Vasilica Grigoraș: POESIS

VĂLMĂȘAG DE PRIVIRI CONFUZE

Graţioasă

şi cu maniere alese

lumina verii

îşi potoleşte năvala,

ecoul paşilor timpului

amintiri pe malul mării

lăsat pradă imaginaţiei.

În vălmăşag

de priviri confuze

sună prima notă a toamnei,

melancolie misterioasă

ferecată în zale duioase.

Faţa,

limpezimea spălăcită a soarelui

cu luciri răzleţe şi discrete

alunecă printre sprincene ruginii,

răvăşite care încotro.

Ochii,

cer cenuşiu deschis,

priviri meditative

cu scânteieri de îngăduinţă,

pură delectare.

Părul,

mătase-ncâlcită

de adieri ironice,

mare învolburată,

ori aer grizonat şi molcom.

Trupul frenetic al toamnei

înveşmântat

în cuverturi de brocart

şi draperii transparente,

când jucăuş ca un fluture,

când îngândurat ca ceaţa,

surâs trecător,

trecerea trecerii.

ÎNGERUL NOPȚII

Fără nicio tragere de inimă

ascult darabana ploii

şi cu gesturi  necontrolate

îmi ridic privirea glacială

pentru a mă căuta.

După multe aşteptări

m-am regăsit dar cu certitudine

sunt altcineva.

În casa inimii

înceţoşată

de bruma amintirilor

ultimul ceasornic

bate ora

pentru un nou parcurs.

De pe chipul

zilelor şi nopţilor

dispar smerite

lamentările înrădăcinate

de prea multă vreme

povăţuite

de fâlfâitul gingaş

al îngerului nopţii

purtătorul voinţei

de a face unele retuşuri

în felul meu de a fi.

Pe aripi de fluturi albaştri

gustând din

dulcele polen al verii

învăţ din nou

alfabetul iubirii

şi proiectez pilonii

unei împlinirii adevărate

prin voia Domnului

Publicate în „Agora artelor”, Anul III, nr. 10, septembrie 2022.

Vasilica Grigoraș; Așa vreau eu

A fost o perioadă în viaţa mea de copil când aveam impresia că pot să fac numai ce vreau eu. Ba, şi spuneam acest lucru foarte mândră de mine. Când nu aveam argumente să-mi susţin un anumit punct de vedere, repede veneam cu replica: „Aşa vreau eu”, şi spre ruşinea mea, foloseam şi cuvinte nepotrivite, fiind nepoliticoasă cu cei ai casei.

Într-o zi, când am ajuns acasă de la „grădi”, cu Buna, n-aveam chef să fac ce-mi spunea ea, mai precis, să mă schimb de haine, să mă spăl şi apoi să mănânc ceva. I-am spus clar că nu fac ce-mi spune pentru că: AŞA VREAU EU.

Buna a încercat să mă convingă, dar eu i-am zis:

– Dacă mai insişti, eşti o „vacă”.  După ce am scăpat „perla”, aveam temerea că mă va spune părinţilor şi că o să mă aleg  cu o pedeapsă „frumuşică”. Dar, spre stupoarea şi nedumerirea mea, Buna, a izbucnit într-un râs în cascadă, de nu se mai putea opri. Am rămas mută. Nu înţelegeam de ce a apucat-o râsul, când ea trebuia să fie supărată şi furioasă pe mine.

La un moment dat se opreşte din râs şi mă întreabă:

– Eşti sigură că sunt o „vacă”? Muuuu!!

Eu repet cu convingere:

– Da, eşti o „vacă”.

Buna întinde mâna dreaptă spre mine şi îmi spune:

– Îmi pare bine de cunoştinţă, dragă „viţeluşă”.

– Ba, nu-s viţeluşă, protestez eu.

– Uite, eu îţi propun să ai  puţintică răbdare  şi să discutăm un pic pentru a clarifica lucrurile şi vom vedea, care şi ce suntem. Ce zici, putem discuta?

Fac ochii mari, mă gândesc puţin, parcă mă făcuse cumva curioasă şi vroiam să ştiu ce-o să-mi spună şi zic:

– Biiineee! Hai, spune!

Atunci Buna începu:

– Recunoşti că eu sunt bunica ta?

– Da.

– Buun! Că mami este fiica mea?

– Da.

– Că tu eşti fiica fiicei mele, adică nepoţica mea?

– Da, şi ce dacă?

– Păi, uite cum stau lucrurile: să ne gândim amândouă; dacă eu sunt „vacă”, atunci mami ce este?

Ridic din umeri că habar n-am şi Buna continuă:

– Atunci mami este „viţică”. Corect?

– Mdaa, mă bâlbâi eu.

– Şi tu ca fiică de „viţică” şi nepoată de „vacă”, ce eşti?

Văd că se îngroaşă gluma, înţeleg unde bate şi plusez:

– Nu ştiu şi nu mă interesează.

