fi altfel, când titlul volumului Mireasa din sufletul meu este atât de sugestiv? Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, însă doar unii sunt vrednici pentru a-L primi mireasă în sufletul lor şi să vadă totul într-o perspectivă plină de lumină. Poezia Lorenei Gherghe este ca buretele avid de apă, fiecare vers şi cuvânt este îmbibat cu apă sfinţită şi mir bine mirositor; este o poezie religioasă profundă şi aplicată intim pe percepte religioase, îţi crează emoţii nebănuite, emanând, fără rezerve, un dor nemărginit după dumnezeire.

Chiar din primele poezii, se observă faptul că autoarea a avut perioade de frământări, nelinişti, tulburări ale vieţii. Nu a găsit întotdeauna explicaţii mulţumitoare a ceea ce se întâmpla cu ea şi în jurul ei, de aceea începe procesul de căutare a unui ajutor, indentificându-L, în cel mai firesc mod, în Dumnezeu. Ne mărturiseşte că pentru a-L găsi, trebuie să-L căutăm, iar Calea Domnului nu este una uşoară, netedă, pavată doar cu flori bine înmiresmate, ci este una strâmtă, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu anumite coclauri“, cu gânduri seci şi obosite“, de aceea, de multe ori ne împiedicăm şi cădem, însă, important este să ne ridicăm şi să mergem mai departe. În poezia „Te-am căutat“ ne dezvăluie drumul căutării, întâlnind atât lumini, cât  şi umbre, iar după eforturi sporite Îl regăseşte pe Domnul, chiar în inima ei: “Te-am căutat în amăgire / Pe unde-am fost şi altădată, / Dar n-am găsit fir de iubire, / Căci Tu erai în mine, Tată!“

Poemele din acest volm sunt bobiţele metaniei pe care autoarea o poartă zi şi noapte. Poezia Lorenei Gherghe poate fi asemănată cu Scăldătoarea din Vitezda, în care poeta, prin fiecare vers, strofă, poezie, se scaldă“ pentru a se vindeca de fărădelegile acestei lumi în care trăim. Deşi n-a intrat prima în această apă binefăcătoare (poezie religioasă s-a mai scris şi se va mai scrie),  a intrat cu sufletul curat, cu smerenie şi cu încredere, gesturi bineplăcute Domnului. Mai mult, poeta, ne invită şi pe noi în propria-i casă (la lectura cărţii),  pentru a sorbi stropi de credinţă şi pentru a cunoaşte efectele acestei sfinte scăldători.

Lirica Lorenei Gherghe poate fi Grădina Ghetsimani. Se ştie că aici a fost cel mai iubit loc de rugăciune al Mântuitorului lumii, iar volumul „Mireasa din sufletul meu“ este modul cel mai profund în care s-a rugat autoarea, cartea întreagă fiind o rugăciune, cuvinte şi gânduri de adâncă trăire duhovnicească. Ne aduce aminte de poezia lui Vasile Voiculescu, poet religios autentic şi medic român născut şi el pe meleaguri buzoiene,  „În grădina Ghetsemani” – inspirată din mitul biblic al rugăciunii lui Iisus pe Muntele Măslinilor, după Cina cea de taină.

Ritmul alert al vieţii de zi cu zi nu-i întunecă nici mintea, nici sufletul poetei, ci, dimpotrivă,  se observă o revărsare fină a divinului în eul liric, o conexiune intimă cu Divinitatea.  În opinia autoarei, apropierea de Dumnezeu este calea spre lumină, cu încercări şi bucurii, pe care trebuie să le acceptăm smeriţi,  mulţumind pentru ele.

Poezia Lorenei Gherghe este adormirea prin inviere, adormirea celor lumeşti şi reînvierea vieţii spirituale în straiele liricii închinate Domnului, în triplă ipostază: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Şi ne rugăm ca această adormire prin înviere să-şi arate roadele şi în viaţa noastră, a cititorilor şi a tuturor oamenilor.

Întâlnim în carte o sumă de întrebări, dar nu orice fel de întrebări, ci sunt puse după logica celui care vrea să se înţeleagă, să se regăsească pe sine şi să-L regăsească pe Dumnezeul său personal. Întâlnim aici o comunicare prietenoasă, dulce, caldă; autoarea nu se sfieşte să întrebe până şi amănunte, însă trebuie precizat faptul că nu pune întrebări pentru că nu crede şi pentru că are nevoie de dovezi, de argumente în acest sens, ci pentru a le folosi pe acestea în a-L împărtăşi pe Domnul Dumnezeu semenilor săi. Din poeziile Cine eşti Tu?  Din plinătatea unui Adevăr / Mustind de sensuri şi de veşnicie, / Tu Te reverşi în toate, nou atom, / Ca existenţa încă să mai fie. // … De faţa şi-ar spăla-o cu lumină, / Ochii de şi i-ar roura cu cer, / Tu Te-ai muta în carnea lor de tină / Şi-ai pune veşnicie-n efemer.“ şi „Cum o fi?“  “Cum o fi să nu faci economie la dragoste / să o laşi să crească / să vorbească / să-mblânzească / să-mplinească / să-nflorească / în fiecare / iubirea de soi / să îl transforme pe eu în noi / în voi …, / iubite om, / să-I cântăm lui Dumnezeu, într-o inimă „- Iubi – Te – vom!”?,  aflăm supremul adevăr al vieţii în Hrisos – IUBIREA.

