Vasilica GRIGORAȘ: Senectutea – capodopera înțelepciunii

„Senectutea,

un șirag de perle naturale

adunate cu grijă

din oceanul învolburat

de scoica rănită.”

 

Timpul este un mister infinit de existențe finite cu trecut, prezent și viitor. Trecutul nu-l mai putem întoarce, dar putem să păstrăm experiențele și lecțiile sale bune. Acest lucru nu înseamnă să trăim în trecut, ci să dăm atenție sporită prezentului, care este cea mai scurtă verigă a întregului nostru lanț temporal. Prezentul este doar o clipă, și nu trebuie s-o ignorăm! Să ne bucurăm de seninătatea ei pentru că nu știm ce ne va aduce viitorul. Viitorul este al lui Dumnezeu, doar El știe cum va fi.

Viața este o horă. Atunci când ne-am născut ne-am prins în ea alături de cei dragi, apoi treptat împreună cu mulți semeni. Ne-am jucat și am învățat continuu. Treptat ne-am însușit muzica, ritmul, pașii, cuvintele… Ritmul s-a tot schimbat, iar noi a trebuit să ne adaptăm și să inventăm alte și alte jocuri. Și, astfel, prezentul este pentru mulți dintre noi, ceea ce se numește SENECTUTE. Ajungând aici, vai de cel care nu a dorit ori nu a putut să fie parte activă din jocurile vieții. Cu siguranță este mai „sărac” (nu material, ci sufletește), iar viața îi va fi  nu numai plictisitoare, dar și tristă.

Viața este o orchestră cu multe instrumente (experiențe), fiecare cu tonalitatea și specificul său. Poate ne întrebăm: mai avem timp și dispoziție pentru a cânta (experimenta)? Cu siguranță, da. Dacă am făcut-o până acum, e minunat să continuăm; armonia și farmecul a ceea ce facem vor atinge, poate, într-o zi măiestria (împlinirea). Dacă nu am făcut-o până acum, trebuie să alegem instrumentul care ne atrage și să învățăm a cânta în ritmul care ni se potrivește. Compozițiile muzicale interpretate (demersurile, implicările…) vor bucura și pe cei din jurul nostru dacă ne străduim să interpretăm corect, pentru că numai astfel adevăratele vibrații vor fi percepute.

Încă din antichitate se știe că: „Educația este cea mai bună pregătire pentru bătrânețe”. (Aristotel) Toată viața suntem ucenici, învățăcei, discipoli, dar putem deveni meșteri, maeștri, mentori iscusiți. Exercițiul învățării este regula numărul unu în această viață trecătoare. Avem nevoie de faruri călăuzitoare, pentru a fi la rândul nostru luceferi pentru ceilalți.

Viața este o apă curgătoare; se spune că nu ne putem scălda de două ori în apa aceluiași râu, însă fie că suntem proaspeți pensionari ori pensionari cu „state vechi”, pentru a rămâne tineri, trebuie să ne „îmbăiem” în spiritul tinereții.

Viața este o cursă contra cronometru. Din păcate, ne-am transformat în mașini cu ambreiajul defect, apăsând accelerația până peste poate, iar frâna tot mai nefolosită a ruginit. Cu toții știm ce se întâmplă dacă frâna mașinii nu funcționează cum trebuie – accidente de tot felul. Pentru a preîntâmpina acest lucru este nevoie de mai multă atenție și grijă. Cred că e bine să ținem seamă și de zicala „festina lente!”, adică „grăbește-te încet!” (Suetoniu, „De vita XII Caesarum”. Cuvinte atribuite lei August). Ceea ce transmit aceste cuvinte este faptul că se pot obține rezultate bune fără să ne pripim, fără să acționăm precipitat. Astfel putem greși ușor și obosim devreme, mai ales dacă toată viața ne-am grăbit, am alergat, am adunat, ne-am consumat…

În categoria pensionarilor sunt mai multe segmente, eșantioane de persoane. O mare parte din bătrânii României au venituri sub limita subzistenței,  sunt însingurați, izolați și cu nevoi speciale. Sunt părăsiți de cei apropiați, sistemul de asistență socială pentru bătrâni este extrem de deficitar, ca să nu spun aproape inexistent, iar antrenarea în activități recreative lipsește cu desăvârșire. Alți seniori sunt sănătoși, plini de viață, energici și activi. Salutăm încercările acestora, fie ele și timide de a se implica în munca de voluntariat în sprijinirea celor bolnavi și nevoiași, individual ori în cadrul unor asociații civice și religioase. Socializarea și relaționarea este un lucru benefic pentru toți. Și unii și alții se vor simți mult mai bine. Minunat ar fi dacă tinerii ar cunoaște poveștile celor vârstici, cu siguranță ar avea multe de învățat. Nu degeaba se spune: „cine nu are bătrâni, să-și cumpere”.

A venit timpul să intensificăm munca de căutare a eului interior de care ne-am tot îndepărtat. Să ne sondăm mai profund ca nicio altă dată, acolo, direct în inimă pentru a descoperi cine suntem cu adevărat în momentul și locul în care ne aflăm. Este nevoie să identificăm și să cântărim potențialul prezentului, să ne redescoperim, să ne redefinim și, de ce nu, să ne reinventăm. Pentru acest lucru este neaparat să ne interogăm logic, rațional și să ne răspundem cât se poate de onest. Aflându-ne dorințele putem să întocmim un proiect a ceea ce urmează. Este benefic acest lucru pentru a nu ajunge în situația unei obsedante întrebări: „ce vom face de acum înainte?”. Acest „facem” îl implică și pe „trebuie să facem”, însă este imperios necesar să adăugăm, „ce-mi doresc eu, ce-mi place mie, ce-mi dă satisfacție”. Doar astfel vom simți o adiere de aer proaspăt într-o perioadă nouă, necunoscută a vieții; pensionarea – sperietoarea de serviciu, iar senectutea o scenă pe care are loc trecerea în revistă a vieții.

Este timpul să facem un nou pariu cu noi înșine și să pășim ușor dar sigur pe planeta inimii noastre. Să-i descoperim părțile luminoase, razele de soare și de lună, stelele care ne luminează drumul, fie el și întortocheat. Cu limpezime și simplitate, discreție și eleganță, blândețe și demnitate să ne purtăm pașii spre înainte. Albert Einstein spunea: „Viața este ca mersul pe bicicletă. Pentru a-ți menține echilibrul trebuie să continui să mergi înainte.” Cu atât mai mult la senectute. Într-un asemenea parcurs devenim buni observatori ai darurilor pe care le-am primit prin naștere, le apreciem cum se cuvine, ne bucurăm de ele, le înmulțim și le dăruim.

Este în firea umană să ne iubim copiii și nepoții, să ne bucurăm împreună de viață. Admir cu toată ființa mea buna înțelegere, ajutorul reciproc și necondiționat în familie, instituția care ne asigură stabilitatea, optimismul, adevărata fericire.  În România, din cauza veniturilor materiale insuficiente și a mentalității învechite, o parte din părinți, atunci când ies la pensie se transformă în „slujitori” ai copiilor. Așteptările celor tineri prea mari și posibilitățile vârstnicilor de a oferi din ce în ce mai puțin crează neplăceri de ambele părți și pot duce la deteriorarea relațiilor. Cred că este bine pentru toți să tăiem cordonul ombilical copiilor noștri, să-i educăm în așa fel încât să se descurce singuri în viață. Să învețe să ia propriile decizii și să-și asume responsabilitatea acestora. Din păcate, o parte din tinerii de astăzi au un soi de handicap, sunt dependenți de părinți, sau și mai rău, se ivesc anumite conflicte în sânul familiei, și cred sincer, nu este numai vina copiilor.

