Vasilica Grigoraş – De ce spune Mihaela Meravei: „Cu oraşul meu se întâmplă ceva ciudat”?

Este posibil ca imaginea să conţină: desen

Volumul de poezii „Cu oraşul meu se întâmplă ceva ciudat”, publicat la Editura EX PONTO, Constanţa, 2019 este rezultatul unei activităţi literare prolifice a poetei şi criticului literar, Mihaela Meravei. Parte dintr-un bogat palmares de publicaţii, cartea se impune în lirica actuală prin originalitate, un stil viu, profund şi atractiv de a transmite stări şi emoţii.
Titlul alcătuit pe un ton emfatic este foarte incitant. Pare a fi o sentinţă, însă este mai degrabă o ghicitoare, care ne determină să punem întrebări. Despre ce oraş să fie vorba? În mod firesc, mergem cu gândul la oraşul natal al autoarei, Constanţa. Se referă oare autoarea la oraşul port, vechiul Tomis aşezat pe ţărmul Pontului Euxin, în care Ovidiu, unul dintre clasicii literaturii latine, din motive încă învăluite în mister a fost exilat şi a scris în limba dacilor? La oraşul în care a poposit poetul naţional Mihai Eminescu, despre care spune că este o „aşezare foarte frumoasă dar de mici dimensiuni” şi îi scrie Veronicăi Micle că marea îi creează senzaţia unei „nemărginiri pururea mişcate”? La aceste întrebări mai adăugăm: De ce, ceea ce se întâmplă o fi ciudat? Şi ce conotaţie a cuvântului „ciudat” ar fi potrivită pentru a ne dumiri? O fi vorba de ceva bizar, straniu, excentric, neobişnuit, miraculos, admirabil, extraordinar…?
Mai trebuie să decriptăm un înţeles. Mihaela Meravei nu ne spune că „în” oraşul domniei sale se întâmplă ceva, ci „cu” oraşul său. Dacă s-ar întâmpla „în”, ar însemna că ceva anume, un lucru singular sau câteva aspecte ale existenţei au intrat în derapaj ori, dimpotrivă urcă pe val, însă spunându-ne „cu”, ne dă a înţelege că întregul oraş, în totalitatea părţilor componente, în ansamblul fiinţării sale este în continuă schimbare.
Dar să le luăm pe rând. Începând lectura poemelor, treptat apele se cern şi un şuvoi de apă cristalină se strecoară sub ochii cititorului curios şi dornic să se îmbăieze liniştit, senin şi blând în marea cu apă vie a sensurilor cuvintelor, a rosturilor versurilor şi poemelor. De la început, descoperim că oraşul despre care face vorbire Mihaela Meravei este „ inima” sa, fără să intuim, să întrevedem încotro ne duce conţinutul ideatic al poemelor. Doar ne face atenţi, ne provoacă să citim cartea pentru a înţelege cu mintea şi inima noastră apropourile ori dezvăluirile stărilor şi trăirilor sale.
În condiţiile unei presiuni, ale unor schimbări neconforme cu un parcurs firesc al lucrurilor, observăm la autoare nevoia imperioasă de confesiune, dar şi dorinţa arzătoare de a căuta soluţii pentru a construi ceva bun şi solid în destinul „oraşului” său. În acelaşi timp, are o adevărată vocaţie în a-şi comunica trăirile cu lumini şi umbre, însă cu o discreţie ingenuă şi o rafinată împărtişire a acestora. Cu o conştiinţă temerară, lucidă şi atentă mărturiseşte această nevoie cu sinceritate, cu subtilitate, fără melancolie, fără monotonie. Lirica Mihaelei Meravei, deşi meditativă este profund echilibrată, punând totul în termenii unei înţelegeri simple şi concrete.
Poezia este pentru Mihaela Meravei o trambulină cu ajutorul căreia poate ajunge la esenţa trăirilor, pe care le exprimă printr-un repertoriu bogat de cuvinte aflate în misiunea lor de luminare şi înduhovnicire. Pentru a o înţelege pe autoare, cu frământările şi bucuriile inerente vieţii, este musai să-i înţelegem poezia, pentru că evocarea din poemele sale răsună în ecouri inefabile şi îndrăzneţe spre desluşirea sensului vieţii, jocul dificil din imperiul inimii.