Această scriere a Lorenei este o lucrare dumnezeiască, aici întâlnim Persoanele Treimice cu faţa către autor şi, prin el, către cititor. Fiecare lucrare (poem) provine din Tatăl, se comunică prin Fiul în Duhul Sfânt. Pentru autoare, ca şi pentru noi toţi, Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă cunoaşterea Sfintei Treimi. În poemul închinat lui „Dumnezeu“ (Tatăl), ne spune, cum îl vede, cum îl simte: „Dumnezeu Acelaşi e / Astăzi, ieri şi mâine; / Te aşteaptă să Îi ceri / Să-nvieze-n tine. // Dumnezeu Îşi pleacă-n noi / Rănile din cruce / Ca să toarne-n noi şuvoi / Harul Lui preadulce. // Dumnezeu ne vrea ai Lui / În eternitate / Deschizându-i omului / Cerurile toate.“, în „Cum creşte Dumnezeu“, îl descoperim pe Iisus, Fiul Omului şi-al Domnului „-Sporeşte, Hristoase-n mine / Până mă dizolv în Tine / Trăindu-Te în iubire, / Ca şi-n cruda răstignire; / Bucuros în cerul dulce, / Dar şi-n locul Tău pe cruce; / Să nu mai pot respira / Decât prin iubirea Ta / Şi rana lumii din Tine / Să mă doară-n orişicine. // Hristoase iubit, / Al meu răstignit, / Vino-n mine şi Te-oi duce / Răstignit, cu tot cu cruce!“, iar în „Mărire Ţie!“ ne învaţă cum să invocăm Duhul Sfânt: „Rădăcina mea e Harul / Ce mă hrăneşte de Sus. / Rostul meu încă nu-i spus. / (Un rost are fiecare; / Până îl aflăm – răbdare! ) // – Doamne,  Tată, nu-i aşa / Că în poezia Ta / Ne vom regăsi cu toţii, / Şi întregii, şi netoţii / Şi vom scrie pe-o hârtie: / „ Mărire Ţie, / Doamne, mărire Ţie!?“; astfel „Sfânta Treime“,  fiinţează în tot şi în toate: „Treime înaltă din cer şi pământ / Cu cerul sporindu-Şi sămânţa-cuvânt /  În firea căzută aşteptând la intrare / Roua Harului să rodească-n rafale.“

În căutarea sa, poeta n-o uită nici pe Sfânta Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, „Maria“: „Lumina, viaţa, pământul ţi se-nchină, / Transfigurat trup de lumină, / Ce naşti în oameni jindul după cer! / O, Prealuminată Taină, Preaminunat Mister, / Iubirea-mi pentru tine o am şi tot o cer!“

După lungi evaluări, cu clătinări şi bâlbăieli, după lungi şi contradictorii gânduri, după nădejdi şi deznădejdi…, poeta îşi face un amplu, dar amănunţit  „Inventar“, o adevărată confesiune de credinţă a tot ceea ce ştie, ce poate şi ce face în urma conlucrării cu Divinitatea: „Mă citesc, / Mă răscitesc, / Ba mă pierd, / Ba mă găsesc, / Ba nu văd, / Ba  văd prea bine … / Totuşi, scris-am despre mine!// Că  vreau să fac un inventar / La tot bagajul ce îl car. / Şi scriu cu râvnă. / Aşadar: / – mersu-n hopuri şi-n târâş, / – bâlbâiala, zboru-n câş; // – râsul, scâncetul, mândria, / – deznădejdea, veselia, / – căpoşenia, mânia, / – inteligenţa, prostia, / – neblândeţea, neiertarea, / – lăcomia, înfrânarea, / – neiubirea, netăcerea, / – sănătatea şi durerea, / împietrirea, încruntarea, / – nesmerenia, iertarea, / – liniştea şi tulburarea, / – agitaţia, răbdarea, / – somnul, plânsul, lacrima, / – îndoiala, voia rea, / – surâsul şi curăţia, / – căderile, omenia, / – nătângismul, ironia, / – discernământul, hoţia … // – Cu atâta bogăţie, Mă tem, Doamne, că-s prea vie. / Sărăceşte-mă un pic / Cât să-ncap pe uşa Ta / Când va fi chemarea grea. / Să nu-mi strigi „Nu te cunosc!”, // Că eu Te cunosc pe Tine  / Şi nu Te confund cu nimeni, / Chiar de-i întuneric greu. / Te ştie sufletul meu…;“