Pe de altă parte, să ascultăm mesajele propriului organism, creat de bunul Dumnezeu; trupul este atât de perfect alcătuit și loial nouă încât ne dă semnale certe despre starea noastră, despre împliniri și necesități. Să nu le ignorăm, ci să le luăm în seamă, să fim ascultători pentru a-i împlini dorințele. Să învățăm să spunem NU și să spunem DA în funcție de situația concretă în care ne aflăm și de puterea noastră de reacție. Copiii știu foarte bine acest lucru, noi ne-am pierdut această îndemânare (e drept lucru impus de responsabilitățile adultului dedicat familiei și muncii), însă viața omului are o evoluție (de la copil la matur și o involuție de la maturitate la senectute (un soi de copilărie, cu mai multe necesități fizice, dar cu o experiență de viață la purtător). Atenția pe care ne-o acordăm, nu înseamnă egoism, iar tot ceea ce facem nu este numai pentru noi, doar  în sprijinul nostru, ci, mai ales pentru cei dragi nouă, să nu-i împovărăm cu neputințele noastre.

Chiar și la senectute, să fim în continuare fertili (creativi, inventivi). Putem da roade în continuare; roadele unui copac bătrân sunt mai dulci decât ale unui pom în primii ani de rodire. Simt nevoia de mărturisire. Am înțeles perfect că la o limită de vârstă, conform legii trebuia să ies la pensie, însă sufletește am simțit un ghimpe care nu-mi dădea pace. Se spune că noaptea este sfetnic bun, și este adevărat. În mai multe nopți albe, mi-am adunat la sfat gândurile negre și m-am întrebat, simplu și la obiect: ce pot eu să fac de aici înainte în afara treburilor casnice? Indiscutabil, pe primul loc au fost întotdeauna familia, copiii și nepoții dragi. Apoi, mi-a venit ideea să mă înscriu la cursuri de masaj și reflexoterapie, ceea ce am și făcut. O idee excelentă, după cursuri am practicat într-un mediu destul de restrâns, prieteni și familie. Un bun câștigat, însă formarea mea intelectuală este cu totul alta și treptat am început să scriu; și am scris, reușind să public în zece ani peste 15 cărți de autor, texte incluse în antologii, volume colective și materiale publicate în presa scrisă și online din țară și străinătate. Nu spre laudă spun aceste lucruri, nici nu vreau să dau sfaturi, ci aduc argumente în susținerea ideii că după pensionare mai putem realiza multe lucruri, că mai suntem utili nouă și celor din jur.

Așadar, senectutea este un tablou pe care trebuie să-l realizăm singuri,  creionându-ne autoportretul care ne reprezintă. Noi alegem culorile, nuanțele, liniile, unghiurile în și din care să ne prezentăm. Noi suntem arhitecții gândurilor, cuvintelor și faptelor noastre. Să le dăm un conținut ziditor. Astfel devenim proprii constructori, sub buna îndrumare a Domnului.

Până la senectute clădim, dotăm și organizăm o adevărată bibliotecă personală plină doldora de cărțile scrise (experiențe, activități, realizări, trăiri…). În romanul, povestirile, poveștile și poeziile noastre faptice nu trebuie să depozităm doar întâmplările triste, neîmplinirile, dezamăgirile, regretele și să le tot recitim, să ne plângem de milă, să găsim fel de fel de vinovați și să-i așezăm în fața „inchiziției” gândurilor noastre, transmițându-le energii negative. Nici nu trebuie să ne construim singuri statui așezate pe socluri înalte. Mai mult decât atât a devenit o cutumă în a ne compara cu cei tineri și a ne așeza pe noi pe un piedestal închipuit, iar pe ei îi plasăm în mediocritatea societății, reproșându-le că nu apreciază ceea ce am realizat noi și nu  ne respectă. Este total incorect și nedrept. Eu nu doresc să fiu iubită și respectată doar pentru că am o vârstă. Să-i iubim, să-i apreciem și să-i încurajăm în lucrurile minunate pe care le fac și cu siguranță ne vor respecta. E adevărat, uneori mai și greșesc pentru că nu au încă experiența de viață necesară, însă știm cu toții că din greșeli se învață și mai ales din cele personale, acestea sunt surse prolifice de învățăminte.

Este o realitate că ne „învârtim” între oameni care sunt tot timpul nemulțumiți, întunecați la față, îngrijorați peste măsură de „drobul de sare” care, la noi, la români este mereu între sobă și capul nostru. Nemulțumirea și autocompătimirea sunt permanent trena spiritului nostru speriat și temător de suferință. Starețul Ambrozie de la Mănăstirea Optima (Rusia) spunea: „Trebuie să înțelegem că nimănui nu îi este dăruită fericirea cerească fără suferință”. Cu alte cuvinte, suferința ne va mântui: „O persoană se mântuiește nu numai prin faptele sale bune, ci și prin acceptarea suferinței ce vine în urma diverselor boli, nenorociri sau eșecuri.” (Luca 16: 19-31) Prin suferință ne asumăm crucea. Acum este momentul să conștientizăm acest lucru, să renunțăm la resentimente și asemenea scoicilor să așezăm în șiragul vieții noastre doar perle strălucitoare.

Să mergem pe stradă cu capul sus, cu privirea spre înalt, să vedem și cerul

senin și pe cel înnourat, cu pufoșii bulgări gri care aduc ploaia,  binecuvântare pentru întreaga natură. Să ascultăm muzică, să dansăm, să nu ne pierdem umorul – toate acestea balsam pentru mușchii și articulațiile trupului și sufletului. Senectutea este o binecuvântare și o taină în aceeași măsură. Să mulțumim Cerului pentru că ne-a dăruit-o.  Să nu ne așteptăm ca vântul să ne umfle pânzele la infinit, este împotriva firii și ordinii cerești; putem doar să stabilim ritmul vâslitului până la țărmurile viitoare, în care vom ancora după voia Domnului.

Se spune că suntem ceea ce gândim, suntem ceea ce mâncăm și ceea ce iubim, astfel ne asigurăm hrana minții, a trupului, iar prin iertare și iubire, hrana sufletului. Este nevoie de gândire pozitivă, să renunțăm la pesimism, negativism și, mai ales la criticism (judecata altora).  Acestea din urmă arcuiesc nemilos coloana vertebrală a sufletului, ne îngenunchează mult prea devreme, ne tulbură vederea și auzul a ceea ce este frumos și bun. Ce putem face la vârsta senectuții este să ne spiritualizăm. Numai astfel putem fi fericiți. Atragem binele, nu avem așteptări peste măsură, acceptăm ceea ce ni se întâmplă și învățăm mulțumirea.

Jane Fonda nu vorbește de vârsta a treia a omului, ci de actul trei. Așadar suntem autorii, regizorii, scenariștii, dar și actori în propria noastră piesă de teatru. Să rămânem oameni simțitori până la căderea cortinei. Cineva m-a întrebat de ce nu-mi mai vopsesc părul. I-am răspuns că mă plac așa cum sunt și mă simt bine cu mine. Este felul meu de a mulțumi Domnului că am ajuns până aici, cu părul înspicat și nins în aceeași măsură.  Mă bucur de două anotimpuri – vara și iarna.