– Nu fi laşă, stai şi ascultă până la capăt. Ei, scumpa mea, tu eşti o „viţeluşă”. Toate facem parte din clasa taurinelor pe care trebuie să le iubim pentru că ele ne dăruiesc necondiționat laptele și carnea lor. Și ce gustoase și hrănitoare sunt!!

Pentru câteva momente, s-a făcut linişte, apoi am început amândouă să râdem. Am rugat-o pe Buna să nu le spunem părinţilor, dar tot ea mi-a spus că trebuie să fim sinceri cu părinţii şi să spunem întotdeauna adevărul. Avea dreptate şi ne-am hotărât să le spunem şi lor tărăşenia noastră dar, recunosc faptul că aveam o uşoară strângere de inimă. Şi uite aşa de la supărarea mea şi dorinţa de a o jigni pe Buna am ajuns să ne distrăm, asta pentru că ea a avut simţul umorului şi a transformat jignirea într-un motiv hazliu de glumă. Asta nu înseamnă că părinţii nu mi-au dat o lecţie mai serioasă de educaţie să nu mai îndrăznesc să folosesc asemenea comparaţii pentru nicio altă persoană. Oamenii sunt oameni, sunt superiori animalelor şi într-adevăr este o jignire să fie  comparaţi cu acestea. Asemenea apelative  au dispărut complet din vocabularul meu. Mai am ceva de lucru la formula AŞA VREAU  EU, pe care o mai folosesc cu jucăriile mele şi, câteodată, cu prietenii mei.

 

 

