Vasilica Grigoraş – Calendar în 17 silabe: dialoguri senryu, de Dan Norea şi Eugen Deutsch

Am primit astăzi cartea Calendar în 17 silabe: dialoguri senryu, apărută la Editura Ex Ponto, Constanţa, 2017,  a doi  distinşi epigramişti şi haijini: Dan Norea şi Eugen Deutsch, pentru care mulţumesc şi pe această cale.  Cei doi autori s-au alăturat într-un demers liric inedit, au pus mână de la mână, fiecare cu pana-i fină şi ascuţită au trasat tuşele unor poeme în stil nipon, întru alcătuirea unui volum în contrapartidă. Care-i miza? Care-i scorul? Cine e câştigătorul? Sunt convinsă: cititorul. Dar, mai bine să-i zicem competiţie amicală, într-o sută de întâlniri sub cupola unui titlu de secvenţă a câte trei poeme, adunând fiecare câte 300 de căciulă. Un palmares frumos, o “afacere profitabilă”, dumnealor crezând că le aparţine totul, se înşeală amarnic: avantajul este în primul rând tot pentru onor, măria sa, Cititorul.

O carte scrisă la superativ, o invitaţie la “hai să mai şi zâmbim!” în această lume gri în care trăim. Ne-am încălzit sufletul citind “La gura sobei“: la gura sobei – / moşul bea ţuica rece, / nevasta fiartă (DN), la gura sobei – / soaţa vorbeşte cu foc / soţul n-o-nghite (ED) ori pe hălăduind “Pe cărări de munte“: cărări de munte – /  capra vecinei neagră / în cerul gurii (DN), cărări de munte – / Pietrele Doamnei râvnesc / Piatra Craiului, întâlnind şi câte un “Pierde-vară“: vară toridă – / în elementul lui doar / un pierde vară (DN), climă toridă – / mi-am pierdut toată vara / cu verişoara (ED).

Ne-am uitat indiscreţi şi pe “Gaura cheii“, descoperind intimităţi: prins c-o bombă sexi – / soaţa cu capsa pusă / exploadează (DN), sau un personaj derutat, obosit, turmentat (nu am înţeles bine motivul) ;  gaura cheii – / un solist în dilemă : / unde-i la bemol?! (ED), dar autorii ne oferă şi “Orizonturi largi“: în jur doar deşert – / pentru un strop de apă mă-nsor cu / Fata Morgana (DN), orizonturi largi – / din pustiu se văd zăpezi / de-odinioară (ED) pentru a învăţa şi câteva “Lecţii de viaţă“ : la o pastramă – / mustul cu cât e mai vechi / cu atât mai bun (DN), lecţii de viaţă – / păcat că le-ai învăţat / mult prea târziu (ED).

Mărturisesc faptul că am învăţat multe lucruri despre scrierea poemelor nipone de la autorii aceste interesante cărţi de senryu, despre discreţia umorului şi fineţea trimiterii spre ilar prin exploatarea sensurilor multiple ale cuvintelor şi expresiilor (la propriu şi la figurat). Am întâlnit în carte un fel de a glumi serios. Şi în acest sens îl parafrazez pe maestru Dan Norea: pentru tot ce vă place în puţinele cuvinte pe care le-am scris aici, este meritul meu. Dacă ceva nu vă palce, este vina autorilor…

Sincere felicitări celor doi autori, Dan Norea şi Eugen Deutsch, sincere felicitări autorului  prefeţei Corneliu Traian Atanasiu.

Vasilica Grigoraş

4 iulie 2017

Vasilica Grigoraş: Dan Plăeşu la braţ cu Sinele prin „Răspântiile” vieţii

De curând a apărut la Editura Sinteze, din Galaţi volumul  Răspântiile, de Dan Plăeşu. Cartea mi-a atras atenţia, în primul rând prin titlu, dar mai ales prin informaţiile la titlu. Dacă din titlu, deosebit de inspirat am înţeles, am intuit ceea ce presupune, dar de ce şapte, de ce miniromane şi de ce insolite? Şi de ce nu? Să le luăm pe rând.

Ştiinţele oculte, dar şi tradiţia biblică vorbesc despre forţa magică şi spirituală de excepţie a cifrei şapte. Păstrând proporţiile, un singur exemplu şi misterul este dezlegat:  lumea a fost creată în şapte zile, iar scriitorul Dan Plăeşu publică o carte cu şapte miniromane.

În lirica niponă, foarte dragă şi apropiată sufletului meu, poemele haiku, senryu, tanka (primele două au câte trei versuri, 17 silabe, iar ultimul are cinci versuri, 31 silabe) sunt doar esenţă pură şi au o puternică forţă de sugestie. Mai amintesc şi de arta aranjării florale japoneze, ikebana, care impresionează pe oricine, de la prima vedere. Se cunoaşte şi faptul că în a doua jumătate a secolulul 20, minimalismul a devenit o modă în multe domenii: muzică, arte vizuale, design, literatură. Alegerea lui Dan Plăeşu a acestei formule de creaţie literară, miniromanul, ne aminteşte de minimalismul nuvelelor lui Ernest Hemingway.