La senectute vine și momentul corecturilor unor croieli strâmbe, unor deraieri nefericite, unor rătăciri voluntare ori nu. Să trăim bine, frumos și să facem ceea ce depinde de noi spre iertarea și mântuirea noastră. Să trăim cum se cade viața trecătoare și să ne pregătim pentru viața veșnică.

Să ne bucurăm de orice răsărit de soare, pentru că este modelul întruchipat al generozității; el nu alege cui să dăruiască lumina și căldura sa, el o oferă tuturor. Să ne bucurăm de apusul soarelui, care în mărinimia sa face loc lunii și stelelor să lumineze cerul și pământul, și să ne asigure liniștea nopții pentru a ne odihni în tihnă. Să ascultăm mugetul vântului și ritmul stropilor de ploaie. Să vedem/auzim iarba crescând, mugurii pocnind în ram, florile deschizându-și corolele pentru noi și oferindu-ne mireasma lor îmbătătoare. Să auzim ciripitul păsărelelor, trilurile din zori în noapte, să admirăm pe cele care vin pe pervazul casei noastre, fără a le ușui; să vedem blândețera porumbeilor care împart fărâmiturile între ei, bun exemplu de altruism pentru noi, oamenii. Să ne bucurăm de covorul multicolor al toamnei și de plapuma de omăt alb, imaculat, care încălzește și adapă pământul pentru a rodi în primăvară.

Trei lucruri sunt foarte importante în viață, și mult mai prețioase la senectute: „acceptarea hotărâtă a vieții, credința profundă că viața are un sens și abilitatea de a improviza soluții din orice” (Joan Borysenko, Ph.D.) Pe lângă acestea, mai este necesar să înțelegem că voia noastră nu se potrivește întotdeauna cu planul lui Dumnezeu. Și acest lucru, din simplul motiv că este posibil că ceea ce dorim noi să nu ne fie de folos… Senectutea este capodopera înțelepciunii adunată strop cu strop: zâmbete și bucurii, lacrimi și dureri și, mai ales rugăciune lângă rugăciune. Să facem în viață tot ceea depinde de noi, dar să învățăm să acceptăm voia Domnului.

Doresc tuturor seniorilor o viață ferită de „dictatura reumatismului” (Emil Cioran), și de „bruma de cârcei și gărgăuni” (Goethe). Le urez din tot sufletul să aibă o bătrânețe mereu tânără, vorba lui Cicero: „După cum îmi place un tânăr care are ceva de-al bătrâneții, tot așa îmi place bătrânul care are ceva tineresc”.

Vasilica GRIGORAȘ – Jocul sublim al nelinștii Danielei Gîfu

 

 

Erosul, forță cosmică primordială, este una din temele constante ale genului liric, întâlnită încă din antichitate. Poeții și-au cântat desfătările și suferințele iubirii încă din zorile civilizației umane. Nu cred că există poet să nu cânte iubirea, fie sub toate aspectele ei, fie doar anumite fațete ale acesteia.

Tălmăcirea unor poeme de dragoste nu e o întreprindere tocmai simplă. Și cred că acest lucru se datorează faptului că dragostea este o trăire extrem de personală. Există atâtea feluri de a iubi câți oameni sunt pe pământ. Atâtea intensități, atâtea oglindiri în sine, atâtea manifestări și interfețe exterioare. Este imposibil o disecare cu bisturiul a înțelesului acestui sentiment.

În cartea „Păcatul neliniștii”, apărută la Editura Paralela 45, București, 2011, poeta Daniela Gîfu realizează o schiță de portret. Un portet al iubirii, un tablou cu 12 detalii temporale, cu adâncimi, stagnări și înălțări. Un tablou al visului, un vis al împlinirii ființiale într-un zbor între cer și abis.

Autoarea dăruiește cititorilor un volum cu poeme de dragoste. Ceasuri, minute, secunde de încântare, pe care a simțit nevoia să le împărtășească. O exteriorizare a interiorului și o dedublare a Eului liric (masculin și feminin). Individualitatea sentimentală presupune ca ecoul bătăilor inimii să se exprime într-un ritm cu totul aparte, în cazul de față intim și temperat ceea ce dă firului iubirii o împletire melodioasă.

„Păcatul neliniștii” este o „Cântare a Cântărilor”; cântarea dragostei din toate timpurile. O evadare din contemporaneitate a celor două personaje, Ea și El (Mireasa și Mirele) cuprinși de fiorul iubirii.  Și nu oricând, ci odată cu împrimăvărarea naturii, (luna martie), când se dezgheață timpul, se topesc asperitățile vremii; atunci sufletul se revarsă în fuioare de trăiri înaripate de sentimente și gânduri revelatoare. Printr-o abordare specială, poeta prezintă încolțirea, înfrunzirea, înflorirea și rodirea bobului de iubire; nu lipsesc momente de ofilire, ca apoi să renască mai intens. Toate acestea sunt crâmpeie de timp finit pe firul infinitului. „Ea// Pecetluitu-ne-am/ începutul cu un sărut/ fugar, timid, dar atât de/ răscolitor. Un straniu/ sentiment s-a cuibărit, în/ cele din urmă, în inimile/ vătămate de înşelăciunile/ întrupate ale trecutului./ Te purtasem cu mine/ dincolo de chinuitoarele/ nopţi de singurătate./ Teama de dăruire în/  braţele întunecatului apus/ a fost delicat estompată.”; „El// Dansez încet pe/ aripile gândurilor,/ legănate în ritmul/ paşilor reggae cu tine,/ frumoaso. Umbrele nopţii/ s-au strecurat sfios în/ odaie, atente la tic-tacul/ pendulei lăuntrice. Îţi/ chem inima, îmbobocită,/ să se lase răsfăţată. Să ne/ deschidem curaţi în zorii/ rouăi alintată de prima/ rază de Soare./ Magică şi/ ademenitoare întâlnire…” (Martie)

Dragostea este elementul catalizator al ființei umane, cei doi actori ai poemului sunt cuprinși de fiorul și frenezia dragostei… Deloc timizi, însă cu delicatețe, cu inflexiuni grațioase și coerență se deschid asemenea unei cărți spre lectură. O stare de neliniște, fiecare cu simțirile, dar și cu închipuirile sale. Un simplu sărut, o mângâiere poate înfiripa o dragoste profundă. Cu ușoare urme de melancolie și nostalgie, textul este un exercițiu de imaginație, cu reglări abile ale intensității și etalări plastice ale vorbirii și tăcerii. Eul liric vorbește cu sine, vorbește cu celălalt, de nu mai știi dacă e realitate ori închipuire. „El// Generozitatea/ descătuşării şi scânteierii/ iubirii tale îmi înfrânge/ pornirile sărăcăcioase,/ întărindu-mi voinţa şi /înţelepţindu-mi putinţa./ Slăbiciunile convulsive/ sunt substituite de/ speranţa unui mâine/ binecuvântat. Vreau să/ rămâi, căci tu îmi eşti/ acum scăparea din/ strânsoarea slăbiciunii/ adamice. Te chem de/ teama de a nu-ţi uita/ numele.”„Ea// Mi-ai strigat/ numele. Nu mai răbdai/ amorţirea. Cu neputinţă/ să uiţi să respire/ eliberarea./ Până şi mintea, ce-şi/ autocenzura pornirile/ lumeşti, s-a deschis/ asemenea crinului trezit/ de hârjoana pisoilor/ vagabonzi, ce poposesc în/ ograda casei tale. Treptat,/ înţelegem neînţelesul la/ care am visat, acum prea/ prăfuit de atâta aşteptare./ Chinuitori şi izvorâtori/ ani.” (Aprilie)

Un joc sublim al neliniștii, tăierea respirației, toate de la păcatul originar, ispitirea lui Adam, cu ajutorul Evei, de șarpele viclean. O zbatere continuă, trecerea de la o stare la alta. Oare să fie păcat lăsarea iubirii lor în grija lui Dumnezeu? S-au îngrijorat peste măsură, uitând că Dumnezeu Însuși este iubire!! Nu numai că îngăduie iubirea, dar ne-a dăruit iubirea pentru înmulțirea în chip minuat a creației sale. Așa cum Dumnezeu ne-a creat din dragoste după chipul și asemănarea Lui, tot astfel, noi oamenii, din iubire vom da naștere copiilor noștri. Așa cum Dumnezeu ne iubește continuu și necondiționat, tot astfel ar trebui să iubim și noi, însă la om apar teama de singurătate, mândria, lipsa de credință… Să fie oare nevoie de retragere în pustie pentru a-I sluji lui Dumnezeu?