Vasilica Grigoraș: MARIANA GURZA – CETĂȚEAN AL RAIULUI CERESC

IN MEMORIAM – Mariana Gurza | Revista Armonii Culturale

2.10.1955, Oțelul Roșu – 26.03.2021, Timișoara

Din volumul comemorativ „Comunicări celeste”: In memoriam Mariana Gurza, Timișoara, Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ „Ion Slavici”, 2022
*
Pe 26 martie 2021, prietena noastră Mariana Gurza n-a mai simțit vibrația clopotului personal, ci doar un clinchet prelung și dangătul asurzitor ce anunța marea DESPĂRȚIRE. Despărțirile dor și nasc un DOR viu, înfiorător de viu, imens, adânc…
Comunitatea celor care au cunoscut-o pe poeta creștină, prozatoarea și editoarea Mariana Gurza au fost șocați la aflarea necruțătoarei vești. Cum să te consolezi cu acest gând? Nu credeam că un om dedicat semenilor, creativ, puternic și luptător nu va avea șansa învingătorului. De data aceasta, nădejdea nu i-a mai fost reazem și ghid pentru a-și continua călătoria și a traversa o nouă și cumplită încercare a vieții. I s-au smuls aripile mult prea devreme și i s-a frânt definitiv zborul, iar celor apropiați li s-au umplut inimile de tristețe, li s-au stors și golit ochii de lacrimi.
Amurgul său cernit a căzut peste inimile membrilor familiei și ale celor care au cunoscut-o cu greutatea unui întristat sărut de adio dat celei ce a adormit pe jilțul de piatră, odihnindu-și neprihănita trecere spre veșnicie. A răsărit în grădina RAIULUI ca o stea printre stele pentru a da mai multă strălucire cerului albastru, azurului poetic… Mariana ascultă respirația aștrilor care o îmbrățișează cu căldură; stau la povești nemuritoare despre oamenii pe care i-a iubit și-i va iubi pe vecie, rugându-se neîncetat pentru ei.
Rănile celor rămași sunt atât de adânci încât tristețea s-a cuibărit în fiecare moleculă a inimilor și au nevoie de multă răbdare și mângâiere. Vorbele mângâie, dar nu vindecă, orice cuvânt este o lacrimă, orice cuvânt este o chemare la aducere aminte și pomenire. Doar iubirea este tămăduitoare. Pentru a o simți mereu aproape pe Mariana, să-i atingem sufletul cu o rugăciune, cu o candelă ori lumânare aprinsă… Să lăsăm amintirile cu și despre Mariana să ne atingă inima precum fulgii de nea, stropii calzi din ploaia de vară, petalele înmiresmate ale florilor și s-o vedem doar în lumină, în pace și liniște, în grădina TĂTĂLUI Ceresc.
Mariana, atașată și devotată valorilor neamului, a întruchipat „Cumințenia pământului”, a îmbrățișat „Poarta sărutului”, a atins „Coloana infinitului” (Coloana recunoștinței fără sfârșit) pentru a se ospăta la „Masa tăcerii”, întru dobândirea RAIULUI. Îngerii o poartă de mână ca pe un copil bun, îi veghează somnul, îi dăruiește tihna binemeritată, multă tihnă și lumină, multă lumină și somn odihnitor… Mariana a iubit România cu toată ființa. Cu dragoste nețărmurită și dor imens de Bucovina, nu și-a uitat niciodată înaintașii. Un asemenea om care nu a uitat, nu merită să fie dat uitării.
Mariana a fost speranța și universul familiei sale, călăuză și sfătuitoare celor care au ales să parcurgă pași pe calea scrisului, toiag și ajutătoarea celor în nevoie și a celor cu trebuințe neîmplinite. Ființa care a înălțat nenumărate vise ale semenilor spre împlinire și le-a dedicat necondiționat și cu bunăvoință clipe din viața sa, a plecat din sânul familiei, din ograda și livada cu rod bogat și a primit „pașaport” pentru ședere eternă în locul cu verdeață, dar ea va rămâne pururea în inimile noastre. Mariana, Mărturisitor de Hristos, cu siguranță și-a primit plata faptelor sale bune în Cer, întru mântuire.
Prin Mariana, Dumnezeu mi-a trimis un înger, atunci când am avut nevoie. Mariana a fost și rămâne pentru mine un dar primit în această viață. Și știu că darurile se păstrează în curățenie, la loc de taină, în odăița superioară a sufletului. De la început am înțeles amândouă că, nu tonul face „muzica”, ci o „coardă” interioară sensibilă care receptează întotdeauna mesajele transmise una alteia, dar întotdeauna cu cea mai bună intenție, cu respectul cuvenit și iubire de surori spirituale, întru duh.
Ne-am înfrățit prin cuvânt, prin gând și faptă. Ne-am trimis energii pozitive și am simțit cum le primeam înapoi… Și când aveam bucurii și când aveam supărări stăteam la o „cafea” imaginară și depănam prin firul întins al telefonului jurubițe de vers, de proză scrisă ori întâmplări trăite.
Spontană și săritoare în caz de nevoie, propunea soluții și urmărea împlinirea acestora asemenea unui sportiv de performanță. Sinceră cu ea însăși și față de ceilalți, dacă promitea ceva se ținea întotdeauna de cuvânt.
Când a fost în pelerinaj în Israel, mi-a trimis daruri sfințite, pe care le păstrez ca odoare dragi inimii mele…. Îndemnată și încurajată de ea și cu ajutorul bunului Dumnezeu, am ajuns și eu în Țara Sfântă. Ne-am rugat una pentru alta, pentru familiile noastre.
Alături de prietena mea de-o viață, Valentina Teclici, Mariana îmi era o prietenă adevărată, de suflet. Cu Mariana am comunicat și colaborat în „CUVÂNT și IUBIRE”, apoi în „LOGOS și AGAPE”. Sfătuindu-ne amândouă și cu alte personalități literare, am convenit asupra titlului revistei care exprimă o simbioză între rațiune și iubire, întrucât literatura, ca și celelalte domenii ale creației și culturii necesită atât minte cât și suflet. În toate discuțiile noastre, n-am observat la ea niciun strop de infatuare, niciun dram de mândrie, niciun pic de ambiție nelalocul ei ori manifestare fățarnică…
Prin Iubire și prin Cuvânt, Mariana a vindecat răni. Mai întâi le dezinfecta, spunându-și sincer părerea, chiar dacă atunci când dezinfectantul ustura un pic, era binefăcător și nu rămâneau niciodată cicatrici. Atunci când credea că ceva nu este tocmai în ordine, trăgea cu săgeata sincerității pentru a atrage atenția. Dacă observa oarece iritare, supărare, pansa și urmărea evoluția situației, a stării de fapt. Avea acest comportament asemenea vechilor geto-daci atunci când avea loc o eclipsă de soare, crezând că luna vrea să-l stingă și o amenințau verbal cu toată puterea lor. Nu mică le era bucuria când vedea că acțiunea lor era încununată de succes. Și, nu mică era bucuria Marianei atunci când vedea că intenția ei a fost înțeleasă așa cum se cuvine și lucrurile s-au așezat în matca lor firească. Și, acest lucru pentru că iubea necondiționat oamenii.
Cartea „COMUNICĂRI CELESTE: IN MEMORIAN MARIANA GURZA” închinată memoriei Marianei se dovedește a fi un „certificat” de autenticitate al unei ființei înduhovnicite, notificat prin semnătură veridică și durabilă de minți pricepute, inimi calde și suflete pline și dăruitoare de iubire.
Pentru toate acestea și multe altele, numele Marianei va rămâne pentru mine și, sunt convinsă că pentru toți cei care au cunoscut-o, PRIETENA de care ne va fi mereu DOR.
Bunul Dumnezeu s-o odihnească în RAIUL de-a dreapta Sa, întru nădejdea învierii!