Aşadar, să vedem despre ce este vorba şi în ce constă şi insolitul! La fel ca şi scriitorul american, a cărui operă are ca sursă de inspiraţie experienţa de viaţă profundă şi originală, unde fiinţează „lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu”, şi universul în care se desfăşoară acţiunea miniromanelor lui Dan Plăeşu este unul cotidian, oameni din varii domenii, cu viaţa lor simplă, austeră. Acţiunea se desfăşoară pe o durată scurtă de timp, doar o zi, dar cu trimiteri, flash-uri în trecut şi postări reale ori închipuite, în viitor. Întâlnim persoane, evenimente, întâmplări, frământări, aduceri aminte, evaluări ale unor gesturi şi decizii, conştientizări (de regulă tardive) ale unor greşeli… Platoul acţiunii este un ring pe care se dansează tangoul destinului, cu paşi înainte şi paşi înapoi, într-un tempo alert, cei mai norocoşi bucurându-se şi de timpi de respiro. Firul naraţiunilor este urzit cu dibăcie de povestitorul cu multă experienţă scriitoricească şi de viaţă.

Aliatul numărul unu al personajelor din Răspântii este telefonul, care sugerează dorinţa de dialog, nevoia de mărturisire.  Acestea se confesează, poate pentru prima oară în viaţă cu sinceritate, punându-şi viaţa pe masă, la vedere, de fapt, la vederea sinelui. Conversaţia dintre personaje (ego şi eul interior, sinele) este în fapt dialogul energic, dur, aspru al fiecăruia cu el însuşi şi cu fiecare dintre noi, cititorii. Autorul ne face părtaşi la faptele, trăirile, deciziile personajelor şi ne provoacă să ne facem propria noastră introspecţie. Ne atrage abil atenţia, şi nu cred că greşesc dacă spun, ne sfătuieşte să fim atenţi la modul în care ne trăim viaţa, la faptele pe care le facem, pentru că, indiferent de atitudinea noastră faţă de acestea la momentul săvârşirii lor, ele se imprimă în memoria eului interior şi sunt scoase la suprafaţă când nici nu te-aştepţi. Îţi pot împovăra viaţa la anii senectuţii, sau chiar mai devreme. Eroii lui Dan Plăeşu sunt prototipul portretului uman, decelat sufleteşte şi expus intemperiilor venite de la sine, de la trup şi de la lume.

Miniromanele lui Dan Plăeşu mă duc adesea cu gândul la „Visările unui hoinar singuratic ale lui Jean-Jacques Rousseau. Personajele sale, asemenea pelerinului rousseaunian, îşi pierd încrederea în semeni şi în ei înşişi şi decid să-şi construiască propriul univers, prin care călătoresc pe căi doar de ei ştiute, pe baza unor legi proprii, ajungând să navigheze pe marea singurătăţii, supunându-se destinului. Eroii lui Dan Plăeşu, ajunşi ori doar simţindu-se „singuri pe pământ”, se resemnează, hrănindu-se şi inspirând singurătate. Într-o altă cheie şi la altă scară, această ipostază ne aminteşte de singurătatea lui Eminescu, imaginea eului liric infuzată de melancolie. („Singurătate” şi „Departe sunt de tine”).

Întâlnim şi în această carte dialogul ritmic, cu replici scurte, spontane, prompte şi ingenioase, cu care ne-a obişnuit Dan Plăeşu, dramaturg, autorul mai multor piese de teatru puse în scenă, bucurându-se de succes. De remarcat şi faptul că ilaritatea, hazul specifice scrierilor autorului se regăsesc şi în Răspântiile. Chiar şi în situaţii dramatice, o replică plină de umor, de ironie dă savoare textului. Limbajul pare a fi unul simplu, însă este cel potrivit pentru a surprinde nuanţele cele mai subtile ale gândurilor şi emoţiilor. Naraţiunea este îmbrăcată în straiele sincerităţii şi limpezimii şi atunci când personajele fac parte din lumea reală ori plonjând, din când în când, într-o lume virtuală, ştiinţifico-fantastică.

Textele miniromanelor au un parfum aparte şi, deşi unele personaje se află la vârste înaintate, nu resimţim acel aer stătut, obositor, ci unul înmiresmat de prospeţimea florilor înflorite în prima parte a vieţii ori ajunse la maturitate. Fiecare miniroman este o evocare a trecutului brodat fin pe canavaua prezentului, desenat meşteşugit de autor în diverse culori şi aplicate pe portretele personajelor.

Miniromanul care deschide volumul se intitulează Femeia din insule. Acţiunea se petrece într-un cadru restrâns, poate tipic românesc, un apartament de bloc, la etajul 10. Interesantă este discuţia telefonică a soţiei cu o bună prietenă sau cu ea însăşi, care o avertizează asupra unui posibil pericol, în urma unui gest inexplicabil al ei. Deşi conştientă de acest lucru îşi motivează simplu decizia: „… am trecut şi peste asta dintr-un simplu motiv şi omenesc: chiar îl iubesc pe nenorocitul ăsta“.   Mesajul este unul uman, profund feminin; dragostea vindecă răni, alungă dureri, estompează suferinţa, invinge teama de-a ierta şi de a o lua de la capăt. Cu alte cuvinte, înţelegerea şi dezlegarea tuturor misterelor, acceptarea şi iertarea tuturor faptelor au o singur cifru, un cod unic: iubirea.