Deși cuprinși de slăbiciune și neputință, El și Ea nutresc o fărâmă de speranță; încearcă să descopere calea (iubirea), chemând-o, strigând-o cu îndurare. Astfel dragostea se deschide precum bobocul de crin alb, pur, curat. Se detașează de toxicitatea cotidianului și-și pune în ordine trăirile. Scenele emoționale descătușate sporesc în intensitate, iar eroii cărții, deși se simt captivi în iubirea lor sunt plini de recunoștință. „Ea// Când a slăbit/ strânsoarea îmbrăţişării/ noastre, am ştiut că iarăşi/ voi avea parte/ de o noapte de lămuriri, de apăsări./ Încruşişarea privirilor/ dojenitoare stărui numai/ un moment. Şi, totuşi…/ Vibrează neîncetat,/ asemenea păcatului/ originar, fiecare trăire ce/ mă-ncearcă. Ochii mei te/ văd, urechile mele te aud,/ inima mea te cheamă. Şi,/ totuşi, un zid…” „El// Am visat că vei/ veni în viaţa mea, dar/ prea mulţi vulturi îşi/ făcuseră cuib sub/ streaşina casei inimii/ mele. Mi-au răpit/ visele zgâriindu-mi fără/ milă, cu ghearele lor,/ lăuntrul. Scăpase doar un/ cotlon, păstrat apropierii/ tale, o chemare nepotolită/ în visele ce-mi îndulceau/ nopţile necruţătoare ale/ singurătăţii. E sărbătoare,/ acum, în sufletul meu.” (Mai)

Discursul poetic își pierde uneori coeziunea logicii formale. Viziuni fragmentare și intensități fulgurante sunt exprimate cu atenție sporită pentru o receptare intuitivă a mesajului. Persistă o impresionantă vitalitate, fără descătușări frivole și vulgare, ci într-un stil decent, discret. „Păcatul neliniștii” se prezintă cu un lirism exploziv și strălucitor, de o prospețime fără egal și fără a aluneca către un senzualism deșănțat. Poezia erotică a Danielei Gîfu are vigoare, expresivitate și echilibru interior. „El//  Azi şi mereu,/ aici şi acolo, sub forţa/ inimaginabilă a iubirii, ce/ o descopăr treptat, fragil/ şi tainic alături de tine. Te/ chem, fiindcă nu mai am/ aer fără prezenţa ta./ Uneori mă auzi, alteori/ briza lacului se interpune/ tânguitor între noi./ În vreme ce strig/ îndurare,/ mă scufund/ în contemplarea adierii/ nocturne./ Cu inima dornică, aştept/ parcă să se ivească/ un înger.” „Ea// Sunt iubită./ Am răspuns chemării/ din privirea ta./ Eşti iubit./ Ai întrezărit lumina/ inimii mele răbdătoare./ Am fost poftiţi acum/ împreună la masa/ îndulcitoarelor/ merinde aşezate de/ călăuza cerească./ Nici eu, nici tu nu cunoaştem/ încotro-ul. Oricât de/ buimăciţi am fi,/ să stăruim în rămânere./ E rândul nostru să/ ne-nălţăm încet din/ chinul înnoptării/ scâncitoare.” (Iunie)

„Păcatul neliniștii” este un duet expansiv și exuberant, însă nu dramatic, nu lacrimogen. Actorii, două voci sincere, temperate, șlefuite de iubire. Cuvântul izvorăște din inimă și transmis către inimă. Miezul verii. Arșiță, zile toride. Inima parcă-i în deșertul Sahara. Rătăcire, căutare de sine, căutare de celălalt, căutare neîncetată. Ea// Ochiurile miraje/ ale Saharei mi-au atras/ inima închinată/ beduinilor. Căutăm/ împreună apa salvatoare./ Ne rămâne mângâierea/ firelor /de nisip, tămâiate/ de Soare. Mă simt slăbită/ de acest neîntrerupt drum/ de căutare. Se face din ce/ în ce mai fierbinte şi nu/ mai am ce să jertfesc/ pentru o picătură de/ ploaie. Oglindirea/ chipului tău/ mă consolează./ E peste tot.”; „El// Tresărind dintr-un/ vis bizar, am întins/ braţele după tine… Erai/ atât de departe! Doar/ mireasma mângâierii tale/ mă trezise. Ţin pleoapele/ strânse ca să nu mai vadă/ zădărniciile pământeşti ce/ mi-au pângărit sufletul./ Bântui totuşi zările/ infinite, tot întrebând/ norii pe unde eşti. De-ar fi/ să nu primesc răspuns,/ te-aş căuta până la/ sfârşitul cerului.) (Iulie)

Volumul de poeme al Danielei Gîfu este o frescă a iubirii. Prin exteriorizarea cu sinceritate a sentimentelor, El și Ea ating clipe de fericire și extaz, ceea ce este de fapt dragostea împărtășită și împlinită. Poeta s-a desprins cu eleganță de prezent, de realitatea timpului pentru a redeschide ușa miraculoasă a unei exprimări cu aură ușor nostalgică. Purtând armura sinelui îndrăgostit, înarmată cu arcul lui Cupidon întruchipează iubirea într-o călătorie în timp. Prin răscolirea și rostogolirea dorului de persoana iubită, discursul liric este o căutare permanentă a iubirii pure.

Printr-o poetică structurală, autoarea refuză canoanele clasice și contemporane ale poeziei. Textul se naște și devine substanță primă și indispensabilă poeziei, astfel îmbracă o haină personală. Scrierea Danielei Gîfu este o carte deschisă, cu o veritabilă putere de absorbție de către cititor. Aici, se îmbină armonios razele solare cu umbrele pururea vii ale sentimentelor. Măiestria împletirii firului liric din borangicul fin al trăirii fascinează și atrage.

Poeta, spirit cultivat are o voce multicordă. Cu abilitate mânuiește cea mai

fină și sensibilă coardă a limbii române omniprezentă în poezia sa. Un flux verbal ponderat, dar remarcabil în esență. Întâlnim în „Păcatul neliniștii” o viziune romantică în care verbul îmbracă varii forme ale iubirii, dar și o reprezentare metafizică. Autoarea vede și pune în Logos puterea tămăduitoare a iubirii. Asemenea unui leac, poemul curge lin, calm, firesc. Ea și El se bucură de egalitate de șanse în exprimarea sentimentelor.