Când iubeşti un lucru, tânjeşti din tot sufletul după el şi, când tânjeşti, te lupţi să-l dobândeşti, iar când dobândeşti, „nicio datorie nu este mai urgentă decât aceea de a spune mulţumesc.” (Sf. Ambrozie). Autoarea îşi reproşează că pentru toate binecuvântările primite, nu-i spune Domnului destul de des, aşa cum s-ar cuveni, „Te iubesc“: „Azi nu Ţi-am spus că Te iubesc şi uite e spre seară. / Tu mă aştepţi până târziu, că nu e prima oară. / Am fost la sfânta Liturghie ca să Te preaslăvesc, / Şi m-a atins flacăra ei, dar n-am spus „Te iubesc!”.  Şi, după această meditaţie trează şi lucidă, aduce mulţumire Domnului pentru toate darurile primite: Şi lutul pulsează în valuri de cer / Răsfrânte-n iubire vibrând de mister … // În mine puterile Lui se-ntâlnesc, / Eu respir: – Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc… “ (Mulţumesc), iar cu vădită şi certă convingere afirmă că aceasta este singura cale a omului în viaţă şi îndeamnă pe  „Toată suflarea îl laudă pe Domnul“: „De la minus la plus infinit, / Zidirea se bucură de Creator. / Veşniceşte iubire în darul primit – / Viaţă eternă în nesfârşirea de dor. // Eu nu văd că sunt fărâmă de tot, / Mă smucesc între mine şi mine, / Caut viaţa în fărâma de tot, / Părticică din nemărginirea care mă ţine.“

Una dintre poeziile de mare forţă spirituală inclusă în acest volum este  „Baladă Mucenicilor Brâncoveni“. Este un elogiu adus domnitorului român Constantin Brâncoveanu şi celor patru fii ai săi, omorâţi de turci pentru că nu şi-au lepădat credinţa ortodoxă străbună, credinţa în Treimea Sfântă, în Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi în sfinţii săi de oriunde din lume şi de pe pământ românesc: „Că-s prea de-ajuns chinul şi umilinţa / La care i-a supus, forţându-le căinţa? / Că, torturaţi, cu înroşite-n foc coroane, / Arşi la subsuori, strânşi între iatagane, / Băltind în sânge de patru  luni jumate, / Cu tăieturi la mâini, la cap, la spate, / E prea de-ajuns să-şi arate puterea / Şi bine-ar fi s-arunce-n hău tăierea? / Iar Brâncoveanu nu e om de rând, / E voievod peste un popor blând. / Iubit de toţi, cultivat, paşnic, / Ei înşişi respectându-l trainic. / N-au gândit că tăcerea-i vinovată, Că vor răspunde pentru ea odată“.

Autoarea, o credincioasă practicantă a bisericii ortodoxe, trăitoare şi iubitoare de Dumnezeu, sub umbrirea Duhului Sfânt, mărturiseşte că la calea credinţei a fost chemată de Însuşi Mântuitorul Hristos, iar poezia sa s-a înfiripat treptat: „Sunt trei ani de când adun aceste picături de cer şi în inima, şi în mintea mea, şi pe hârtie. A venit vremea să le scoatem de sub obrocul smereniei, să le dăm drumul în lume ca să-şi împlinească menirea. Eu m-am bucurat mult de ele, mă bucur în continuare, iar acum, cu vorbele lui Hristos, vă urez şi vouă, cititorilor,  bucuraţi-vă! (Prolog)

Lorena Gherghe îşi pune sufletul pe masă, totul este la vedere; discuţiile, trăirile,  rugăciunile sale, atât de personale sunt darul primit de la divinitate şi dăruit nouă, cititorilor. Vede totul cu ochii sufletului şi scrie cu pana inimii, ne îndeamnă la reflecţie, la trezvie, la îndreptare, că toate cele iertate aici vor fi iertate şi în adormire. Lectura cărţii sale poate aduna o minte rătăcită,  poate stinge o poftă încinsă şi poate potoli o pornire pătimaşă. Şi toate aceste efecte benefice vin din iubire de Dumnezeu şi de semeni, pentru că atunci  „când am fost creaţi la început, în noi erau numai seminţe bune, niciuna rea“. (Evagrie Ponticul).

Poeta Lorena Gherghe este licărul României profunde, este candela din adâncul sufletului românesc şi din înălţimea dealurilor şi munţilor buzoieni. Domnia sa nu a fost înzestrată doar cu harul scrierii, ci şi cu un alt dar de mare preţ, bucuria de a fi dascăl, dascălul copiilor din Verneşti, judeţul Buzău. Ce profesie mai potrivită putea fi pentru un suflet deschis spre iubire, lumină şi credinţă, ca cel al Lorenei Gherghe, decât cel de profesor? Şi nu predă orice obiect (toate bune şi frumoase), căci a preda limba neamului din care ne tragem este o menire sfântă.  Elevii domniei sale devin treptat mai buni, mai blânzi, mai drepţi, mai luminaţi în cunoaşterea şi respectul strămoşilor, iar prin limba ce-o vorbesc duc mai departe credinţa vie întru dăinuirea neamului.