Şi tot cu iubire, ne întâlnim cu Domnişoara S“, din cel de-al doilea miniroman.   Nici aici nu lipseşte misterul. Oare cum putem decripa înţelesul lui „S“ şi identifica cine este? De data aceasta, acţiunea se desfăşoară într-o garsonieră de bloc. Marcat de o decizie luată cu onestitate, cu sentimentul datoriei împlinite, chiar dacă această cale îl duce spre neîmplinire, sau poate spre ceva mult mai mult, spre nefericire, locatarul, lucid, coboară deseori în propriul eu, vorbeşte sincer şi se sfătuieşte cu sine, chiar dacă uneori nu-i convine să accepte sugestiile. Sinele însuşi se vrea a fi gândul cel bun, sfătuitor în căutare de soluţii de supravieţuire în condiţiile în care doar singurătatea îl însoţeşte. Aceasta îi este ştirbită de sunetul telefonului, apoi de o apariţie misterioasă, în carne şi oase, a unui personaj feminin, răscolitor, care îl aduce în pragul disperării. Sfârşitul este oarecum melodramatic „Tată ce mult te-am aşteptat“, dar, de ce să nu recunoaştem, e plină lumea de melodrame.

Cel mai scurt miniroman este Oglinda, dar cu un conţinut bogat şi profund. Oglinda era tot ce avea bărânul „singur singurel, părăsit de unii, ducându-se dincolo, alţii … devenise un adevărat personaj, un fidel partener de viaţă“, însă la un moment dat „începe să-l trădeze“, chiar cu vădită răutate“. Aşezată în uşa dulapului din dormitor, oglinda este întâlnirea „faţă către faţă“ cu sine însuşi, este o frunză uscată purtată de vântul toamnei reflectată în eul interior, care-i aminteşte ipostazele cele mai umbrite şi dosite. Îl cuprinde un sentiment de nedumerire pentru „derapajele“, „ciudăţeniile“,şaradele“ oglinzii, acestea provocându-i dureri sufleteşti. Oglinda băgăcioasă este sfărâmată în ţăndări, asemenea sufletului sfâşiat de propriile greşeli. Deşi în miniroman, autorul face economie de mijloace stilistice, susţinută de un ton colocvial, întâlnim aici o metaforă extrem de sugestivă, cu o deosebită încărcătură lirică şi afectivă. Un ciob de oglindă, printr-un monolog acuzator, îl bombardează pe  bătrân cu o rafală întrebări: „Ce-ai făcut, măi omule cu viaţa noastră? Ţi-ai cam bătut joc de ea. Păi, dacă aşa stau lucrurile, chiar n-are niciun rost să mai rămân cu tine! Totuşi, încearcă să mă înţelegi: cum o să zbor eu acum Acolo unde mi-e locul, ce o să le spun eu Celorlalţi când mă vor întreba ce am făcut pe aici? Aşadar, spune-mi tu ce le voi spune! Este că nu ştii? Ai ajuns bătrân şi nu poţi să-mi dai un răspuns. Un răspuns simplu. Vai de tine, om nefericit ce eşti“.

Titlul volumului este dat de miniromanul Răspântiile. De data aceasta, intriga este infidelitatea.  Un bărbat, cercetător, ajuns la a doua tinereţe crede că este „tradus în dragoste de soţie şi, de aici disperare, tendinţă de sinucidere. Îşi iubea soţia, dar era rănită onoarea lui de familist (ca pe vremea lui nenea Iancu). Eul interior ia chipul unui „om ciudat“, „vameş“ la trecerea dintre viaţă şi moarte. Acţiunea este palpitantă, ca în romanele poliţiste, cu suspecţi, poliţişti, medic legist şi morţi vii. Finalul se dovedeşte a fi o nouă şi simplă răspântie, în care „sună foarte frumos Norocel. Mie îmi spune Laura. Frunzele de laur, cam otrăvitoare, ce-i drept, erau oferite învingătorilor. Să ştii că şi tu eşti un invingător, Norocel !… M-ai cucerit pe mine ! “…  „O adevărată minune!“

În Ion, Proprietarul se schimbă recuzita. Fiind inspirat din crudele realităţi ale anilor de democraţie originală din România, se vrea a fi un roman social. Ne mutăm de la bloc la casă, o  casă sărăcăciasă, într-un cartier de blocuri, în care trăia bătrânul Ion, singur cuc şi sărac lipit pământului. Pluteşte în aer damful unei posibile moşteniri, care atrage personaje interesate, imorale, leneşe, însă Ion, Proprietarul, urmaş al lui Ştefan cel Mare, meditează la soarta ţării, jefuită şi distrusă: „Ştefan cel  Mare şi Sfânt îi privea cu neţărmurită înţelegere. Dacă ar mai fi putut, i-ar fi angajat pe cei doi bărbaţi oşteni în armata sa. Că tot erau şomeri. Dar vremea războaielor cu turcii trecuse, nici pământ ca să-i recompenseze pe slujitorii săi nu mai avea, ţara se terminase de dat, cine a apucat să ia a luat, cine nu – să mai aştepte. Poate în viitor s-or mai ivi oferte de serviciu, cinstite, cu înţelegeri şi contracte bine aşezate pe lege, astfel încât trădarea învoielilor să nu mai fie nicicum posibilă. Sau poate şi asemenea oferte s-or gătat de tot?…“

În această ţară distrusă în ultimii ani, autorul găseşte de cuviinţă ca specialiştii să se mai ocupe şi de fosile, pentru că dacă se merge pe-acelaşi drum şi în acelaşi ritm, în ţară n-o să mai avem decât aşa ceva. În Moartea lui Lucy – accident sau crimă, un cercetător, chiar savant, doreşte să descopere de ce a murit şi cum a murit o maimuţă, cu mulţi, mulţi  ani în urmă. Specialiştii spuneau că ar fi căzut dintr-un copac, ipoteză cu care el nu era de acord. În acest scop „şi-a instalat o aplicaţie în propriul computer“, reuşind să stea de vorbă cu Lucy (maimuţa). Convorbirea este auzită de nevastă-sa, care-l bănuieşte de infidelitate şi acţiunea derapează spre un ridicol de zile mari – convorbiri între personaje bizare, din lumea reală şi din cea de dincolo şi de demult, pe subiectul: cauza morţii lui Lucy a fost accident sau crimă?