Ingenuitatea și prospețimea sunt fructul unic al jocului erotic, cu străfulgerări semantice virginale și unice. Poemele sunt resorturi concentrate de sensibilitate și idee, compoziții în note lirice înalte. Durerea și neliniștea sunt doar aspirații spre solaritate și limpezime. Secvențe de o energie poetică debordantă, imagini costruite abil prin sintagme folosite explicit.

Volumul „Păcatul neliniștii” este un total de 12 termeni, iar rezultatul, indiferent de timp și anotimp este dragostea. Cine nu știe, nu admite, nu crede că IUBIREA este mântuitoare se înșeală amarnic. Prin poemele sale, Daniela Gîfu ne înștiințează că, chiar dacă ne dă și oarece tulburări, iubirea nu este un păcat, ci este jocul sublim al nelinștii, un neastâmpăr triumfător.

 

Vasilica Grigoraș

Vasilica GRIGORAȘ: Discreție și competență

Prietenei, Georgeta Petre

„Copacul se cunoaște după roade și  omul  după fapte”

 

Constanța este locul în care cerul se unește cu marea. „Cerul nu spune despre sine: eu sunt înalt” (Pop Simion), nici marea nu spune despre sine: eu sunt adâncă, însă, spre deosebire de cer care tace, marea vorbește într-un limbaj propriu, ademenitor.

Constanța este orașul unde se împletește cu grație vechiul și noul, se îmbunează cele rele și strălucesc cele bune. Din multele escapade aici, am păstrat pe pelicula minții și inimii nenumărate impresii, cioburi de imagini și  frânturi de amintiri învăluite în murmurul mării în larg și zgomotul sau mângâierea întâlnirii talazurilor cu țărmul. De neuitat culoarea dimineților, ieșirea triumfală a soarelui, parcă, din adâncul mării și amurgul fastuos al astrului diurn de un roșu sângeriu care îmbrățișează marea și se contopește cu ea, topindu-se încet și tandru de dragul ei. Un tablou cu aromă de basm și încântare.

În Orașul lui Ovidiu, am cunoscut oameni minunați, prieteni adevărați. Binecuvântată este întâlnirea mea cu doamna Georgeta Petre, un OM deosebit, cu o cultură enciclopedică și critic literar discret și competent. Și nu-i de mirare acest lucru, lucrând o viață în templul cărții, în Biblioteca Academiei Române și Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” Constanța. Spiritul de breaslă ne-a unit într-o prietenie care mă onorează și mărturisesc sincer că m-a îmbogățit sufletește și profesional.

Ultima oară am vizitat Constanța la începutul toamnei. O toamnă blândă, misterioasă, atrăgătoare și unduioasă ca o SIRENĂ:

„Pe tivul mării

pescăruși rătăciți

ascultă viorile valurilor

în timp ce o sirenă

se desfată-n seara arămie.”

Încet, dar sigur, pe oraș puneau stăpânire ACUARELELE:

„Pe aleea decentă

a nopții întomnate

un mănunchi de acuarele

cu priviri ghidușe

galopează prin castanii falnici.”

Dacă mi-aș propune s-o prezint pe prietena mea celor care nu o cunosc, aș începe prin a preciza că chipul și sufletul său au tușe veritabile de ARISTOCRAȚIE:

„Ființele sunt invitate

la carnavalul vieţii,

iar fineţea aristocratică

face deosebire între mască

şi chipul adevărat.”

Și acest lucru pentru că este plămădită dintr-un ALUAT BUN :

„Aluatul bun din noi,

fragil ca alabastru scump,

cu un aer vienez

şi talent autentic

ne dă jos grimasele.”

Aluatul a crescut, cu mărinimie și  SENSIBILITATE într-o:

„Dimineaţă senină

claritate nebănuită

a sensibilităţii

valului diafan

dornic să se înalţe”,

dar și deosebită PURITATE:

„Puritatea blândeţii

umple prin cuvânt

cupa inimii

şi hoinăreşte miraculos

dincolo de timp şi spaţiu.”

Așadar, cu voia Domnului, ajunsă la SENECTUTE, minunată vârstă, sezon al culegerii roadelor vieții:

„Senectutea,

un șirag de perle naturale

adunate cu grijă

din oceanul învolburat

de scoica rănită.”

Optimistă și pozitivă proiectează cum numai ea știe un SCENARIU pentru viitor:

„Dacă gândurile oscilează

într-un scenariu

prestabilit de viaţă,

arheologia sentimentelor

au ca temelie speranţa verde.”

Georgeta Petre este lectorul multora din cărțile mele. Acribia lecturii și profesionismul sugestiilor îmi sunt de un real folos, pentru care îi aduc sincere și calde mulțumiri și o asigur de reală prețuire.

La ceas aniversar, din suflet îți urez „La mulți și binecuvântați ani”!

 

Vasilica Grigoraș

 