Vasilica Grigoraș: SENECTUTEA – CAPODOPERA ÎNȚELEPCIUNII

1 Octombrie – Ziua internațională a persoanelor în vârstă.
Și așa cum îmi palce mie să fac urări, le spun tuturor:
LA MULȚI ANI, FRUMOȘI, BUNI ȘI RODNICI!
Nu-mi place să-i spun acestei vârste – bătrânețe, ci îi spun:
SENECTUTEA – CAPODOPERA ÎNȚELEPCIUNII
„Senectutea,
un șirag de perle naturale
adunate cu grijă
din oceanul învolburat
de scoica rănită”.
(Vasilica Grigoraș)
Timpul este un mister infinit de existențe finite cu trecut, prezent și viitor. Trecutul nu-l mai putem întoarce, dar putem să păstrăm experiențele și lecțiile sale bune. Acest lucru nu înseamnă să trăim în trecut, ci să dăm atenție sporită prezentului, care este cea mai scurtă verigă a întregului nostru lanț temporal. Prezentul este doar o clipă, și nu trebuie s-o ignorăm! Să ne bucurăm de seninătatea ei pentru că nu știm ce ne va aduce viitorul. Viitorul este al lui Dumnezeu, doar El știe cum va fi.
Viața este o horă. Atunci când ne-am născut ne-am prins în ea alături de cei dragi, apoi treptat împreună cu mulți semeni. Ne-am jucat și am învățat continuu. Treptat ne-am însușit muzica, ritmul, pașii, cuvintele… Ritmul s-a tot schimbat, iar noi a trebuit să ne adaptăm și să inventăm alte și alte jocuri. Și, astfel, prezentul este pentru mulți dintre noi, ceea ce se numește SENECTUTE. Ajungând aici, vai de cel care nu a dorit ori nu a putut să fie parte activă din jocurile vieții. Cu siguranță este mai „sărac” (nu material, ci sufletește), iar viața îi va fi nu numai plictisitoare, dar și tristă.
Viața este o orchestră cu multe instrumente (experiențe), fiecare cu tonalitatea și specificul său. Poate ne întrebăm: mai avem timp și dispoziție pentru a cânta (experimenta)? Cu siguranță, da. Dacă am făcut-o până acum, e minunat să continuăm; armonia și farmecul a ceea ce facem vor atinge, poate, într-o zi măiestria (împlinirea). Dacă nu am făcut-o până acum, trebuie să alegem instrumentul care ne atrage și să învățăm a cânta în ritmul care ni se potrivește. Compozițiile muzicale interpretate (demersurile, implicările, asocierile…) vor bucura și pe cei din jurul nostru dacă ne străduim să interpretăm corect, pentru că numai astfel adevăratele vibrații vor fi percepute.
Încă din antichitate se știe că: „Educația este cea mai bună pregătire pentru bătrânețe”. (Aristotel) Toată viața suntem ucenici, învățăcei, discipoli, dar putem deveni meșteri, maeștri, mentori iscusiți. Exercițiul învățării este regula numărul unu în această viață trecătoare. Avem nevoie de faruri călăuzitoare, pentru a fi la rândul nostru luceferi pentru ceilalți.
Viața este o apă curgătoare și „Nimeni nu se scăldă de două ori în același râu, deoarece nici râul și nici omul nu mai sunt la fel.”, ne spune încă din antichitate Heraclit din Efes. Ceea ce trebuie să înțelegem noi, fie că suntem proaspeți pensionari ori pensionari cu „state vechi”, pentru a rămâne tineri, trebuie să ne „îmbăiem” în spiritul tinereții.
Viața este o cursă contra cronometru. Din păcate, ne-am transformat în mașini cu ambreiajul defect, apăsând accelerația până peste poate, iar frâna tot mai nefolosită a ruginit. Cu toții știm ce se întâmplă dacă frâna mașinii nu funcționează cum trebuie – accidente de tot felul. Pentru a preîntâmpina acest lucru este nevoie de mai multă atenție și grijă. Cred că e bine să ținem seamă și de zicala „festina lente!”, adică „grăbește-te încet!” (Suetoniu, „De vita XII Caesarum”. Cuvinte atribuite lui August). Ceea ce transmit aceste cuvinte este faptul că se pot obține rezultate bune fără să ne pripim, fără să acționăm precipitat. Astfel putem greși ușor și obosim devreme, mai ales dacă toată viața ne-am grăbit, am alergat, am adunat, ne-am consumat…
În categoria pensionarilor sunt mai multe segmente, eșantioane de persoane. O mare parte din bătrânii României au venituri sub limita subzistenței, sunt însingurați, izolați și cu nevoi speciale. Sunt părăsiți de cei apropiați, sistemul de asistență socială pentru bătrâni este extrem de deficitar, ca să nu spun aproape inexistent, iar antrenarea în activități recreative lipsește cu desăvârșire. Alți seniori sunt sănătoși, plini de viață, energici și activi. Salutăm încercările acestora, fie ele și timide de a se implica în munca de voluntariat în sprijinirea celor bolnavi și nevoiași, individual ori în cadrul unor asociații civice și religioase. Socializarea și relaționarea este un lucru benefic pentru toți. Și unii și alții se vor simți mult mai bine. Minunat ar fi dacă tinerii ar cunoaște poveștile celor vârstici, cu siguranță ar avea multe de învățat. Nu degeaba se spune: „cine nu are bătrâni, să-și cumpere”.
A venit timpul să intensificăm munca de căutare a eului interior de care ne-am tot îndepărtat. Să ne sondăm mai profund ca nicio altă dată, acolo, direct în inimă pentru a descoperi cine suntem cu adevărat în momentul și locul în care ne aflăm. Este nevoie să identificăm și să cântărim potențialul prezentului, să ne redescoperim, să ne redefinim și, de ce nu, să ne reinventăm. Pentru acest lucru este neaparat să ne interogăm logic, rațional și să ne răspundem cât se poate de onest. Aflându-ne dorințele putem să întocmim un proiect a ceea ce urmează. Este benefic acest lucru pentru a nu ajunge în situația unei obsedante întrebări: „ce vom face de acum înainte?”. Acest „facem” îl implică și pe „trebuie să facem”, însă este imperios necesar să adăugăm, „ce-mi doresc eu, ce-mi place mie, ce-mi dă satisfacție”. Doar astfel vom simți o adiere de aer proaspăt într-o perioadă nouă, necunoscută a vieții; pensionarea – sperietoarea de serviciu, iar senectutea o scenă pe care are loc trecerea în revistă a vieții.