Poeta meditează îndelung asupra a ceea ce se întâmplă în oraşul inimii sale. Face consideraţii asupra a ceea ce observă şi le împărtăşeşte şi cititorului. Constată că „despre iubire niciun semn”. „Oraşul” său este ameninţat de tot felul de intemperii. Lovită la tot pasul, îşi unge rănile cu „alifia” cuvântului potrivit, în speranţa că acesta îi va vindeca orice durere. Chiar şi atunci când inima-i rătăcită ori destrămată, năzuieşte să-i refacă unitatea din petale de cuvânt, care să o definească întru bucuria de a trăi. Volumul este deschis cu un tablou subru al oraşului inimii, în care „pâinea transpiră înainte să fie înfulecată de orfanii/ ciumei roşii// în partea dreaptă rândul la ghişeul cu fericire/ se îmbulzesc sărmanii părăsiţi precum/ corbii lui Hitchcock… în partea inimii ghişeul defrişat de tristeţi/ doi copii şi-un derviş rotitor/ donează poezii”. „soarele la apus o portocală uriaşă din care muşcă oraşul”.
Uneori soarta poetului este ingrată. Soarele se ascunde pentru perioade îndelungate de timp ori asfinţeşte pentru totdeauna, iar poetul, asemenea cerşetorului aşteptă deznădăjduit înţelegerea, recunoaşterea, respectul, iubirea…
Simte cum tremură „carnea cuvintelor”, aude „imaginaţia scârţâind” şi cum „ţipau pe roată poeţii”, însă se mobilizează şi îşi continuă drumul din dragoste de poezie, afirmând „mi-e dor de poezie”. (în căutarea oraşului pierdut)
În opinia autoarei, menirea poetului constă în efortul de a se înţelege pe sine şi rosturile cuvântului prin care redă ceea ce simte. Culoarea pregnantă a mânuitorului abil de condei într-un areal liric trebuie să fie aceea a tensiunii afective. Numai astfel tonul său este tandru, o adevărată frumuseţe picturală realizată cu sensibilitate şi prospeţime desăvârşite, iar spiritul său navighează printre înţelesurile cuvintelor.
Mihaela Meravei surprinde şi ipostaza poetului „orfan”, aflat în aprigă singurătate: „Plouă de ceva timp cu aripi de păsări/ din scheletul lor răsar/ la fiecare treizeci de minute de cenuşă/ poeţi orfani” (cu oraşul meu se întâmplă ceva ciudat) şi asta se întâmplă „din lipsa poeziei”. Ce-i inima omului fără poezie? O materie inertă, care palpită mecanic, asemenea unui robot cu un program anume. Nu are seva cuvântului din care să izvorască propria zvâcnire, să urce şi să lumineze precum soarele-n amiază, ori luna printre stele în nopţile senine.