Vasilica GRIGORAȘ: Pași spre un jurnalism performant

La inițiativa Filialei UZPR din Caraș-Severin, cu încuviințarea președintelui Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Doru Dinu Glăvan, cu binecuvântarea Preasfințitului părinte Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei și susținerea obștii monahale de la Mănăstirea ,,Sfânta Ana” din Orșova, membri ai conducerii centrale a UZPR și reprezentanți ai filialelor din Mehedinți, Dolj, Gorj, Caraș-Severin, Timiș și București s-au adunat joi, 20 august 2020 la locașul de cult sus amintit.
Evenimentul a fost organizat pentru comemorarea de 40 de ani a renumitului om de cultură, patriot și jurnalist și împlinirea a 76 de ani de la plecarea sa definitivă din ţară (1944). Alegerea locației acestei întâlniri profesionale, dar și de suflet nu a fost la întâmplare. Biserica Mănăstirii „Sfânta Ana” din Orșova a fost construită de ziaristul și omul politic Pamfil Șeicaru, în perioada 1936-1939. Astfel a împlinit o promisiune făcută lui Dumnezeu pentru că l-a scăpat de la moarte în timpul primului război mondial, când în urma unei explozii, un obuz îl îngropase de viu împreună cu camaradul său Petre Gămănescu.
Profilul de jurnalist complet, competent și obiectiv îl recomandă a fi un reper indubitabil pentru jurnaliștii din toate timpurile. Și-a asumat profesia cu maximă responsabilitate, a fost un aprig apărător al drepturilor românilor și un militant permanent pentru adevăr și echitate. A fost respectat, omagiat și venerat de generații până astăzi, dovadă vie acest binevenit și admirabil demers jurnalistic.
Slujba a fost oficiată de preotul Mihai Zorilă, vicar eparhial în cadrul episcopiei locului, apoi în evocările lor, președintele UZPR, Doru Dinu Glăvan, părintele Mihai Zorilă, maica stareţă Iustina Popovici, prof. Dan Şalapa, Adina Andriţoiu, Mircea Pospai, Dumitru Buţoi, Andruşa Vătuiu şi alţi jurnalişti au prezentat crâmpeie din viață și aspecte din activitatea de presă a remarcabilului ziarist interbelic omagiat.
S-a născut în 1984 (Buzău) și a decedat în 1980 (Munchen, Germania), iar trupul neînsuflețit a fost adus în țară și reînhumat în cimitirul „Sfânta Vineri” din București (1995), iar în 2005 la Mănăstirea „Sfânta Ana”, Orșova, Județul Mehedinți.
Participant la primul război mondial, a fost decorat de regele Ferdinant I cu ordinul Mihai Viteazul în grad de cavaler. Un apropiat al Casei Regale, în special al regelui Carol al II-lea, a fost ales deputat în Parlamentul României în legislaturile 1928, 1931 și 1933.
Personalitate puternică, un spirit atent și fin observator al societății românești, Pamfil Șeicaru a fost un bun cunoscător a tot ce se întâmpla în țară. A fost un ziarist cu real talent, un condeier de mare clasă, greu de egalat, deschizător de drumuri. Ideea centrală a activității de ziarist și politician a fost întotdeauna echidistanța față fenomenele politice, sociale, economice ale vremii, punând pe primul plan interesului național și binele românilor.
Pamfil Șeicaru a fost considerat cel mai mare gazetar român dintre cele două războaie mondiale, director al ziarului „Bucovina” (Cernăuți), editor al revistei „Gândirea”, fondator și diriguitor cu vădită implicare și dăruire al ziarului „Curentul” (1928-1944), considerat cel mai acid periodic românesc din acea perioadă. A fost inițiatorul și fondatorul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (11 ianuarie 1919). În 1944 părăsește România și se stabilește în Spania (Palma de Mallorca, Madrid), colaborează la cotidianul „El Alcazar” și fondează publicația „Liberty and Justice”. După 30 de ani de locuit în Spania, pleacă în Germania. La München reeditează ziarul „Curentul” (3 ianuarie 1978-decembrie 1980, seria a II-a). Se stabilește în ultima perioadă a vieții la Dachau, Bavaria, până în 1980. Primul ministru al Bavariei, Franz Josef Strauß îl descrie drept „un patriot român și eminent ziarist… Moștenirea pe care a lăsat-o compatrioților săi este lupta pentru dreptate, omenie și pace”.
Constatând nevoia de modele în jurnalismul românesc, distinsul președinte al UZPR, Doru Dinu Glăvan precizează: „Ne reamintim astăzi de marele gazetar Pamfil Șeicaru, unul dintre reperele spiritualității românești, nu doar pentru ceea ce a reprezentat pentru generația sa și pentru cele care au urmat, ci și pentru ca spiritul său să întrețină și pe mai departe focul jurnalismului românesc.”
În cea de-a doua parte a evenimentului, jurnalistul și profesorul Dan Șalapa a
prezentat filmele documentare: „Drumul Eroilor” (2001) și ,,Întoarcerea Ctitorului” (2007), realizate în colaborare cu Societatea Cultural – Artistică „Dunaris”, în studiourile postului „TV Datina”.
Activitatea jurnalistică de la Orșova a fost un act de cinstire a numelui unui înaintaș „nemuritor” prin ceea ce a realizat pentru binele poporului din care s-a născut. A fost un gest de admirație a breslei ziariștilor români de astăzi față de demnitatea și verticalitatea dovedită în practica profesiei îmbrățișate de ilustrul înaintaș. A fost o reușită, o satisfacție pentru organizatori și participanți, dar și un nou început, un mare pas înainte pentru jurnalismul românesc anunțat de președintele UZPR, Doru Dinu Glăvan. De acum înainte, sub genericul „Credință, iubire și jertfă” vor avea loc mai multe întâlniri întru recunoașterea, aprecierea și omagierea altor reprezentanți de seamă ai jurnalismului românesc. Scopul declarat al acestora este formarea noilor generații de ziariști cu un profil profesional, moral și civic echilibrat, independent și echidistant față de tot ceea ce se întâmplă în societatea românească și nu numai. O invitație la a se reveni la valorile perene ale acestei nobile profesii, eliminând din breaslă „Ziaristul ignorant este o pacoste a societății mult mai dăunător societății decât un politician ignorant”. (Pamfil Șeicaru)
În atenția UZPR se află permanent întreaga comunitate românească din țară și din diasporă, cu dorința clar exprimată de a i se dărui prin profesia aleasă. În acest sens este mare nevoie de lideri de opinie autentici, care să fie prezenți în locul și la timpul potrivit pentru a constata și prezenta public evenimente, întâmplări, manifestări, decizii, puncte de vedere… Asemenea lui Pamfil Șeicaru, gândul să le fie lucid și viguros, privirea trează și clară pentru a surprinde și relata adevărul netrunchiat, nepărtinitor. Condeiul să le fie bine ascuțit și să creadă sincer în virulența acestei „arme”. Doar astfel vor avea mulțumirea lucrului bine făcut, vor fi respectați și apreciați.
Doamne ajută!
Vasilica Grigoraș

Vasilica Grigoraș: La Vaslui, toamna, se numără și „bobocii” (premiații) concursului de literatură satirico-umoristică

La Festivalul Umorului „Constantin Tănase” de la Vaslui, la fiecare ediție, Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” a organizat concursul care se desfășoară pe două secțiuni: literatură satirico-umoristică și salonul concurs de carte umoristică. În ediția de anul acesta, în cadrul primei secțiuni, autorii au trimis o epigramă cu o temă națională, „2020 – anticipate amânate”, cu perechi de rime impuse, și cu o altă epigramă pe o temă locală, „50 de ani de festival”. De asemenea, concurenții au participat cu poezie umoristică, fabulă, parodie la o poezie cunoscută (căreia i s-a atașat obligatoriu și lucrarea originală), sonet, rondel epigramatic, madrigal etc., având ca temă „Nu-i umor cum e Covidul / Nici gașcă precum partidul”. O a treia probă constă în proză umoristică cu tema „Pandemie, pandemie – cruntă nebunie”.
Cea de-a doua secțiune se adresează celor care au publicat lucrări de literatură satirico-umoristică în intervalul 2018-2020.
Toate acestea s-au organizat prin mobilizatoarea invitație a autorilor „La muncă, fii ai muzelor! Premiul nu-i mare, dar nici gloria nu-i mică.” adresată de directorul Bibliotecii Județene, prof. Gelu Voicu Bichineț, care ne dezvăluie și scopul acestui demers literar: „Concursul își propune să descopere, să reunească și să promoveze creatorii de literatură satirico-umoristică de pretutindeni. Juriul va fi format din scriitori, personalități ale culturii și artei, reprezentanți ai instituțiilor organizatoare”.
Îi felicităm din tot sufletul și le mulțumim pentru participare.
Felicitări organizatorilor pentru impecabila organizare a acestei ediție în condițiile crizei sanitare.
Laureaţii concursului de literatură satirico-umoristică organizat în cadrul Festivalulului de Umor „Constantin Tănse”, ediţia a XXVI-a, 18–20 septembrie 2020.
Secţiunea carte
– Premiul I:
-Florin Rotaru
-Petru Ioan Gârda
– Premiul II:
– Gheorghe Bâlici
– Premiul III:
– Ana (Any) Drăgoianu
– Vasile Larco
– Menţiune:
– Grigore Chitul
– Mihai Sălcuţan
– Lică Pavel
– Mihai Haivas
– Eugen Deutsch
– Premiu special:
– Ştefan Cornel Rodean
– Constantin Tudorache
Secţiunea manuscris
– Premiul I:
– David Valentin
– Premiul II:
– Petru Brumă
– Premiul III:
– George Eftimie
– Menţiune:
– Ion Moraru
– Grigore Chitul
– Petru Ioan Gârda
– Petre Ion Florin Vasilescu
– Nicuşor Constantinescu
– Gheorghe Bâlici
– Ana (Any) Drăgoianu
– Cătălina Orşivischi
– Violeta Urdă (Cuţurescu)
Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Vasilica Grigoraș: „Biblioteca umorului” de la Vaslui – adevărat tezaur literar