Este timpul să facem un nou pariu cu noi înșine și să pășim ușor dar sigur pe planeta inimii noastre. Să-i descoperim părțile luminoase, razele de soare și de lună, stelele care ne luminează drumul, fie el și întortocheat. Cu limpezime și simplitate, discreție și eleganță, blândețe și demnitate să ne purtăm pașii spre înainte. Albert Einstein spunea: „Viața este ca mersul pe bicicletă. Pentru a-ți menține echilibrul trebuie să continui să mergi înainte.” Cu atât mai mult la senectute. Într-un asemenea parcurs devenim buni observatori ai darurilor pe care le-am primit prin naștere, le apreciem cum se cuvine, ne bucurăm de ele, le înmulțim și le dăruim.
Este în firea umană să ne iubim copiii și nepoții, să ne bucurăm împreună de viață. Admir cu toată ființa mea buna înțelegere, ajutorul reciproc și necondiționat în familie, instituția care ne asigură stabilitatea, optimismul, adevărata fericire. În România, din cauza veniturilor materiale insuficiente și a mentalității învechite, o parte din părinți, atunci când ies la pensie se transformă în „slujitori” ai copiilor. Așteptările prea mari ale celor tineri și posibilitățile vârstnicilor de a oferi din ce în ce mai puțin crează neplăceri de ambele părți și pot duce la deteriorarea relațiilor. Cred că este bine pentru toți să tăiem cordonul ombilical copiilor noștri, să-i educăm în așa fel încât să se descurce singuri în viață. Să învețe să ia propriile decizii și să-și asume responsabilitatea acestora. Din păcate, o parte din tinerii de astăzi au un soi de handicap, sunt dependenți de părinți, sau și mai rău, se ivesc anumite conflicte în sânul familiei, și cred sincer, nu este numai vina copiilor.
Pe de altă parte, să ascultăm mesajele propriului organism, creat de bunul Dumnezeu; trupul este atât de perfect alcătuit și loial nouă încât ne dă semnale certe despre starea noastră, despre împliniri și necesități. Să nu le ignorăm, ci să le luăm în seamă, să fim ascultători pentru a-i împlini dorințele. Să învățăm să spunem NU și să spunem DA în funcție de situația concretă în care ne aflăm și de puterea noastră de reacție. Copiii știu foarte bine acest lucru, noi ne-am pierdut această îndemânare (e drept lucru impus de responsabilitățile adultului dedicat familiei și muncii), însă viața omului are o evoluție (de la copil la matur și o involuție de la maturitate la senectute (un soi de copilărie, cu mai multe necesități fizice, dar cu o experiență de viață la purtător). Atenția pe care ne-o acordăm, nu înseamnă egoism, iar tot ceea ce facem nu este numai pentru noi, doar în sprijinul nostru, ci, mai ales pentru cei dragi nouă, să nu-i împovărăm cu neputințele noastre.
Chiar și la senectute, să fim în continuare fertili (creativi, inventivi). Putem da roade în continuare; roadele unui copac bătrân sunt mai dulci decât ale unui pom în primii ani de rodire. Simt nevoia de mărturisire. Am înțeles perfect că la o limită de vârstă, conform legii trebuia să ies la pensie, însă sufletește am simțit un ghimpe care nu-mi dădea pace. Se spune că noaptea este sfetnic bun, și este adevărat. În mai multe nopți albe, mi-am adunat la sfat gândurile negre și m-am întrebat, simplu și la obiect: ce pot eu să fac de aici înainte în afara treburilor casnice? Indiscutabil, pe primul loc au fost întotdeauna familia, copiii și nepoții dragi. Apoi, mi-a venit ideea să mă înscriu la cursuri de masaj și reflexoterapie, ceea ce am și făcut. O idee excelentă, după cursuri am practicat într-un mediu destul de restrâns, prieteni și familie. Un bun câștigat, însă formarea mea intelectuală este cu totul alta și treptat am început să scriu; și am scris, reușind să public în 20 de ani peste 25 cărți de autor, texte incluse în antologii, volume colective și materiale publicate în presa scrisă și online din țară și străinătate. Nu spre laudă spun aceste lucruri, nici nu vreau să dau sfaturi, ci aduc argumente în susținerea ideii că după pensionare mai putem realiza multe lucruri, că mai suntem utili nouă și celor din jur.
Așadar, senectutea este un tablou pe care trebuie să-l realizăm singuri, creionându-ne autoportretul care ne reprezintă. Noi alegem culorile, nuanțele, liniile, unghiurile în și din care să ne prezentăm. Noi suntem arhitecții gândurilor, cuvintelor și faptelor noastre. Să le dăm un conținut ziditor. Astfel devenim proprii constructori, sub buna îndrumare a Domnului.
Până la senectute clădim, dotăm și organizăm o adevărată bibliotecă personală plină doldora de cărțile scrise (experiențe, activități, realizări, trăiri…). În romanul, povestirile, poveștile și poeziile noastre faptice nu trebuie să depozităm doar întâmplările triste, neîmplinirile, dezamăgirile, regretele și să le tot recitim, să ne plângem de milă, să găsim fel de fel de vinovați și să-i așezăm în fața „inchiziției” gândurilor noastre, transmițându-le energii negative. Nici nu trebuie să ne construim singuri statui așezate pe socluri înalte. Mai mult decât atât a devenit o cutumă în a ne compara cu cei tineri și a ne așeza pe noi pe un piedestal închipuit, iar pe ei îi plasăm în mediocritatea societății, reproșându-le că nu apreciază ceea ce am realizat noi și nu ne respectă. Este total incorect și nedrept. Eu nu doresc să fiu iubită și respectată doar pentru că am o vârstă. Să-i iubim, să-i apreciem și să-i încurajăm în lucrurile minunate pe care le fac și cu siguranță ne vor respecta. E adevărat, uneori mai și greșesc pentru că nu au încă experiența de viață necesară, însă știm cu toții că din greșeli se învață și mai ales din cele personale, acestea sunt surse prolifice de învățăminte.