Lorena Gherghe este o poetă religioasă specială, prin versurile sale rostind cuvântul lui Dumnezeu.  Ne bucurăm de această carte ca de o binecuvântare spre întărirea în credinţă şi mântuire. După fiecare poezie citită, îţi pleci capul în faţa autoarei şi înalţi o rugă de mulţumire Domnului că ţi-a oferit prilejul să citeşti asemenea poeme.

Felicitări autoarei, sănătate, inspiraţie şi la cât mai multe volume!

————————————

Vasilica Grigoraş

Vaslui

8 septembrie 2017

Vasilica Grigoraş – Calendar în 17 silabe: dialoguri senryu, de Dan Norea şi Eugen Deutsch

Am primit astăzi cartea Calendar în 17 silabe: dialoguri senryu, apărută la Editura Ex Ponto, Constanţa, 2017,  a doi  distinşi epigramişti şi haijini: Dan Norea şi Eugen Deutsch, pentru care mulţumesc şi pe această cale.  Cei doi autori s-au alăturat într-un demers liric inedit, au pus mână de la mână, fiecare cu pana-i fină şi ascuţită au trasat tuşele unor poeme în stil nipon, întru alcătuirea unui volum în contrapartidă. Care-i miza? Care-i scorul? Cine e câştigătorul? Sunt convinsă: cititorul. Dar, mai bine să-i zicem competiţie amicală, într-o sută de întâlniri sub cupola unui titlu de secvenţă a câte trei poeme, adunând fiecare câte 300 de căciulă. Un palmares frumos, o “afacere profitabilă”, dumnealor crezând că le aparţine totul, se înşeală amarnic: avantajul este în primul rând tot pentru onor, măria sa, Cititorul.

O carte scrisă la superativ, o invitaţie la “hai să mai şi zâmbim!” în această lume gri în care trăim. Ne-am încălzit sufletul citind “La gura sobei“: la gura sobei – / moşul bea ţuica rece, / nevasta fiartă (DN), la gura sobei – / soaţa vorbeşte cu foc / soţul n-o-nghite (ED) ori pe hălăduind “Pe cărări de munte“: cărări de munte – /  capra vecinei neagră / în cerul gurii (DN), cărări de munte – / Pietrele Doamnei râvnesc / Piatra Craiului, întâlnind şi câte un “Pierde-vară“: vară toridă – / în elementul lui doar / un pierde vară (DN), climă toridă – / mi-am pierdut toată vara / cu verişoara (ED).

Ne-am uitat indiscreţi şi pe “Gaura cheii“, descoperind intimităţi: prins c-o bombă sexi – / soaţa cu capsa pusă / exploadează (DN), sau un personaj derutat, obosit, turmentat (nu am înţeles bine motivul) ;  gaura cheii – / un solist în dilemă : / unde-i la bemol?! (ED), dar autorii ne oferă şi “Orizonturi largi“: în jur doar deşert – / pentru un strop de apă mă-nsor cu / Fata Morgana (DN), orizonturi largi – / din pustiu se văd zăpezi / de-odinioară (ED) pentru a învăţa şi câteva “Lecţii de viaţă“ : la o pastramă – / mustul cu cât e mai vechi / cu atât mai bun (DN), lecţii de viaţă – / păcat că le-ai învăţat / mult prea târziu (ED).

Mărturisesc faptul că am învăţat multe lucruri despre scrierea poemelor nipone de la autorii aceste interesante cărţi de senryu, despre discreţia umorului şi fineţea trimiterii spre ilar prin exploatarea sensurilor multiple ale cuvintelor şi expresiilor (la propriu şi la figurat). Am întâlnit în carte un fel de a glumi serios. Şi în acest sens îl parafrazez pe maestru Dan Norea: pentru tot ce vă place în puţinele cuvinte pe care le-am scris aici, este meritul meu. Dacă ceva nu vă palce, este vina autorilor…

Sincere felicitări celor doi autori, Dan Norea şi Eugen Deutsch, sincere felicitări autorului  prefeţei Corneliu Traian Atanasiu.

Vasilica Grigoraş

4 iulie 2017

Vasilica Grigoraş: Dan Plăeşu la braţ cu Sinele prin „Răspântiile” vieţii

De curând a apărut la Editura Sinteze, din Galaţi volumul  Răspântiile, de Dan Plăeşu. Cartea mi-a atras atenţia, în primul rând prin titlu, dar mai ales prin informaţiile la titlu. Dacă din titlu, deosebit de inspirat am înţeles, am intuit ceea ce presupune, dar de ce şapte, de ce miniromane şi de ce insolite? Şi de ce nu? Să le luăm pe rând.

Ştiinţele oculte, dar şi tradiţia biblică vorbesc despre forţa magică şi spirituală de excepţie a cifrei şapte. Păstrând proporţiile, un singur exemplu şi misterul este dezlegat:  lumea a fost creată în şapte zile, iar scriitorul Dan Plăeşu publică o carte cu şapte miniromane.