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, interior
La inițiativa teatrologului, scriitorului și dramaturgului cu rădăcini vasluiene, Valentin Silvestru, la Vaslui se desfășoară bienal, începând cu anul 1970 și continuă până astăzi, Festivalul Internațional de Umor „Constantin Tănase”. Satira și umorul sunt la ele acasă și în anul 2020, în perioada 18-20 septembrie.
Ca urmare a inițierii și desfășurării Festivalului, în colecțiile Bibliotecii Județene „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui se află un adevărat tezaur literar, alcătuit cu har, dragoste și dăruire de poeți, scriitori și dramaturgi de seamă ai literaturii române. Aceștia au scris literatură satirică de calitate, iar profesioniștii bibliotecari din instituția culturală vasluiană au organizat cu volumele donate, ceea ce se numește „Biblioteca umorului”. Aceasta s-a născut ca un copil al Festivalului de Umor „Constantin Tănase, îngrijit spre creștere continuă și sărbătorit în acest an la împlinirea semicentenarului cu una dintre expoziții care poartă numele „Ridentem dicere verum” (Să spui adevărul râzând) și un „Medalion de scriitor – Valentin Silvestru (1924-1996)
Cărțile de literatură satirico-umoristică din bibliotecă au o valoare incontestabilă, iar dedicațiile și autografele autorilor vin să adauge plusvaloare acestora. Amintim cu deosebit respect și aleasă prețuire:
„Arta îmbrobodirii: Schițe vesle, satirice și de alte feluri”, București, Cartea Românească, 1982; Pe pagina de titlu: Bibliotecii din Vaslui împreună cu o părticică din sufletl meu vasluian. Valentin Silvestru. Sept. 1992.
„Când plouă, taci și ascultă: proză umoristică”, București, Albatros, 1974; Pe pagina de titlu: Bibliotecii umorului românesc Vaslui, Valentin Silvestru, Noiembrie 1974.
„Praf și pulbere: povestiri vesele și îngândurate”, București, Albatros, 1996; Pe pagina de titlu: Bibliotecii umorului românesc Vaslui, cu respect pentru cei ce citesc cărțile noastre, și pentru cei care le păstrează în veac, Valentin silvestru. 20 mai 1996.
„În treacăt: epigrame și pamflete asortate cu tablete”, Caransebeș, Editura Ionescu, 1997; Pe verso paginii de titlu: Festivalul de umor de la Vaslui, ce poartă numele celui mai mare umorist român al tuturor timpurilor – Constantin Tănase – este o manifestare de cel mai mare calibru în domeniu, apreciată de întreaga țară. M-aș simți onorat și fericit dacă, cu acest prilej, aș produce un cât de mic zâmbet cu cartea mea „În treacăt” și pe care o donez bibliotecii județene „Nicolae Milescu Spătarul”. Succes! Nicolae Nicolae
„Antologia epigramei politice”, București, Editura Victor Frunză, 2010; Pe pagina de titlu: Bibliotecii Județene Vaslui – „Chiar când vremurile buimace/ Ne-au lovit cu spini și ace, /Am păstrat în România:/ Zâmbetul și OMENIE!” George Zarafu. 28.XII.94
„Caragiale – universul comic”, București, Editura pentru literatură, 1967; Pe pagina de titlu: Pentru cititorii bibliotecii județene Vaslui, orașul care a devenit capitala umorului românesc. Cu toată simpatia. Ștefan Cazimir. 30.0X.1978
„Eu și restul lumii: Dueluri epigramatice”, București, Litera, 1974; Pe pagina de gardă: Pentru „Biblioteca umorului” al cărui profil unic mă face să zâmbesc, cu deosebită apreciere să „crească și să înflorească”, spre bucuria noastră a tuturor. Alexandru Clenciu, 19 Mai 1975.
„Inginerii în familia epigramiștilor: antologie”, București, AGIR, 2001; Pe pagina de gardă: Festivalului Național de Umor „Constantin Tănase”, Vaslui, 2002. Elis Râpeanu.
„Paradis de ocazie: teatru”, București, Editura Eminescu, 1981; Pe pagina de gardă: Cu drag, cititorilor din Vaslui, locuitori ai „paradisului umorului românesc”. Tudor Popescu
„Un bob zăbavă: versuri”, Iași, Cermi, 2001; Pe pagina de gardă: Pentru dragii cititori ai Bibliotecii Județene „Nicolae Milescu Spătarul” Din târgul ieșilor. Vasile Largo. 27.09.2002
„Lovește-l pe aproapele tău”, București, Editura Expansion-Armonia, 1995; Pe pagina de gardă: Întemeietorilor bibliotecii umorului Vaslui, toate gândurile mele de bine. Autograful autorului. 9.oct. 1996.
„Un buchet de epigrame”, București, Litera, 1975; Pe pagina de titlu: Pentru „Biblioteca umorului” din Vaslui, acest mic buchet de drăgălășenii epigramistice. Stelian Filip, Buc. Febr, 1976.
Am putea continua, însă așteptăm cu mare nerăbdare rezultatele la
concursul de literatură satirico-umoristică.

Vasilica Grigoraș – Startul Festivalului Internațional de Umor „CONSTANTIN TĂNASE” Vaslui, Ediția a XXVI-a

Se spune că umorul e frate cu românul. Din totdeauna, umorul i-a adus românului bucurie, bună dispoziție, însă și la necaz, românul a avut capacitatea de a face haz de necaz; o „armă de foc” eficientă, care l-a ajutat să meargă înainte. Nici vasluienii nu fac excepție de la a se bucura de lucrurile pozitive și de a folosi umorul pentru a trece peste tristeți și îngrijorări.
Vineri, 18 septembrie, orele 11, la Vaslui se va da startul Festivalului Internațional de Umor „CONSTANTIN TĂNASE”, Ediția a XXVI-a organizat de instituțiile administrative locale și județene – Consiliul Județean, Primăria și Consiliul Municipal și instituțiile de cultură județene – Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul”și Muzeul Județean „Ștefan cel Mare”.
Respectându-se toate regulile (mască obligatorie, termotizare, distanțare) impuse de criza sanitară provocată de pandemia de covid-19 în care ne aflăm, ediția din acest an se desfășoară timp de trei zile, în care vasluienii sunt invitați să participe la spectacole de teatru de comedie, expoziții de caricaturi, întâlniri cu autori de literatură satirico-umoristică și muzică.
Această ediție a Festivalului se va deschide vineri, în Parcul Copou, când se va lansa albumul jubiliar al tuturor edițiilor festivalului 1970-2020.
Vor avea loc mai multe spectacole de teatru ținute pe o scenă amplasată în Piața Civică a municipiului Vaslui, Muzeul Județean va organiza expoziții de caricaturi, Biblioteca Județeană este organizatoarea unei expoziții de carte de umor și lansări de carte, întâlniri cu autori participanți și premiați la concursul de literaratură satirico-umoristică.
Ca și la Vaslui, majoritatea activităților culturale din municipiile Bârlad și Huși se vor desfășura în aer liber.
Așadar, pe lângă Vasluiul prezentat în culori terne, întunecate și în tonuri stridente de mass-media, „mai există și ALT VASLUI, cel cu vocație culturală, de teatru, cu scriitori și pictori, cu elevi premianți în competițiile internaționale, cu țărani înstăriți intelectual, cu un asemenea Festival viu, după 25 de ediții bienale, un festival vocațional întrunind inteligența zîmbitoare a unui popor”. (Cornel Udrea) Satira și umorul sunt la ele acasă, la Vaslui și în anul 2020.
<img class="j1lvzwm4" src="data:;base64, ” width=”18″ height=”18″ />
<img class="j1lvzwm4" src="data:;base64, ” width=”18″ height=”18″ />
Dorina Carp Nenici, Rodica Dascalu şi alţi 8
4 distribuiri