Pentru că uneori nu-şi mai găseşte locul, poeta mărturiseşte: „plec să-mi caut alt sens”// „într-un colţ uitat de lume înfăşurat în mantia unui poem/ altcineva vorbea în gând sanscrită/ dacă tu eşti Dumnezeul cuvintelor/ orientează-mi viaţa în alt sens/ Eli! Eli!” Şi dacă timpul trece nemilos şi noi rătăcim, lipsiţi de nădejde, dezorientaţi şi întristaţi, singura soluţie este căutarea lui Dumnezeu, pe care să-l rugăm să ne descopere calea Cuvântului său. (se făcuse târziu în miezul ierbii)
Internetul ne invadează spaţiul şi timpul, ne intră în vene, în sânge, devine contagios. Boală incurabilă pe care nu o mai putem stăpâni: ”în mine un copac creşte de ceva vreme/ ramurile-mi ies prin piele/ îmi devin rădăcini”. În mod natural, rădăcinile dau stabilitate, asigură perenitatea, înfrăţirea, ori internetul, deşi la prima vedere ne apropie, ne împrieteneşte, în realitate ne singularizează, ne îndepărtează de semeni. (în mine un copac creşte de ceva vreme) Acest fel perfid şi intolerant de acţiune, ne determină să „secerăm timpul poezia iubirea cu coasa ascuţit-a tăcerii/ fără să-nţelegem cine am fost sau am devenit”. (carusel) Poate avem nevoie de astfel de trăiri pentru a înţelege minunea creaţiei „căderea în gol să ne traseze/ punţi de lumină-n destin„. (carusel)
Se ştie că „doina şi dorul nu se regăsesc în lexicul celorlalte limbi. Pentru Mihaela Meravei „dorul nu are nume”, ci „este un fluture cu aripile ţintuite-n cer/ nu este voce este un delfin căruia i s-au încurcat/ cărările apelor şi nu mai aude ţărmul/ nu te mai aude”. Foarte adevărat, fiecare dintre noi am simţit drăgălăşenia dorului ori furia lui. În oricare din aceste faţete, dorul este greu de stăvilit, de controlat, de ţinut în frâu. Dorul este întotdeauna liber, ne îndeamnă la reverie, la meditaţie, la introspecţie şi „când vei începe să visezi atunci vei scrie poezie”, dar nu fi egoist, n-o ţine doar pentru tine; poezia este pâine pentru inimă, este hrană divină pentru suflet, iar dacă „iau poezia în mâini neîmpărtăşită pare o colivie/ cu gânduri oarbe”. (tendinţe)
Poezia, în general, a Mihaelei Meravei, în special este aerul pe care-l inspirăm când citim şi mult timp după aceea. Ne umple nările sufletului în care încolţeşte verde nădejdea. Poeta nu se risipeşte printre lucruri nesemnificative, insignifiante, spiritul său nu se împrăştie ori divide în fragmente derizorii, nu se destramă în nedesluşit ci se lasă purtată fără împotrivire curgerii universale. Dacă la început decorul liric este întunecat, abrupt şi pare că sufletul se ascunde şi se pierde în labirintul posomorât al deznădejdii, în poemele înspirate din natură „la început de iarnă”, „iar ninge împrimăvărat la noi”, „atunci poetul a zis să fie primăvară”, „extaz cu flori de nuferi şi poezii”, indiferent de anotimp, de vreme, poezia ne-înfloreşte sufleteşte, ne armonizează cu mireasma vieţii senine, ne adumbreşte de dogoarea vremurilor caniculare… , pentru că atunci „când locuieşti în interiorul meu/ cu toată armata de metafore afrodisiatice/ şi scuturile de feromoni/ sunt cuprinsă de vraja râului de smarald ce picură/ din adn-ul poeziei/ un fel de esenţă rară prin cele mai intime celule ale mele”. (miros tot mai pregnant de fericire)
Mihaela Meravei ne readuce în memorie şi axioma conform căreia fericirea nu poate exista fără iubire, „şi tu ştii…”: „sunt legată de tine printr-un cordon ombilical al Universului/ invizibil muritorilor/ mă hrănesc când tu zâmbeşti/ respir când îţi aud inima/ dorm în geana gândurilor tale şi când adormi/ mă înfăşor pe încheietura mâinii tale/ să nu cumva visul să ne separe”. Un SUPERB poem de dragoste. Şi asta se întâmplă cu fiecare dintre noi; important este să dăm glas poeziei din noi şi să deschidem fereastra să pătrundă cuvântul bine rostit întru bucuria vieţii şi a slavei lui Dumnezeu.
Acum putem conchide că în accepţiunea din această carte a Mihaelei Meravei, „ciudat” nu poate însemna decât ceva MIRACULOS, ADMIRABIL, MINUNAT, EXTRAORDINAR.
Felicitări autoarei, drum lin volumului de poezii spre „oraşul” din inima cititorilor!