În lirica niponă, foarte dragă şi apropiată sufletului meu, poemele haiku, senryu, tanka (primele două au câte trei versuri, 17 silabe, iar ultimul are cinci versuri, 31 silabe) sunt doar esenţă pură şi au o puternică forţă de sugestie. Mai amintesc şi de arta aranjării florale japoneze, ikebana, care impresionează pe oricine, de la prima vedere. Se cunoaşte şi faptul că în a doua jumătate a secolulul 20, minimalismul a devenit o modă în multe domenii: muzică, arte vizuale, design, literatură. Alegerea lui Dan Plăeşu a acestei formule de creaţie literară, miniromanul, ne aminteşte de minimalismul nuvelelor lui Ernest Hemingway.

Aşadar, să vedem despre ce este vorba şi în ce constă şi insolitul! La fel ca şi scriitorul american, a cărui operă are ca sursă de inspiraţie experienţa de viaţă profundă şi originală, unde fiinţează „lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu”, şi universul în care se desfăşoară acţiunea miniromanelor lui Dan Plăeşu este unul cotidian, oameni din varii domenii, cu viaţa lor simplă, austeră. Acţiunea se desfăşoară pe o durată scurtă de timp, doar o zi, dar cu trimiteri, flash-uri în trecut şi postări reale ori închipuite, în viitor. Întâlnim persoane, evenimente, întâmplări, frământări, aduceri aminte, evaluări ale unor gesturi şi decizii, conştientizări (de regulă tardive) ale unor greşeli… Platoul acţiunii este un ring pe care se dansează tangoul destinului, cu paşi înainte şi paşi înapoi, într-un tempo alert, cei mai norocoşi bucurându-se şi de timpi de respiro. Firul naraţiunilor este urzit cu dibăcie de povestitorul cu multă experienţă scriitoricească şi de viaţă.

Aliatul numărul unu al personajelor din Răspântii este telefonul, care sugerează dorinţa de dialog, nevoia de mărturisire.  Acestea se confesează, poate pentru prima oară în viaţă cu sinceritate, punându-şi viaţa pe masă, la vedere, de fapt, la vederea sinelui. Conversaţia dintre personaje (ego şi eul interior, sinele) este în fapt dialogul energic, dur, aspru al fiecăruia cu el însuşi şi cu fiecare dintre noi, cititorii. Autorul ne face părtaşi la faptele, trăirile, deciziile personajelor şi ne provoacă să ne facem propria noastră introspecţie. Ne atrage abil atenţia, şi nu cred că greşesc dacă spun, ne sfătuieşte să fim atenţi la modul în care ne trăim viaţa, la faptele pe care le facem, pentru că, indiferent de atitudinea noastră faţă de acestea la momentul săvârşirii lor, ele se imprimă în memoria eului interior şi sunt scoase la suprafaţă când nici nu te-aştepţi. Îţi pot împovăra viaţa la anii senectuţii, sau chiar mai devreme. Eroii lui Dan Plăeşu sunt prototipul portretului uman, decelat sufleteşte şi expus intemperiilor venite de la sine, de la trup şi de la lume.

Miniromanele lui Dan Plăeşu mă duc adesea cu gândul la „Visările unui hoinar singuratic ale lui Jean-Jacques Rousseau. Personajele sale, asemenea pelerinului rousseaunian, îşi pierd încrederea în semeni şi în ei înşişi şi decid să-şi construiască propriul univers, prin care călătoresc pe căi doar de ei ştiute, pe baza unor legi proprii, ajungând să navigheze pe marea singurătăţii, supunându-se destinului. Eroii lui Dan Plăeşu, ajunşi ori doar simţindu-se „singuri pe pământ”, se resemnează, hrănindu-se şi inspirând singurătate. Într-o altă cheie şi la altă scară, această ipostază ne aminteşte de singurătatea lui Eminescu, imaginea eului liric infuzată de melancolie. („Singurătate” şi „Departe sunt de tine”).

Întâlnim şi în această carte dialogul ritmic, cu replici scurte, spontane, prompte şi ingenioase, cu care ne-a obişnuit Dan Plăeşu, dramaturg, autorul mai multor piese de teatru puse în scenă, bucurându-se de succes. De remarcat şi faptul că ilaritatea, hazul specifice scrierilor autorului se regăsesc şi în Răspântiile. Chiar şi în situaţii dramatice, o replică plină de umor, de ironie dă savoare textului. Limbajul pare a fi unul simplu, însă este cel potrivit pentru a surprinde nuanţele cele mai subtile ale gândurilor şi emoţiilor. Naraţiunea este îmbrăcată în straiele sincerităţii şi limpezimii şi atunci când personajele fac parte din lumea reală ori plonjând, din când în când, într-o lume virtuală, ştiinţifico-fantastică.

Textele miniromanelor au un parfum aparte şi, deşi unele personaje se află la vârste înaintate, nu resimţim acel aer stătut, obositor, ci unul înmiresmat de prospeţimea florilor înflorite în prima parte a vieţii ori ajunse la maturitate. Fiecare miniroman este o evocare a trecutului brodat fin pe canavaua prezentului, desenat meşteşugit de autor în diverse culori şi aplicate pe portretele personajelor.

Miniromanul care deschide volumul se intitulează Femeia din insule. Acţiunea se petrece într-un cadru restrâns, poate tipic românesc, un apartament de bloc, la etajul 10. Interesantă este discuţia telefonică a soţiei cu o bună prietenă sau cu ea însăşi, care o avertizează asupra unui posibil pericol, în urma unui gest inexplicabil al ei. Deşi conştientă de acest lucru îşi motivează simplu decizia: „… am trecut şi peste asta dintr-un simplu motiv şi omenesc: chiar îl iubesc pe nenorocitul ăsta“.   Mesajul este unul uman, profund feminin; dragostea vindecă răni, alungă dureri, estompează suferinţa, invinge teama de-a ierta şi de a o lua de la capăt. Cu alte cuvinte, înţelegerea şi dezlegarea tuturor misterelor, acceptarea şi iertarea tuturor faptelor au o singur cifru, un cod unic: iubirea.

Şi tot cu iubire, ne întâlnim cu Domnişoara S“, din cel de-al doilea miniroman.   Nici aici nu lipseşte misterul. Oare cum putem decripa înţelesul lui „S“ şi identifica cine este? De data aceasta, acţiunea se desfăşoară într-o garsonieră de bloc. Marcat de o decizie luată cu onestitate, cu sentimentul datoriei împlinite, chiar dacă această cale îl duce spre neîmplinire, sau poate spre ceva mult mai mult, spre nefericire, locatarul, lucid, coboară deseori în propriul eu, vorbeşte sincer şi se sfătuieşte cu sine, chiar dacă uneori nu-i convine să accepte sugestiile. Sinele însuşi se vrea a fi gândul cel bun, sfătuitor în căutare de soluţii de supravieţuire în condiţiile în care doar singurătatea îl însoţeşte. Aceasta îi este ştirbită de sunetul telefonului, apoi de o apariţie misterioasă, în carne şi oase, a unui personaj feminin, răscolitor, care îl aduce în pragul disperării. Sfârşitul este oarecum melodramatic „Tată ce mult te-am aşteptat“, dar, de ce să nu recunoaştem, e plină lumea de melodrame.

Cel mai scurt miniroman este Oglinda, dar cu un conţinut bogat şi profund. Oglinda era tot ce avea bărânul „singur singurel, părăsit de unii, ducându-se dincolo, alţii … devenise un adevărat personaj, un fidel partener de viaţă“, însă la un moment dat „începe să-l trădeze“, chiar cu vădită răutate“. Aşezată în uşa dulapului din dormitor, oglinda este întâlnirea „faţă către faţă“ cu sine însuşi, este o frunză uscată purtată de vântul toamnei reflectată în eul interior, care-i aminteşte ipostazele cele mai umbrite şi dosite. Îl cuprinde un sentiment de nedumerire pentru „derapajele“, „ciudăţeniile“,şaradele“ oglinzii, acestea provocându-i dureri sufleteşti. Oglinda băgăcioasă este sfărâmată în ţăndări, asemenea sufletului sfâşiat de propriile greşeli. Deşi în miniroman, autorul face economie de mijloace stilistice, susţinută de un ton colocvial, întâlnim aici o metaforă extrem de sugestivă, cu o deosebită încărcătură lirică şi afectivă. Un ciob de oglindă, printr-un monolog acuzator, îl bombardează pe  bătrân cu o rafală întrebări: „Ce-ai făcut, măi omule cu viaţa noastră? Ţi-ai cam bătut joc de ea. Păi, dacă aşa stau lucrurile, chiar n-are niciun rost să mai rămân cu tine! Totuşi, încearcă să mă înţelegi: cum o să zbor eu acum Acolo unde mi-e locul, ce o să le spun eu Celorlalţi când mă vor întreba ce am făcut pe aici? Aşadar, spune-mi tu ce le voi spune! Este că nu ştii? Ai ajuns bătrân şi nu poţi să-mi dai un răspuns. Un răspuns simplu. Vai de tine, om nefericit ce eşti“.

Titlul volumului este dat de miniromanul Răspântiile. De data aceasta, intriga este infidelitatea.  Un bărbat, cercetător, ajuns la a doua tinereţe crede că este „tradus în dragoste de soţie şi, de aici disperare, tendinţă de sinucidere. Îşi iubea soţia, dar era rănită onoarea lui de familist (ca pe vremea lui nenea Iancu). Eul interior ia chipul unui „om ciudat“, „vameş“ la trecerea dintre viaţă şi moarte. Acţiunea este palpitantă, ca în romanele poliţiste, cu suspecţi, poliţişti, medic legist şi morţi vii. Finalul se dovedeşte a fi o nouă şi simplă răspântie, în care „sună foarte frumos Norocel. Mie îmi spune Laura. Frunzele de laur, cam otrăvitoare, ce-i drept, erau oferite învingătorilor. Să ştii că şi tu eşti un invingător, Norocel !… M-ai cucerit pe mine ! “…  „O adevărată minune!“

În Ion, Proprietarul se schimbă recuzita. Fiind inspirat din crudele realităţi ale anilor de democraţie originală din România, se vrea a fi un roman social. Ne mutăm de la bloc la casă, o  casă sărăcăciasă, într-un cartier de blocuri, în care trăia bătrânul Ion, singur cuc şi sărac lipit pământului. Pluteşte în aer damful unei posibile moşteniri, care atrage personaje interesate, imorale, leneşe, însă Ion, Proprietarul, urmaş al lui Ştefan cel Mare, meditează la soarta ţării, jefuită şi distrusă: „Ştefan cel  Mare şi Sfânt îi privea cu neţărmurită înţelegere. Dacă ar mai fi putut, i-ar fi angajat pe cei doi bărbaţi oşteni în armata sa. Că tot erau şomeri. Dar vremea războaielor cu turcii trecuse, nici pământ ca să-i recompenseze pe slujitorii săi nu mai avea, ţara se terminase de dat, cine a apucat să ia a luat, cine nu – să mai aştepte. Poate în viitor s-or mai ivi oferte de serviciu, cinstite, cu înţelegeri şi contracte bine aşezate pe lege, astfel încât trădarea învoielilor să nu mai fie nicicum posibilă. Sau poate şi asemenea oferte s-or gătat de tot?…“

În această ţară distrusă în ultimii ani, autorul găseşte de cuviinţă ca specialiştii să se mai ocupe şi de fosile, pentru că dacă se merge pe-acelaşi drum şi în acelaşi ritm, în ţară n-o să mai avem decât aşa ceva. În Moartea lui Lucy – accident sau crimă, un cercetător, chiar savant, doreşte să descopere de ce a murit şi cum a murit o maimuţă, cu mulţi, mulţi  ani în urmă. Specialiştii spuneau că ar fi căzut dintr-un copac, ipoteză cu care el nu era de acord. În acest scop „şi-a instalat o aplicaţie în propriul computer“, reuşind să stea de vorbă cu Lucy (maimuţa). Convorbirea este auzită de nevastă-sa, care-l bănuieşte de infidelitate şi acţiunea derapează spre un ridicol de zile mari – convorbiri între personaje bizare, din lumea reală şi din cea de dincolo şi de demult, pe subiectul: cauza morţii lui Lucy a fost accident sau crimă?

Ultimul miniroman al cărţii, Apocalipsa lui Bill, cel mai consistent ca întindere şi substanţă activă într-o experienţă de lungă durată (două orânduiri sociale). Întreg intervalul de timp, şi de data aceasta, este concentrat în câteva ore dintr-o singură zi, pe care o putem considera a fi zi de sărbătoare, când oamenii se relaxează, iar Dan Plăeşu ne invită la teatru. Şi aici ne putem distra, putem să râdem, să plângem sau mai bine zis, autorul ne spune încă o dată, dacă mai era nevoie că, la noi, totul este de „râsu-plânsu”. Las cititorului bucuria de a savura în linişte un veritabil spectacol al zilelor noastre în plină democraţie şi libertate, citind pe nerăsuflate cartea scriitorului gălăţean.

M-am convins că, într-adevăr, cele şapte miniromane sunt insolite, neobişnuite. Volumul  de proză Răspântiile este atractiv şi relaxant, se citeşte cu plăcere.  Stimulează imaginaţia, declanşează compasiunea ori stârneşe râsul. Poate fi considerat şi o carte de dezvoltare personală, de evoluţie spirituală, de îndreptare, pentru că mesajul sună cam aşa: Fiţi atenţi oameni buni cum vă trăiţi viaţa! Învăţarea înţelepciunii e treaba tinereţii, bătrâneţea o pune în practică. Izvorul adevăratei fericiri este în noi, a fi fericit stă în puterea noastră. Îndreptaţi-vă, să nu fie prea târziu sau mult prea târziu!

—————————————

Vasilica Grigoraş,

 iulie, 2017

Vaslui

Elena Ciubotaru – Irizaţii de poeme în volumul „Ochi în ochi cu lumea”, de Vasilica Grigoraş

Imagini inline 1

Acum-acum am terminat de citit manuscrisul unei viitoare cărţi de tanka şi pentastihuri, intitulată deosebit de sugestiv Ochi în ochi cu luna.