Este o realitate că ne „învârtim” între oameni care sunt tot timpul nemulțumiți, întunecați la față, îngrijorați peste măsură de „drobul de sare” care, la noi, la români este mereu între sobă și capul nostru. Nemulțumirea și autocompătimirea sunt permanent trena spiritului nostru speriat și temător de suferință. Starețul Ambrozie de la Mănăstirea Optima (Rusia) spunea: „Trebuie să înțelegem că nimănui nu îi este dăruită fericirea cerească fără suferință”. Cu alte cuvinte, suferința ne va mântui: „O persoană se mântuiește nu numai prin faptele sale bune, ci și prin acceptarea suferinței ce vine în urma diverselor boli, nenorociri sau eșecuri.” (Luca 16: 19-31) Prin suferință ne asumăm crucea. Acum este momentul să conștientizăm acest lucru, să renunțăm la resentimente și asemenea scoicilor să așezăm în șiragul vieții noastre doar perle strălucitoare.
Să mergem pe stradă cu capul sus, cu privirea spre înalt, să vedem și cerul senin și pe cel înnourat, cu pufoșii bulgări gri care aduc ploaia, binecuvântare pentru întreaga natură. Să ascultăm muzică, să dansăm, să nu ne pierdem umorul – toate acestea balsam pentru mușchii și articulațiile trupului și sufletului. Senectutea este o binecuvântare și o taină în aceeași măsură. Să mulțumim Cerului pentru că ne-a dăruit-o. Să nu ne așteptăm ca vântul să ne umfle pânzele la infinit, este împotriva firii și ordinii cerești; putem doar să stabilim ritmul vâslitului până la țărmurile viitoare, în care vom ancora după voia Domnului.
Se spune că suntem ceea ce gândim, suntem ceea ce mâncăm și ceea ce iubim, astfel ne asigurăm hrana minții, a trupului, iar prin iertare și iubire, hrana sufletului. Este nevoie de gândire pozitivă, să renunțăm la pesimism, negativism și, mai ales la criticism (judecata altora). Acestea din urmă arcuiesc nemilos coloana vertebrală a sufletului, ne îngenunchează mult prea devreme, ne tulbură vederea și auzul a ceea ce este frumos și bun. Ce putem face la vârsta senectuții este să ne spiritualizăm. Numai astfel putem fi fericiți. Atragem binele, nu avem așteptări peste măsură, acceptăm ceea ce ni se întâmplă și învățăm mulțumirea.
Jane Fonda nu vorbește de vârsta a treia a omului, ci de actul trei. Așadar suntem autorii, regizorii, scenariștii, dar și actori în propria noastră piesă de teatru. Să rămânem oameni simțitori până la căderea cortinei. Cineva m-a întrebat de ce nu-mi mai vopsesc părul. I-am răspuns că mă plac așa cum sunt și mă simt bine cu mine. Este felul meu de a mulțumi Domnului că am ajuns până aici, cu părul înspicat și nins în aceeași măsură. Mă bucur de două anotimpuri – vara și iarna.
La senectute vine și momentul corecturilor unor croieli strâmbe, unor deraieri nefericite, unor rătăciri voluntare ori nu. Să trăim bine, frumos și să facem ceea ce depinde de noi spre iertarea și mântuirea noastră. Să trăim cum se cade viața trecătoare și să ne pregătim pentru viața veșnică.
Să ne bucurăm de orice răsărit de soare, pentru că este modelul întruchipat al generozității; el nu alege cui să dăruiască lumina și căldura sa, el o oferă tuturor. Să ne bucurăm de apusul soarelui, care în mărinimia sa face loc lunii și stelelor să lumineze cerul și pământul, și să ne asigure liniștea nopții pentru a ne odihni în tihnă. Să ascultăm mugetul vântului și ritmul stropilor de ploaie. Să vedem/auzim iarba crescând, mugurii pocnind în ram, florile deschizându-și corolele pentru noi și oferindu-ne mireasma lor îmbătătoare. Să auzim ciripitul păsărelelor, trilurile din zori în noapte, să admirăm pe cele care vin pe pervazul casei noastre, fără a le ușui; să vedem blândețera porumbeilor care împart fărâmiturile între ei, bun exemplu de altruism pentru noi, oamenii. Să ne bucurăm de covorul multicolor al toamnei și de plapuma de omăt alb, imaculat, care încălzește și adapă pământul pentru a rodi în primăvară.
Trei lucruri sunt foarte importante în viață, și mult mai prețioase la senectute: „acceptarea hotărâtă a vieții, credința profundă că viața are un sens și abilitatea de a improviza soluții din orice” (Joan Borysenko, Ph.D.) Pe lângă acestea, mai este necesar să înțelegem că voia noastră nu se potrivește întotdeauna cu planul lui Dumnezeu. Și acest lucru, din simplul motiv că este posibil ca ceea ce dorim noi să nu ne fie de folos… Senectutea este capodopera înțelepciunii adunată strop cu strop: zâmbete și bucurii, lacrimi și dureri și, mai ales rugăciune lângă rugăciune. Să facem în viață tot ceea depinde de noi, dar să învățăm să acceptăm voia Domnului.
Doresc tuturor seniorilor o viață ferită de „dictatura reumatismului” (Emil Cioran), și de „bruma de cârcei și gărgăuni” (Goethe); Le urez din tot sufletul să aibă o bătrânețe mereu tânără, vorba lui Cicero: „După cum îmi place un tânăr care are ceva de-al bătrâneții, tot așa îmi place bătrânul care are ceva tineresc”.