Vasilica Grigoraş

 

Reclame

Vasilica Grigoraş – Taina unui destin în „Necunoscuta”

Este posibil ca imaginea să conţină: text
Citind „Necunoscuta”, editată la Buzău, Editgraph, 2019, am retrăit o călătorie de acum câţiva ani, aproximativ pe acelaşi itinerariu cu cel din roman. De data aceasta, însoţită de eroii cărţii scriitorului buzoian, Tudor Cicu. Probabil, autorul s-a călăuzit în scrierea volumului după spusele lui Leonardo da Vinci: „Cine se poate duce la izvor nu-şi va lua apă de băut din ulcioare”. Aşadar, în mod firesc şi în total acord cu lumea zilelor noastre, pleacă într-o călătorie în Grecia, cu o istorie, cultură şi civilizaţie respectabile şi vrednice de toată lauda. Porneşte la drum cu dorinţa de a cunoaşte cât mai multe despre poporul grec, despre acest pământ scăldat de apele a trei mări, Egee, Ionică şi Mediterană, bucurându-se de lumina şi căldura razelor soarelei şi de reîntâlnirea cu fostul coleg de facultate, prietenul său grec, Ahileas, arheolog. La venirea lui în micul oraş Platamonas, Ahileas este plecat „cu o delegaţie de arheologi în Turcia”.
La prima vedere, volumul „Necunoscuta” poate fi considerat un jurnal de călătorie (ca multe altele) al unui turist român venit în concediu pe litoralul Greciei. Aflăm unele informaţii despre geografia şi istoria vechii Elade, cu luminile şi umbrele vremurilor. Pitorescul locurilor vizitate, descrierile de natură au un farmec aparte. Scriitorul ne reaminteşte şi de lupta de la Thermopile, unde Leonidas cu 300 de spartani şi 700 de greci a ţinut piept unui milion şi jumătate de persani, din păcate înfrânţi în urma unei trădări. Trădarea „la modă şi astăzi” şi „Cât de trist este, Dumnezeule, cât de trist, să constaţi şi azi că trădările, fie ele şi de aur, nu s-au oprit! Doar trădările care au schimbat cursul istoriei sunt de aur, afirma un filosof antic”, ne spune Tudor Cicu.
Volumul poate fi apreciat ca fiind un veritabil roman psihologic, o poveste de dragoste, un roman social, prezentând drama unei familii din Grecia zilelor noastre, însă cartea are şi puternice viraje cu irizaţii poliţiste. Toate aceste faţete sunt armonios alcătuite, şlefuite cu migală încât dă scriiturii coerenţă şi provoacă cititorul să continue lectura până la dezlegarea misterului.
Cititorul îl poate identifica cu uşurinţă pe autorul cărţii ca personaj din poveste, plasat cum nu se poate mai inspirat, în postura poetului Vlad Mateescu, un tip „sincer şi cuceritor”. Privind visător spre mare, observă în curtea vecină o tânără „cu ochii mari, tip grecoaicelor frumoase şi cu fruntea ca de marmoră a zeiţelor”, plimbându-se zilnic până la poartă şi înapoi, care îi stârneşte oarece curiozitate. Deloc întâmplător o cunoaşte pe doamna Oteea, „cu aerul ei de visătoare incurabilă”, cu „chipul drăgălaş, luminat de o bunătate deosebită”, care în tinereţe înfiase de la orfelinat o fetiţă de şase ani, cu numele de Iriana. Dintr-o „dragoste nebună” pentru tânărul Nikos, Iriana „părea că a înnebunit, nu mai ştie cine este şi ce i se întâmplase”.Tendinţele de izolare, retragerea în sine şi lipsa dorinţei de comunicare, în contrast flagrant cu abilităţile pentru muzică şi interpretarea de o „stranie frumuseţe” a operelor marilor compozitori ai lumii trezesc semne de întrebare. În atare situaţie, Iriana se afla în atenţia şi sub îndrumarea doctorului Mazuriss.
Pentru a afla mai multe, poetul decide să se întâlnească cu doctorul; o idee minunată, având multe de vorbit pentru că „Literatura şi ramura psihologiei moderne pot oferi multe subiecte de discuţie”, în general, dar, se gândea el, şi despre cazul Irianei.
Punctul de plecare în acţiunea de elucidare a parcursului unui destin necunoscut, îl constituie dorinţa de găsire a „unei jumătăţi de drahmă transformată în medalion”, „o taină din cutia cu amintiri a Irianei”. Vlad mărturiseşte: „în sufletul meu era un pustiu dezolant, în care rătăceau oameni necunoscuţi”. În atare stare de lucruri, împrumută talismanul de la doamna Oteea, motivând că doreşte să scrie un eseu, bineînţeles „tălmăcit alegoric”. Poetul, ştiind că atunci „când ai curaj, eşti răsplătit, dacă vrea Dumnezeu”, pleacă la Atena, la orfelinatul de unde Iriana a fost înfiată de doamna Oteeea, apoi îşi urmează drumul spre locurile în care au trăit părinţii Irianei. Continuă periplu la şcoala doamnei Maya din Atena aflând că Iriada a fost elevă silitoare şi de aici pleacă în portul Pireu… Află câte ceva, însă iţele se descâlcesc abia după ce ajunge în Macedonia, la bunica după mamă a Irianei. Las bucuria cititorului să-l însoţească.
În „Necunoscuta”, Vlad Mateescu nu se mulţumeşte cu o simplă constatare şi relatare a faptelor, a experienţelor personajelor, ci descoperim o implicare în acţiunile acestora. Nici urmă de egoism, ci dimpotrivă un altruism vădit, dorinţa de a fi de folos este încununată şi de o fină curiozitate umană. Totul este de bun simţ şi de bun gust, scăldat într-o baie de raţiune, de logică, nimic nu este greoi sau extravagant, nimic nu este în exces, nimic lipsind. Fluxul şi refluxul valului de căutări se înregistrează într-un progres veritabil. Se porneşte de la simpla observaţie a unor trăiri, a unui comportament şi stil de atitudine, tălmăcite şi interpretate cu răbdare şi obiectivitate (pe cât posibil). Informaţiile pe care le adună sunt la început doar simple bănuieli, apoi pas cu pas, printr-o logică imbatabilă se unduiesc pe un curs viabil.
Tensiunea acţiunii este la început una moderată, apoi ni se dezvăluie tot mai des tablouri cu accente, zvâcniri, suspans neaşteptate. Ceea ce dă o notă aparte volumului este şi faptul că nararea evenimentelor este presărată cu vise, prin care cititorul poate descoperi, fie şi mici stropi din enigmele acţiunii. În timp ce cânta „dumnezeieşte” la pian, Irianei îi apar uneori scene din copilărie (Chiril şi Georgias la furat de porumbei…).
Tonul narării faptelor este expresiv şi atractiv. Simplitatea este dublată de eleganţă, unicitatea de varietate. Într-o analiză atentă, putem vorbi de o potrivire congruentă a valurilor line, calme, „şerpuitoare şi unduitoare” ale vieţii cu pusee de învolburare şi turbulenţe. Se apropie de idealul grec al frumuseţii întemeiat pe atributele măiestăţii şi calmului, fără exagerări şi complicaţii.
Frumuseţea romanului este întruchipată şi în conturarea personajelor, fiecare având un profil bine definit. Din prezentarea acestora ai impresia uneori că eşti faţă-n faţă cu ele, că empatizezi cu starea lor, transfigurându-te în „pielea” lor. Participi efectiv la trăirile lor.
Viziunea autorului asupra subiectului tratat este în aceeaşi măsură emoţională şi raţională, ipostaze într-o deplină armonie. Deşi Iriana se ascunde în spatele unor sumbre trăiri, întrevedem în fiinţa ei o lumină călăuzitoare, un agent spiritual pur şi curat, un factor accelerator şi catalizator al dezlegării enigmei din viaţa ei. Această manieră de construcţie literară a romanului îi conferă disticţie şi originalitate.
În romanul „Necunoscuta”, lirismul este la el acasă. Deşi o carte de proză, eul liric al autorului este un neobosit culegător de metafore: ”umbră căruntă”, „dependentă de speranţă”, „muzica picură cristalină”… Întâlnim la Tudor Cicu o putere de seducţie a cuvintelor, cu sensuri precise, însă uneori subînţelese ceea ce dă strălucire şi vervă desfăşurării acţiunii romanului.
Nu ştim dacă autorul a ţinut seamă de sfatul lui Mazuriss dat lui Vlad, „Ai grijă, prietene, să nu rămâi prea mult între planul real şi cel imaginar!”, însă cartea este o îngemănare a celor două planuri şi o lectură încântătoare. Povestea te implică în construirea de scenarii. Îţi pui întrebări, încerci să dai răspunsuri, însă nu te îndoieşti pentru a nega, ci pentru a confirma credinţa într-un deznodământ bun. O atitudine cât se poate de spirituală, ortodoxă.
Felicităm autorul şi dorim cărţii drum bun spre sufletul şi mintea cititorilor!

Vasilica Grigoraş – În „tabără” la bunici

„Dacă eu sunt invitata ta, nu crezi că ar trebui să mai înveţi şi tu nişte maniere bune şi să-mi dai mai multă atenţie?” Eva B.

În ultimele 20 de zile am fost onorată de vizita unui musafir special: nepoţica mea, Eva. În timp ce Sara, surioara ei mai mare petrecea timp preţios într-o tabără în Germania, ea a venit în „tabără” la Bobo (bunica ei), la Vaslui.
Şi dacă-i tabără, musai să aibă şi un program adecvat. De comun acord am stabilit ceea ce puteam să facem pe toată perioada şederii. I-am propus să înceapă să scrie primul ei Jurnal. De acord, încântată: „Are şi Sara, eu de ce să nu am”?
În programul stabilit era inclusă Biblioteca Judeţeană. Ştiam că se organizează activităţi pentru copii în vacanţa de vară. Am mers împreună şi am luat programul, apoi a ales singurică la ce cursuri/ore să meargă: curs de limba spaniolă, curs de şah, atelier de desen şi pictură, atelier de muzică, film pentru copii, ora veselă (jocuri, mişcare, voie bună), ora de poveşti. În fiecare zi mergeam la câte ceva. Pentru a participa la activităţi, colegele i-au făcut permis de intrare, cu poză. Tare mândră este Eva! Şi eu, recunosc. Ne-am lăudat amândouă. A observat cât de frumos s-au purtat colegele mele şi pentru că eu de câte ori vorbeam despre ele le spuneam „fetele„ de la bibliotecă, Eva le-a spus „fetele cochetele„. Ce compliment frumos !! Într-o zi m-a întrebat: «„Fetele, cochetele” te iubesc pentru că eşti mai bătrână sau te iubesc aşa ca mine?» Îi răspund, puţin fandosită: „Care bătrână? Te rog frumos să fii mai atentă cum vorbeşti cu mine!” A gustat gluma mea „Bine, bine, am înţeles! Dacă te iubesc aşa ca mine, eu le îmbrăţişez în fiecare zi” Şi aşa a făcut, pe care dintre colege le întâlnea, le îmbrăţişa.
Am vizitat toată biblioteca şi a fost impresionată de mulţimea de cărţi de la depozite şi din sălile de împrumut. A asemănat aşezarea rafturilor în săli cu un labirint, cu menţiunea: „Cred că pentru a te descurca într-un labirint trebuie să citeşti multe cărţi!!!” Am fost de acord cu ea şi se hotărăşte: „Atunci trebuie să împrumut şi eu cărţi şi să le citesc”. Alege o carte „Sofia întâi”, cu poveşti pentru o săptămână (şapte, de citit una pe zi) , însă a terminat-o de citit în două zile, chipurile să nu mă facă pe mine de râs în faţa colegelor!!!
Când stăteam acasă, voia să stăm tot timpul împreună. Mă striga mereu, iar eu mai aveam şi ceva treabă de făcut. Văzând ea cum stau lucrurile, vine la mine foarte serioasă şi spune: „Dacă eu sunt invitata ta, nu crezi că ar trebui să mai înveţi şi tu nişte maniere bune şi să-mi dai mai multă atenţie?” La seriozitatea întrebării, trebuia să răspund şi eu serios. Încerc să-i explic cum stau lucrurile, dar până la urmă am început să negociem ce şi cum vom proceda, în aşa fel încât să ne simţim bine împreună, să ne distrăm, să ne plimbăm, să învăţăm, dar să şi mâncăm, să facem ordine… Când eu fac mâncare, curat… este de acord să mai facă nişte teme, să scrie în jurnal, să citească… Până la urmă, amândouă am dovedit că avem maniere elegante!!!
Într-un din zile am vizitat Muzeul Judeţean Ştefan cel Mare. Era de serviciu o fostă elevă, pe care a întrebat-o multe amănunte despre olărit, războiul de ţesut, luptele lui Ştefan cel Mare. Înformaţii pe care le-a completat prin vizita la Curtea Domnească a lui Ştefan cel Mare, cu Biserica construită pe vremea domnitorului, crama domnească, turnul clopotniţă, locul în aer liber în care uneori se ţinea sfatul domnesc, cimitirul. Toate acestea într-un parc superb cu arbuşti ornamentali şi flori. A ţopăit cât a putut şi am făcut poze.
Într-o după amiază am fost în parcul Copou, S-a distrat grozav când a auzit denumirea. Îi zicea parcul „Popou”, dar nu pentru că nu ştia cum se cheamă, ci se distra spunând astfel. Când a văzut parcul, a fost foarte impresionată de verdeaţă, flori, copaci, alei şi locul de joacă pentru copii. Remarca: „la Vaslui, chiar este frumos, îmi place!”
În prima duminică a fost invitată să participe la o repetiţie a unei echipe de dansuri care se pregătea să plece la un concurs în Polonia. Ştiind că face dansuri la Bucureşti, doamna profesoară a integrat-o în grup, apoi a avut un număr solo, iar la sfârşit i-a oferit un trofeu. I-a spus doamnei : „Şi eu am mers la concursuri de dans, dar îmi doresc să merg şi în alte ţări ca fetele dumneavoastră”.
Au urmat vizite şi în alte locuri: Stadionul şi Sala sporturilor, Teatrul de vară, despre fiecare solicitând informaţii şi făcând poze peste tot. Încântată de tot ceea ce a văzut şi făcut era tare mulţumită: „Mulţumesc, Bobo pentru această tabără frumoasă! Am şi eu cu ce să mă laud, nu numai Sara”.
Numărând filele jurnalului, constată că au trecut cele cincisprezece zile, timp cât ar fi trebuit să dureze „tabăra”, după spusele părinţilor. Era a şaisprezecea zi. O aud plângând şi strigându-mă cu vocea înecată în lacrimi. Mă duc repede să văd ce s-a întâmplat. Vine în faţa mea şi mă întreabă : „De ce oamenii mari spun copiilor să nu mintă?” Nedumerită, răspund calm şi confirm că aşa trebuie, nimeni să nu spună minciuni, trebuie să fim sinceri unii cu alţii. „Păi de ce părinţii mei mi-au spus că voi sta la Vaslui 15 zile, care au trecut deja şi nu au venit să mă ia?” Fac ochii mari şi mă gândesc ce să spun. Ca să treacă timpul, o îmbrăţişez de mai multe ori, încerc să abat discuţia spre altceva, dar insistă: „Nu te da în altă vorbă, spune-mi de ce n-au venit să mă ia? Dă-mi telefonul să-i sun!” Văd că se îngroaşă gluma, încep să inventez : „N-a ajuns Sara din tabără şi nu are cine s-o ia de la aeroport. Uite o sun pe nana ei, poate merge ea s-o ia, şi-atunci este rezolvată problema. Vorbeşti la telefon cu mami şi stabiliţi când să vină”. Am sunat, au vorbit. Mă anunţă că va veni peste două zile. Asta pentru că peste alte două zile, Eva împlinea şapte anişori (Să ne trăieşti, iubita noastră, întru mulţi ani!) şi voia să fie cu părinţii şi surioara ei. Cum nu se poate mai firesc, însă vă garantez că dintr-o astfel de tabără, devin mai bogaţi şi îmbunătăţiţi atât nepoţii cât şi bunicii. Să fim sănătoşi cu toţii şi să ne bucurăm împreună!

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, oameni în picioare, cer, nor, în aer liber şi natură