Stările descrise ori încriptate meşteşugit de Vasilica Grigoraş, abia lăsându-se decodificate, sunt de adâncuri greu sondabile. Singurătatea, resemnarea, iubirea cu fabrica de vise, toamna, rugina: îmi vine-adesea / să mă plimb prin inimă / în toiul nopţii – / mă sfarm de suferinţă / reinventându-mă din cioburi; pescăruş care-ngână geamătul valurilor, sentimente încuiate în tainiţele sufletului, zăvorâte dar nu uitate,  scoase acum la lumină pentru analiză, pentru a înţelege rosturile vieţii, anotimpurile trăirii: Colbul uitării / întunecă-ncet colţuri / de  amintiri – / mlădiţa unui poem / seamănă iar seninul. Nu se întrevede, nici măcar sugerat o atitudine de capitulare sau fugă din faţa lucrurilor neconforme cu aspiraţiile sale ci, dimpotrivă : Plânsul ploii în / răsăritul uitării / vibrează ritmic – / pe ţărmul înserării / tot mai pâlpâie o stea.

Filozofia propriei sale epopei, interpretări /reinterpretări, formulări/reformulări, concluzii sobre ori nostime,  înţelepciune dobândită în timp aşază lucrurile şi stările într-o ordine de vestală. Încercare reuşită a unei viziuni cât se poate de sinceră a parcursului temporar, începând din copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate… Toate acestea şi multe altele au dat de furcă intelectului meu, mintea mea a fost pusă la treabă de aceste versuri, a scormonit printre cuvinte, a preluat fiorul dragostei de tot – de lumină, de viaţă, de culoare, de cer şi mare, de gâze şi flori, de mama, de abstractul – ca principiu filosofic – timp, de anotimp, dar şi de… el, de eternul masculin, prezent în mintea şi inima autoarei, în amintirile sale, în dorinţe şi în rarele defulări de dor, de arşita adusă doar de chimia îndrăgostitului:  Îmi depăn paşii / prin aurul frunzelor / din scrinul vieţii – / o nouă dizertaţie-n / neastâmpărul iubirii.

Ceea ce m-a liniştit, m-a readus după fiecare astfel de poem în dimensiunea sufletului, recăzând în cea densă a minţii la o nouă  poezie. Sunt obosită de stările acestea, am nevoie de pauză. Valoroasele poeme sunt tablouri ale unui psyhe care s-a luat foarte în serios, departe de jucăuşa Vasilica, cea din senryu. Ochi-n ochi cu luna, este „cartea de pe noptieră”, la care să revii pentru altă şi altă lecturare, mâine, poimâine, sau din când în când… La fiecare aplecare asupra cărţii descoperi noi şi noi valenţe ale poemelor, alte tainice împletiri de stări, sentimente, într-o gamă largă de nuanţe, împresurate de  lumină ori cufundate în umbrele eului liric.

Părţile senine ale creaţiei autoarei le-am regăsit fericită în secvenţele Anotimpuri, Pânza de paiang, Topită în poezie, Odaia inimii şi destule altele!

Ca un filon viu, din volumul de tanka şi pentastihuri transpare sufletul credincios în toate sensurile cuvântului.  Regăsim  de fapt, un mănunchi de poezie de dragoste, cu fascicole irizante. Vasilica Grigoraş a păstrat această comoară în străfundurile inimii sale, precum o scoică perla ei nestemată. Recunosc, m-a luat pe nepregătite, însă am redescoperit-o în nopţile lungi / luând pulsul vântului / i-ascult ecoul – / absenţa ta ţipă iarăşi / trezind amintirile, sau toate cele trei poeme din Oglinda mea eşti tu: Plânge iar brumar / pe oglinda lacului-n / cercuri mărunte – aud în tăcerea mea / lumina glasului tău, sau: Sub cerul pestriţ / vântul cald rostogolind / un penel tocit – / poveştile inimii / cu slovele argintii”. Cât de insensibil să fie cineva şi să nu se simtă inundat de forţa venită, parcă, din eternitatea unui sentiment  ajuns la platonicism, nici măcar rostit până acum, totul sugerat delicat, elegant prin epitetele tocit (penel) şi argintii (slovele)!

Sunt tare fericită că am în mâini asemenea comoară de spiritualitate. Aici este o lucrare grea, adâncă, foarte serioasă. Şi-aş îndrăzni să spun: cine nu are suflet, cine nu a iubit profund, să nu o citească!

Nu-mi este somn, a sărit, a fugit cine ştie pe unde, deşi este ora 2 dimineaţa. Multe ar mai fi de spus, dar nu mai continui să scriu. Las să se mai aşeze  sensurile, rosturile, imaginile, trăirile autoarei devenite şi ale mele. Sunt empatică, deci am melancolii. Însă, Vasilica Grigoraş, pregătindu-ne pentru actul 3 al vieţii,  ne împărtăşeşte modul ei de a se  strecura frumos şi inteligent prin labirintul vieţii până la sfârşitul inevitabil:

 

Ghiocei-n păr

şi frunze arămii prin

inima deschisă –

ştrengarul şi-nţeleptul

se joacă de-a prinselea.

Iubesc asemenea cărţi, preţuiesc autorii lor.

Elena Ciubotaru, Decembrie 2016

Recenzie inclusă în cartea:

Imagini pentru ochi in ochi cu luna vasilica grigoras