Ultimul miniroman al cărţii, Apocalipsa lui Bill, cel mai consistent ca întindere şi substanţă activă într-o experienţă de lungă durată (două orânduiri sociale). Întreg intervalul de timp, şi de data aceasta, este concentrat în câteva ore dintr-o singură zi, pe care o putem considera a fi zi de sărbătoare, când oamenii se relaxează, iar Dan Plăeşu ne invită la teatru. Şi aici ne putem distra, putem să râdem, să plângem sau mai bine zis, autorul ne spune încă o dată, dacă mai era nevoie că, la noi, totul este de „râsu-plânsu”. Las cititorului bucuria de a savura în linişte un veritabil spectacol al zilelor noastre în plină democraţie şi libertate, citind pe nerăsuflate cartea scriitorului gălăţean.

M-am convins că, într-adevăr, cele şapte miniromane sunt insolite, neobişnuite. Volumul  de proză Răspântiile este atractiv şi relaxant, se citeşte cu plăcere.  Stimulează imaginaţia, declanşează compasiunea ori stârneşe râsul. Poate fi considerat şi o carte de dezvoltare personală, de evoluţie spirituală, de îndreptare, pentru că mesajul sună cam aşa: Fiţi atenţi oameni buni cum vă trăiţi viaţa! Învăţarea înţelepciunii e treaba tinereţii, bătrâneţea o pune în practică. Izvorul adevăratei fericiri este în noi, a fi fericit stă în puterea noastră. Îndreptaţi-vă, să nu fie prea târziu sau mult prea târziu!

—————————————

Vasilica Grigoraş,

 iulie, 2017

Vaslui

Elena Ciubotaru – Irizaţii de poeme în volumul „Ochi în ochi cu lumea”, de Vasilica Grigoraş

Imagini inline 1

Acum-acum am terminat de citit manuscrisul unei viitoare cărţi de tanka şi pentastihuri, intitulată deosebit de sugestiv Ochi în ochi cu luna.

Stările descrise ori încriptate meşteşugit de Vasilica Grigoraş, abia lăsându-se decodificate, sunt de adâncuri greu sondabile. Singurătatea, resemnarea, iubirea cu fabrica de vise, toamna, rugina: îmi vine-adesea / să mă plimb prin inimă / în toiul nopţii – / mă sfarm de suferinţă / reinventându-mă din cioburi; pescăruş care-ngână geamătul valurilor, sentimente încuiate în tainiţele sufletului, zăvorâte dar nu uitate,  scoase acum la lumină pentru analiză, pentru a înţelege rosturile vieţii, anotimpurile trăirii: Colbul uitării / întunecă-ncet colţuri / de  amintiri – / mlădiţa unui poem / seamănă iar seninul. Nu se întrevede, nici măcar sugerat o atitudine de capitulare sau fugă din faţa lucrurilor neconforme cu aspiraţiile sale ci, dimpotrivă : Plânsul ploii în / răsăritul uitării / vibrează ritmic – / pe ţărmul înserării / tot mai pâlpâie o stea.

Filozofia propriei sale epopei, interpretări /reinterpretări, formulări/reformulări, concluzii sobre ori nostime,  înţelepciune dobândită în timp aşază lucrurile şi stările într-o ordine de vestală. Încercare reuşită a unei viziuni cât se poate de sinceră a parcursului temporar, începând din copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate… Toate acestea şi multe altele au dat de furcă intelectului meu, mintea mea a fost pusă la treabă de aceste versuri, a scormonit printre cuvinte, a preluat fiorul dragostei de tot – de lumină, de viaţă, de culoare, de cer şi mare, de gâze şi flori, de mama, de abstractul – ca principiu filosofic – timp, de anotimp, dar şi de… el, de eternul masculin, prezent în mintea şi inima autoarei, în amintirile sale, în dorinţe şi în rarele defulări de dor, de arşita adusă doar de chimia îndrăgostitului:  Îmi depăn paşii / prin aurul frunzelor / din scrinul vieţii – / o nouă dizertaţie-n / neastâmpărul iubirii.

Ceea ce m-a liniştit, m-a readus după fiecare astfel de poem în dimensiunea sufletului, recăzând în cea densă a minţii la o nouă  poezie. Sunt obosită de stările acestea, am nevoie de pauză. Valoroasele poeme sunt tablouri ale unui psyhe care s-a luat foarte în serios, departe de jucăuşa Vasilica, cea din senryu. Ochi-n ochi cu luna, este „cartea de pe noptieră”, la care să revii pentru altă şi altă lecturare, mâine, poimâine, sau din când în când… La fiecare aplecare asupra cărţii descoperi noi şi noi valenţe ale poemelor, alte tainice împletiri de stări, sentimente, într-o gamă largă de nuanţe, împresurate de  lumină ori cufundate în umbrele eului liric.

Părţile senine ale creaţiei autoarei le-am regăsit fericită în secvenţele Anotimpuri, Pânza de paiang, Topită în poezie, Odaia inimii şi destule altele!

Ca un filon viu, din volumul de tanka şi pentastihuri transpare sufletul credincios în toate sensurile cuvântului.  Regăsim  de fapt, un mănunchi de poezie de dragoste, cu fascicole irizante. Vasilica Grigoraş a păstrat această comoară în străfundurile inimii sale, precum o scoică perla ei nestemată. Recunosc, m-a luat pe nepregătite, însă am redescoperit-o în nopţile lungi / luând pulsul vântului / i-ascult ecoul – / absenţa ta ţipă iarăşi / trezind amintirile, sau toate cele trei poeme din Oglinda mea eşti tu: Plânge iar brumar / pe oglinda lacului-n / cercuri mărunte – aud în tăcerea mea / lumina glasului tău, sau: Sub cerul pestriţ / vântul cald rostogolind / un penel tocit – / poveştile inimii / cu slovele argintii”. Cât de insensibil să fie cineva şi să nu se simtă inundat de forţa venită, parcă, din eternitatea unui sentiment  ajuns la platonicism, nici măcar rostit până acum, totul sugerat delicat, elegant prin epitetele tocit (penel) şi argintii (slovele)!

Sunt tare fericită că am în mâini asemenea comoară de spiritualitate. Aici este o lucrare grea, adâncă, foarte serioasă. Şi-aş îndrăzni să spun: cine nu are suflet, cine nu a iubit profund, să nu o citească!

Nu-mi este somn, a sărit, a fugit cine ştie pe unde, deşi este ora 2 dimineaţa. Multe ar mai fi de spus, dar nu mai continui să scriu. Las să se mai aşeze  sensurile, rosturile, imaginile, trăirile autoarei devenite şi ale mele. Sunt empatică, deci am melancolii. Însă, Vasilica Grigoraş, pregătindu-ne pentru actul 3 al vieţii,  ne împărtăşeşte modul ei de a se  strecura frumos şi inteligent prin labirintul vieţii până la sfârşitul inevitabil:

 

Ghiocei-n păr

şi frunze arămii prin

inima deschisă –

ştrengarul şi-nţeleptul

se joacă de-a prinselea.

Iubesc asemenea cărţi, preţuiesc autorii lor.

Elena Ciubotaru, Decembrie 2016

Recenzie inclusă în cartea:

Imagini pentru ochi in ochi cu luna vasilica grigoras

Vasilica Grigoraș: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

Publică eseuri, poezii, cronici literare, impresii de călătorie, medalioane, interviuri în publicaţii periodice din ţară şi din străinătate, în volume de autor şi colective. În ultimii ani se apropie de poezia niponă publicând cărţi de haiku, senryu şi tanka. Membru al Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova.

Poezia este un monolog interior, o căutare de sine, o evadare din labiritul vieţii, e amintire şi visare. Poezia este un mod de a sta de veghe, o cale de a te reinventa; te descoperi pe tine însuţi pentru a te oferi celorlalţi, spunând ceea ce nu ai îndrăzni să spui altfel.

Poezia este clipa şi infinitul, este stropul şi oceanul, este licărul şi soarele, dezlănţuire şi cumpătare, freamăt şi linişte,  încătuşare şi libertate.

Poezia este pocalul din care ne împărtăşim, este cupa din care ne adăpăm sufletul însetat de frumos, lumină şi iubire. Poezia este focul aprins de o scânteie divină.

Ninsoarea densă

în iuţimea vântului

ceaţă a minţii –

doar topită-n poezie

văd iar îngerul nopţii

***

Poem fără sfârşit

 

Conturul unei femei

flutura în depărtare

licărind tot mai viu

pe măsură ce se apropia

de lumina unui felinar

apoi se pierdea fără veste

în bezna hibridă a nopţii.

 

El se avânta pe urmele umbrei

şi sfredelea cu ochiul şoimului

imaginile confuze.

Îşi imagina o făptură plăpândă

plină de farmec întâlnită

printr-o întâmplare neobişnuită

bizară şi tainică deopotrivă.

Se învârtea totul în mintea lui

pe strunele harpei i-auzi vocea

trezindu-i un freamăt în tot corpul

şi se decide să se apropie.

 

Simţindu-i respiraţia caldă

ea se întoarce zâmbindu-i discret

îl fixează câteva clipe

cu privirea serafică

înţelegând amândoi

că nu mai era nimic de făcut

decât să-şi poarte împreună paşii

pe-aleea poemului fără sfârşit.

 

Sub semnul întrebării

 

În desaga anilor

cu voie şi fără de voie

îşi găsesc sălaş întrebări

rafale de vânt venite tăvălug

din văzduhul fiinţei

fire încâlcite de roata morii

prin albia râului vieţii.

 

Cum şi când voi găsi răspunsurile

şi la ce-mi vor folosi?

 

Cu o scânteie de lumină

un punct de culoare

o strună de vioară

o lacrimă de compasiune

un soare auriu de septembrie

simfonie divină

nuanţe reţinute rezervate

fără efuziuni zgomotoase

printr-o banală sugestie

transmitere telepatică

coabitez cu eternul timp al întrebărilor

şi mă minunez o clipă

de simplitatea răspunsurilor.

 

Paradoxuri

 

Tac și vorbesc

ascult dar nu aud

mintea mi-e trează dar nu înţeleg.

Ţin ochii deschişi dar nu văd

dorm în nesomn

visez şi veghez.

Trec prin coșmaruri şi exaltări

mă copilăresc şi sunt înţelept

merg mă împiedic şi cad

dar am şi înălțări spre lumină.