Vasilica Grigoraș – Crochiuri cu aştri (secvență tanka)

Răsărit de soare
îmbrăţişând tandru
roua macilor –
fiorul primei iubiri
urcând discret spre-albastru
x
Cu luna-ntr-o plasă
de prins fluturi desenez
crochiul vieţii –
o nouă epistolă
cu-amintiri onirice
x
Stea tăcută printre
petale scuturate
de flori obosite –
epilogul scris simplu:
c’est la vie
The luminaries sketch
Traducere- Alina Lavinia Grigoraș
Sunrise
gently enbracing
the dew of the corn poppies –
the thrill of the first love
discretely climbing to the blue sky
x
The moon in a butterfly net
I am drawing
the life’s sketch –
a new letter
with oneiric memories
x
Silent star among
shaken petals
of tired flowers –
the epilogue simply written:
c’est la vie
Din vol. „Ochi în ochi cu luna”, tanka și pentastihuri, ediție bilingvă, Napier (Noua Zeelandă), Editura Scripta manent, 2017)
(Imagine internet, Cerul, stelele, luna și soarele)
Este posibil ca imaginea să conţină: noapte şi apă

Scriitoarea Vasilica Grigoras în Antologia UNIVERSUM

 

PERSONALITATI ALE LITERATURII ROMANE CONTEMPORANE prezente in ANTOLOGIA UNIVERSUM Montreal, Canada, 2020-vol 2
Scriitoarea VASILICA GRIGORAȘ
S-a născut la 30 mai 1951, comuna Robeasca, judeţul Buzău. A studiat la Facultatea de Filosofie, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi. S-a stabilit la Vaslui și a lucrat câțiva ani în învățământ, apoi ca bibliotecar. Membru al Cercului literar de la Cluj din anul 2019.
Volume de autor: Fragmente de spiritualitate românească, 2001; Petre Iosub – Un destin exemplar, 2008, 2011; Aşa vreau eu: povestiri pentru copii, 2012; Raze de soare pentru Sara: versuri pentru copii, 2012; Reflecţii filosofice: Convorbiri cu prof. dr. Petre Iosub, 2015; Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, 2015, 2019; Izvoare nesecate: Însemnări despre oameni şi cărţi, 2016; Doar cu pana inimi: tanka (ediţie bilingvă), 2016; Starea vremii azi: senryu, 2016; Ninge pe-oglinda lunii: haiku, 2017; Ochi în ochi cu luna: tanka şi pentastihuri (ediţie bilingvă), 2017; O corabie la timp potrivit: versuri, 2018; Pui de pasăre măiastră: versuri pentru copii, 2018; Seninul din inima cărţilor: critică literară, 2019; Respiro pe tâmpla timpului, Note de călătorii, haibun-uri, 2019; Stropi de toamnă verde: versuri, 2020; Simple adorații: Impresii de călătorii, Haibun-uri, 2020; Zâmbete în silabe: senryu, 2020.
Antologii și volume colective: In memoriam – Artur Silvestri, Mărturii tulburătoare, 2009; Ben Todică – Ambasador onorific al Românismului, 2012; Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei, 2013; Poetical Bridges – Poduri lirice (ed. bilingvă), New Zealand, 2016; Apropieri : Mariana Gurza – pelerinaj prin idee, gând şi suflet, 2017; Printre gânduri, printre rânduri, printre oameni…, 2017; Antologie ASCIOR pentru civilizația creștină: Literatură, 2018; Daruri divine – Dhurata hyjnore, (ed. română-albaneză), 2019; Taina scrisului, vol 1, 2019; Călătorie pe tărâmul visării (Lit. pentru copii și tineret), 2019; Vis cu Nichita: Antologie de texte literare, Festivalul Internațional de poezie „Nichita Stănescu”, vol. 4, 2020; Începând cu 2014 a fost inclusă în antologiile anuale de haiku și senryu ale grupului Romanian haiku.
Publică în reviste: Rotonda valahă, Plumb, Banchetul, Leviathan, Surâsul Bucovinei, Moldova literară, Discobolul, Convorbiri literare, Constelaţii diamantine, Climate literare, Scârţ, Întrezăriri, Cultura vîlceană, Meridianul Cultural Românesc, BAAADUL literar, Academia Bârlădeană…, Clipa (SUA), Armonia-Saltmin Media (SUA), Gândacul de Colorado (SUA), Radio Metafora (S.U.A.), Mioriţa USA, Lumină lină (SUA), Observatorul (Canada), Destine literare (Canada), Agero (Germania), Revista ProLitera, (Germania), Revista Australiana (Australia), Revista Iosif Vulcan (Australia), Aşii Români (Agenţie de presă)…
Referințe critice: Cezarina Adamescu, Nicolae Busuioc, Veronica Balaj, Tudor Cicu, George Anca, Anastasia Dumitru, Daniel Luca, Simion Bogdănescu, Lina Codreanu, Dan Plăeșu, Victor Cilincă, Valentina Teclici, Pr. Marcel Miron, Teodor Pracsiu, Mihaela Meravei, Alexandru Nemoianu, prof. univ. dr. Mircea Regneală, prof. univ. dr. Mihai F. Ralea, prof. dr. Petre Iosub, prof. dr. Pavel Toma, Florica Pățan, Mariana Gurza, Ana Urma, Georgeta Petre, Corneliu Traian Atanasiu, Petru-Ioan Gârda, Cezar-Florin Ciobîcă, Dan Norea, Ben Todică, Ioan Miclău…
„Un chip o niponă albă fugărită de un vifor încet de floare de cireș. Este Vasilica Grigoraș, preoteasă de bibliotecă precum Pythia de oracol, poetă înseninată de ușor sidefat, cu tăiere caldă de priviri, sugerat strânse și ascunse după rama unor ochelari invizibili aproape, mă prinde într-o suavă reverie de pe coperta unei cărți. Pare frumos, haijină ce se înalță în contemplație, îngrijându-se de sfințenie ca o netulburată biserică, să înfieze flori în trepte.” (Simion Bogdănescu – „Înseninată de frumos” în Revista Arena literară – Anul V, nr. 16 / ianuarie-martie 2020, p. 41-42)
ZBENGUIALA LITERELOR
târziu în noapte
interpretez rolul principal
într-un scenariu literar-ludic
scot din joben
un număr considerabil de litere
le las să se zbenguie
precum vrăbiile guralive
pe paginile pline de omăt
amestecate în golul tăcerii
viermuiesc cu foşnet tainic, liniştit
în jocul onest al alfabetului creaţiei
legănate cu ardoare de braţele muzei
pe scena câmpului semantic
peliculă a sufletului zvăpăiat şi vivant
având ochii aţintiţi spre
labirintul stufos dar provocator
al unui poem în faşă
presărat cu seminţe de gânduri
semne misterioase ale cuvântului
cu o molcomă inspiraţie
demnă de lumina candelei
se îngrămădesc în interiorul
slovelor de tot felul
pe geana de lumină a răsăritului
în ritm de vals
şi aplauze în ropote
un surplus de litere plutesc
într-o stare de euforie
revărsându-se la vreme potrivită
ca o ploaie de Sânziene
pe câmpia fertilă a poeziei