PS. Nu-mi place să-mi pun poze pe internet, însă azi mă alint și eu un pic. Toate pozele sunt făcute în luna septembrie 2022.

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană, stând în picioare, încălţăminte, copac şi în aer liberAr putea fi o imagine cu 1 persoană, stând în picioare, copac şi în aer liberAr putea fi o imagine cu 1 persoană, stând în picioare, copac şi în aer liber

Vasilica Grigoraș: PUZDERIE DE STELE

Cu exces de zel,
rădăcina anilor mei
a înfiat rugina toamnei
încăpățânate și iscoditoare
care mă întreabă
pe un ton fistichiu
unde îmi este copacul vorbăreț
îmbrăcat cu mantie
de frunze verzi și corole înfiorate,
cu care mă mândream
zâmbind senină.

I-am răspuns
că dragostea nu moare
în absența verdelui
și nici nu-i sursă
de delir ori suferință.
Lumina arămie
mă poartă prin labirintul
de aventuri și mister,
iar rumoarea gândurilor răsfățate
de vraja poveștii curcubeului
sfarmă carapacea eului,
aprinzându-mi cerul
cu puzderie de stele.Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi cer

Vasilica Grigoraș: TOAMNA, PRIETENA CUMINTE

Ar putea fi o imagine cu 6 persoane, încălţăminte, copac şi natură
Nu înțelegem, de ce grăbita toamnă
Vine atât de repede, deghizată în mare doamnă.
În plin spectacol, îmbrăcată în vii colori
Ne transmite cu aroganță tuturor fiori,
Cu glas în tonuri reci, cernite și îndrăzneţe,
Fără iz de minimă politețe și blândețe.