 

De ani adun stări emoții

pe care le-am împletit

unele cu data-ntâmplării

în fibra-mi cea mai vibrantă;

cu blândeţe le-am încălzit

ori cu furie le-am alungat

însă multe mă urmăresc și azi.

 

Aud bătăi în poarta inimii

încetinit mi-i ornicul

și la trecut de jumate

un greiere de sub pânza de păiang

brodată în șemineu

îmi spune că a venit timpul

să mă iau în serios

să-L respect și să-L iubesc

pe Dumnezeul din mine.

 

Amintiri

 

Soarele învăluit în ceaţă

evadează tiptil

intruziune timpurie a zorilor

sfărmarea intimității

unei dimineţi obosite.

 

Într-un colţ încă mai licărea

candela aprinsă decuseară

flacăra muşca ceara

şi-i arunca pe obraz

o paloare ciudată.

 

Cu ochii împăienjeniţi de nesomn

se ghemui într-un ungher

cu capul pe genunchi.

În jur tăcere şi absenţă

doar un fluture de noapte

se mişca unduios

atingând c-o aripă

umărul umbrei tremurânde.

 

Urmărindu-i zborul diafan

se ridică îndată

şi deschise sertarul

cu petale de trandafir uscate

dar pline de mireasmă discretă

care îi aminti de primul sărut

primit pe căluţul de lemn

ce galopa pe covorul verde

din parcul de-altădat’.

 

Rătăcire

 

Rătăcesc adesea

printre fire de nisip

şi pietre

sfioasă încerc să le rostogolesc

şi mă hrănesc doar cu amintiri.

 

Rătăcesc adesea

printre copacii înalţi

ușor desfrunziţi

septembrie mă inundă tainic

şi plonjez

în vârtejul frunzelor aspre

înaintând spre necunoscut.

 

Rătăcesc

prin meandrele unui vis

adânc precum zborul

îmbujorată mi-e clipa

și pentru prima oară

îmi urmez intuiția.

 

Rătăcesc

în labirintul vieţii

alături de-o singură rază

și pierd urmele de întoarcere.

Mă las îmbrăţişată

de fiorul iubirii tale

şi-mi doresc să rămân

definitiv rătăcită.

 

Fluturi în simfonia timpului

 

Statuie încremenită

pe-o alee dosită

de privirea trecătorilor

simţea mireasma iernii

emanată de pielea ei rece

şi sufletu-i îngheţat.

Cu capul plecat

cu chipul palid

buzele mult prea strânse

şi respiraţie superficială

îşi caută liniştea

în freamătul vântului

şi clătinarea braţelor copacilor

în uguitul porumbeilor

şi croncănitul ciorilor

în fumul gros al hornurilor

care umple nestingherit norii.

După lungi aşteptări

şi întrebări făr’ de răspuns

câţiva fulgi timpurii de nea

îi mângâie timid umerii

scuturați de suspine adânci.

Încet o lumină ţâşni de niciunde

risipind umbrele lungi

ale privirii pierdute

şi-auzi ecoul propriilor paşi

în catedrala inimii îndrăgostite.

Întâmplare fericită

a unei noi revărsări

de fluturi neastâmpăraţi

în simfonia timpului.

 

Printre muguri, flori și licurici: haiku

mulinete noi –

depănând firul apei

mugurii de sălcii

prima dragoste –

ghiocei topind gheața

din ochii fetei

un vânt blând pe lac –

ninge pe-oglinda lunii

cu flori de cireș

copil cu pojar –

ferestrele spuzite

de flori de cais

steagul arborat

de florile mărului –

speranța în plop

funambulii –

fulgii de păpădie-n

pânza de păiang

cataractă –

plină floarea de iris

cu puful de plop

un jurnal de neam –

înșirate pe altiță

florile de câmp

troiță-n răzor –

în lanul cu rapiță

toată aura

candelă vie –

un licurici prin rouă

sub crucea mamei

Circ național: senryu

 

primele știri –

două vrăbiuțe-n zori

toacă liniștea

starea vremii azi –

tot bate un vânt turbat

prin buzunare

transhumanță iar –

prin toate partidele

oi rătăcite

circ național –

la mare înălțime

trasul sforilor

macazul schimbat –

păpușari trași pe sfoară

de-ale lor păpuși

cod roșu de ploi –

cu atâția bani spălați

mocirlă peste tot

simț electoral –

cu momeala pe la uși

pun picioru-n prag

soț de poveste –

traduceri după traduceri-n

ediții de lux

foc mocnind de mult –

alături de un pârlit

tot mai des friptă

război iminent –

vecina mai tânără

încurcând ițele

Lumina toamnei (secvență tanka)

 

Pe-aripi de toamnă

valurile de cocori

s-odihnesc în zbor –

desenez pe cerul tău

amintirile mai vechi

Frunze ruginii

îndreptându-se spre râu

se pierd în adânc –

mă visez căprioară

sorbind lumina toamnei

Umbre palide

pe potecile toamnei

urcând agale –

în cămara inimii

perspective ascunse

 

Miez de noapte (secvență tanka)

 

Desculţ prin iarbă

adun stropi de linişte

târziu în noapte –

presar plânsul neplâns

prin livada în floare

Printre stele mii

în miez de noapte învăţ

filosofia vieţii –

tainic ochii tăi sclipesc

chiar şi în întuneric

Îmi vine-adesea

să mă plimb prin inimă

în toiul nopţii

mă sfarm de suferinţă

reinventându-mă din cioburi

Vasilica Grigoraș

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

Vasilica Grigoraş – Fluturi în simfonia timpului

Imagini pentru vasilica grigoraş

Statuie încremenită

pe-o alee dosită

de privirea trecătorilor

simţea mireasma iernii

emanată de pielea ei rece

şi sufletu-i îngheţat.

Cu capul plecat

cu chipul palid

buzele mult prea strânse

şi respiraţie superficială

îşi caută liniştea

în freamătul vântului

şi clătinarea braţelor copacilor

în uguitul porumbeilor

şi croncănitul ciorilor

în fumul gros al hornurilor

care umple nestingherit norii.

După lungi aşteptări

şi întrebări făr’ de răspuns

câţiva fulgi timpurii de nea

îi mângâie timid umerii

scuturaţi de suspine adânci.

Încet o lumină ţâşni de niciunde

risipind umbrele lungi

ale privirii pierdute

şi-auzi ecoul propriilor paşi

în catedrala inimii îndrăgostite.

Întâmplare fericită

a unei noi revărsări

de fluturi neastâmpăraţi

în simfonia timpului.

(Din Antologia Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

Ana Anton – Cu gândul cel bun prin scrinul vieţii

 Imagini pentru ana anton dialog

Am în faţă câteva dintre ultimele publicaţii ale scriitoarei Vasilica Grigoraş dintre care aş aminti: „Izvoare nesecate: însemnări despre oameni şi cărţi”, editura PIM, Iaşi 2016, „Doar cu pana inimii: tanka”, ediţie bilingvă, editura PIM, Iaşi 2016, „Ninge pe-oglinda lunii: haiku”, editura PIM, Iaşi 2017. Fiecare carte poartă amprenta personalităţii distincte  a scriitoarei. Ultima viitoare apariţie este volumul „Ochi în ochi cu luna: tanka şi pentastihuri”, 2017.

Citind şi recitind poemele, cu bucurie am realizat că Vasilica Grigoraş închină imnuri tuturor lucrurilor fireşti ale vieţii cărora le dă sensuri  nebănuite şi crează o arhitectură clară a ideilor. Vasilica  pictează, prin cuvinte, universuri. Ea observă totul, de la lumea lăuntrică, nespusă, tainică a eului interior la tot ce e în jur. Abordează teme serioase, grave, dramatice cum ar fi credinţa, emigrarea, iubirea. Face incursiuni în propria fiinţă şi ne sugerează curgerea vieţii în existenţe paralele unde miracolul se petrece la cote maxime dar steaua călăuzitoare e speranţa: dansez la braţ cu speranţa”, ne spune autoarea.

În secvenţa „Neastâmpărul iubirii”  transpare o lungă peregrinare prin labirinturile vieţii, prin frunzele amintirilor: „Îmi depăn paşii / prin aurul frunzelor / din scrinul vieţii – / o nouă dizertaţie-n /neastâmpărul iubirii”

Spaţiul poetic se transformă într-un  arc voltaic dintre gândire şi simţire  şi care ni se dezvăluie astfel în „Gândul cel bun”: „Petale de crin / strivite sub tălpile / paşilor pierduţi – / răsărind gândul cel bun / mătură gunoaiele”

Sensibilitatea, delicateţea, spiritul de observaţie  se împletesc în cel mai fericit mod şi eu, cititorul devin părtaş la spectacolul vieţii care se derulează de la prima până la ultima pagină a cărţii.

„Ochi în ochi cu luna” este  cartea care ne invită la meditaţie şi introspecţie. Am sentimentul de iluminare şi  simt că suntem pe aceeaşi lungime de undă. Poezia de sorginte niponă a Vasilicăi  Grigoraş emană dorul de libertate, de zbor, descătuşare, speranţă, dragoste şi căutări.

Iată cât de sugestivă e secvenţa intitulată „Căutări”: „Aleg un drum şi / abandonez o mie / de căutări – / desculţ pe pietrele reci / mă-mprietenesc cu vântul” ori „Tremurând uşor / pe marea narativă /

îmi caut  rostul – / geografia  tăcerii / dorinţă de libertate”.

 

Cred că Vasilica Grigoraş şi-a găsit şi Drumul şi Rostul, materializate în aceste frumoase poeme japoneze!

O cititoare fidelă a cărţilor autoarei,

 

Ana Anton, 12 martie 2017

 

Imagini pentru ochi in ochi cu luna vasilica grigoraş

 

With the best thought

through the chest of life

I have in front of me some of the latest works by writer Vasilica Grigoraș: „Drainless springs: notes about people and books”, PIM Publishing House, Iasi 2016, „Only with the pen of the heart: tanka”, PIM Publishing House, Iasi 2016, „It is snowing on the moon’s mirror-haiku”, PIM, Iasi 2017. Every book bears the hall-mark of the writer’s distinct personality. The last to be issue is the volume „Looking the moon in the eye: tanka and penthastiches”, 2017.

Reading the poems all over again, I realized with joy that Vasilica Grigoraş dedicates psalms to all the natural things of life, by giving them unsuspected senses and creating a clear architecture of ideas. Vasilca is painting universes, through words. She notices everything, starting from the inner, mysterious, unspoken world of the inner ego to all that is around. She approaches serious, dramatic topics such as faith, emigration, love. She forays in her own being and suggests us the flow of life in parallel existences where the miracle is occurring at maximum at high water marks, but where hope is the guiding star: „dancing arm in arm with hope,” the author tells us.

In the „Love restlessness” sequence, a long wander through the labirynths of life is peeping up, amid the memories’ leaves: „I reel of my footsteps / through the leaf gold / from the live’s chest – / a new dissertation in / the love restlessness”.

The poetic space turns into an electric arc between thinking and soul and it is revealed to us this way in the „Good thought”: „Lily petals / crushed under the thenars / of the lost footsteps – / the good thought rising / sweeping out rinsings.”

The sensibility, the delicacy and the eyesight are blending in the most fortunate way and I, the reader, become witness of the show of life, which unreels from the first to the last page of the book.

„Looking the moon in the eye” is the book that invites us to meditation and introspection. I have a feeling of enlightment and I feel we are both in tune. Vasilica  Grigoraş’ Nipon-originated poetry releases the longing for freedom, for flight, for emancipation, hope, love and searches. Here’s a suggestive sequence of „Searches”: „I choose a path and / I abandon a thousand / of pursuits – / barefoot on cold rocks / I pal up with the wind” or „Lightly trembling / On the narrative sea / I search for my meaning – / the geography of silence”.

I think that Vasilica Grigoraş has found out both her Path and Meaning, materialized in these beautiful Japanese poems.

A faithful reader of the author’s books.

 

Ana Anton, March 12, 2017

 

Vasilica Grigoraş – Frisonul luminii (secvenţă tanka)

 Imagini pentru vasilica grigoras

Frisonul luminii

 

Forfotă mare-n

muşuroiul de furnici

de la o vreme –

şovăirile mele

mă poartă spre lumină

x

Privind atent

noroiul deznădejdii

mă lepăd de mine –

încet dar sigur simt din nou

frisonul luminii

x

copaci înfloriţi

pe oglinda râului

un blând vitraliu –

în zori de zi-mbrăţişez

adâncimea luminii

 

Shiver of light

 

To-and-fro in

the anthill

for some time past-

my demurs

take me to the light

x

Carefully watching

the desperation mud

I abandon myself-

slowly but surely I feel again

the shiver of light

x

Blooming tree

on the river’s mirror

a gentle stained glass –

I embrace in early bright

the depth of the light

 

Comentariu – Cezar-Florin Ciobîcă

Imagini pentru cezar florin ciobica

Autoarei, o fină observatoare, nu-i scapă nimic din ceea ce se întâmplă, se petrece în lumea micilor vieţuitoare. Detaliile şi aspectele reperate în  periplul ei cotidian prin natură se ţes insesizabil într-un buchet de stimuli care-i generează tot felul de semnificații, de mesaje. De pildă, forfota harnicelor furnici o face să mediteze asupra şovăielilor ce o copleşesc şi îi întunecă poate raţiunea, forţa şi să găsească tămăduitoarea cale spre lumină. De altfel, în poemul următor, dezicându-se de noroiul împovărător al deznădejdeii care-i periclitează trăirile, eul liric, graţie privirii atente, care-i evidenţiază tăria caracterului nestrivit de aparenţe, de mizerii, simte din nou frisonul luminii izbăvitoare, care-i lipsise o vreme din cauza  rătăcirilor primejdioase. Copacii înfloriţi din ultimul poem subliniază frumos şi puternic ideea luminii, pe care o îmbrăţişează adânc, gestul trădând pocăinţa, regretul celui care, fiu risipitor, a ignorat profunzimea şi bogăţia luminii.

Este evident că termeni precum şovăieli, deznădejdii, mă lepăd trimit la ideea zbuciumului sufletesc, a chinurilor care-l încearcă pe eul liric pe drumul regăsirii sacralităţii pierdute. Prins în vertijul antonimiei întuneric (furnici, noroi) – lumină (copaci înfloriţi), eul liric, lepădat de balastul cotidian, găseşte în cele din urmă calea iluminării şi se salvează. Se prefigurează, astfel, un nou început (în zorii zilei) aducător de speranţe şi înnimbat de credinţă.

X

A fine observer, the author keeps an ear to the ground on what is happening in the world of the tiny inhabitants. The details and aspects located in her daily journey in the nature are intangibly woven in a bunch of stimuli that provide her with all kind of messages and meanings. For instance, the to-and-fro of the working ants make her contemplate on the hesitations that overwhelm her and maybe shadow her reason, her strength and make her find the healing path to light. As a matter of fact, the next poem, giving up the dispair that jeopardizes the feelings, the lyrical ego, due to the close look, which underlines the strength of the character uncrushed by appearances, by miseries, feels again the shiver of the redemptive light that had been missing for a while because of the dangerous errancies. The blooming trees from the last poem beautifully and strongly underline the idea of light that she is deeply embracing, the move betraying the repentance, the regret of the one, the prodigal son, who ignored the depth and richness of the light.

It’s obvious that terms such as hesitation, despair, I give up point to the idea of the soul storm, of the ordeals that the lyrical ego is feeling on the way of regaining the lost sacrality. Caught up in the dizziness of the opposing dark (ants, mud) – light (blooming trees), the lyrical ego, broken by the daily rubble, is eventually saving itself. Therefore, a new beginning is  foreshadowed (in the daylight), which brings hope and is haloed by faith.

Cezar-Florin Ciobîcă

 

(Din volumul bilingv semnat de  Vasilica Grigoraş, Ochi în ochi cu luna: Tanka şi pentastihuri =  Looking the moon in the eye: Tanka and pentastiches, Editura  Scripta manent, Napier (NZ), 2017. Traducere/ Translation: Alina Lavinia Grigoraş. Coperta/ Cover: Radu Ticu Grigoraş. Consilier editorial/ Editorial adviser: Valentina Teclici, Lectura / Proofed: Ana Urma).