Semeață, vrea mereu să ne înfricoșeze,
Vine cu șiretenie să ne îmbrățișeze
Din răsputeri cu vălul vântului pribeag,
Să ne încâlcească urzeala blândului drumeag,
Ciobind anii vieții noastre la fiece pas,
Și-aruncându-ne de-ndată în greu impas.

Ne-atinge grabnic ființa cu nevoi întinse
Până pe vârf de munți și dealuri neînvinse,
Și se pregătește cu-al său mare sârg
Să ne păcălească iar și iar cu-n târg,
Țesut de sloboda și întortocheata-i minte
Că ne este veșnic o prietenă cuminte.

De ce nu păstrezi nimic din viaţa ta bogată
Și renunţi la mantia ce ţi-a fost dată?
Te despoi în văzul lumii de propria podoabă,
Rămâi deodată cu-nfățișare de cocioabă,
Alungi şireată anii dragostei dintâi
Și-așterni rugina-n noi, drept căpătâi.

Nu crezi că răscoleşti inimi fără noimă
Și te faci mereu de râs și rămâi de pomină?
Din ploi blânde ori nebune de lacrimi nimic nu-nveți
Și aduci cu fală nemeritate tristeţi după tristeţi,
Dezlegi puhoaie întregi de-amare suferințe,
În timp ce-ncercăm să ne împlinim firavele dorințe.

Dar, nu-i mirare că te înțelegem, iubită toamnă,
Știm că porți în trupul tău o sfântă taină.
Îți vedem paloarea din obrajii stafidiţi,
Ți-auzim strigătul din ai inimii rărunchi trudiți
De întrebările cu și fără răspunsuri legate cu ață
În miraculosul joc năvalnic, numit viaţă.

Ne privim în ochii tăi ca-ntr-o oglindă,
Culoarea-ți galben-arămie ne inundă.
Din când în când, gustăm din sângeriul must de pe colină
Pentru a prinde măcar puțină sevă verde, cristalină,
Dorind ca în adâncul hățiș al timpului fugar
Să mai brodăm cu drag și vervă al nost ștergar.

Tu ești aici un scump și drag popas,
Prin menirea ta, ne-nveți când să spunem bun rămas.
Atunci, pe chipul nostru se-nfiripă amurgul iminent,
Fiind sortiți să mergem liniștiți pe eternul continent.
Și, pentru că ne dăruiești, încă din plin, roade bogate,
Îți mulțumim, iubită toamnă, pentru mult dorita sănătate!

Vasilica Grigoraș: Crochiuri cu aştri (secvență tanka)

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.
Răsărit de soare
îmbrăţişând tandru
roua macilor –
fiorul primei iubiri
urcând discret spre-albastru
x
Cu luna-ntr-o plasă
de prins fluturi desenez
crochiul vieţii –
o nouă epistolă
cu-amintiri onirice
x
Stea tăcută printre
petale scuturate
de flori obosite –
epilogul scris simplu:
c’est la vie
The luminaries sketch
Traducere- Alina Lavinia Grigoraș
Sunrise
gently enbracing
the dew of the corn poppies –
the thrill of the first love
discretely climbing to the blue sky
x
The moon in a butterfly net
I am drawing
the life’s sketch –
a new letter
with oneiric memories
x
Silent star among
shaken petals
of tired flowers –
the epilogue simply written:
c’est la vie
Din vol. „Ochi în ochi cu luna”, tanka și pentastihuri, ediție bilingvă, Napier (Noua Zeelandă),
Editura Scripta manent, 2017)

Vasilica Grigoraș: ENIGMELE TOAMNEI

Pe brâul ornicului rotund,
domol, timpul grăbit
se rostogolește cu suspine tacite.

Deschid cartea anotimpului,
frunzăresc filă cu filă
spre a întrezări
o nouă perspectivă.

Alerg după cuvinte și imagini noi,
îmbrățișez unele,
mă ascund după altele,
încercând să le îmblânzesc
cu suavă dibăcie.

Un vânticel perspicace
preumblă cu pași șovăielnici,
se cufundă cu un ton
aparent neutru în caruselul
neliniștilor din odaia inimii.

Înțelegându-mi starea
îmi zâmbește ironic,
îmi face discret cu ochiul
și-mi gâdilă calm nările,
recitându-mi stihuri de dragoste.

Îmi ridic storurile trase,
mă las prinsă în mrejele sale,
gândurile-mi desperecheate
care mă tulburau
se îndepărtează asemenea
trecătorilor grăbiți.

În sânul crângului tomnatic
se aude o melodie plină de speranță,
purtând pe umeri grația frunzelor
legănate în ritmul
unui menuet de Mozart,
interpretat îngerește
de corul înaripatelor adieri
cu respirație proaspătă,
hrănindu-mi mirarea smerită,
descoperită în miezul
enigmelor descâlcite.

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană