Vavila Popovici: A plecat Eugen Evu!

– Ce este poezia pentru dvs., domnule EUGEN EVU?

– Pentru mine, poezia este, înainte de toate, catharsis. Așa cum ea a fost încă de la începuturi, din ve­chime. Poezia vindecă lumea de întuneric și de spaimele minții. De fricile primordiale. Pentru că în om există frica asta instinctivă de întuneric și moarte. Și poezia te poate curăța de aceste angoase.

Eugen Evu a decedat în data de vineri 20 octombrie 2017, într-un centru de îngrijire din orașul Hunedoara. Înmormântarea va avea loc în data de 25 octombrie, în orașul în care s-a născut și a trăit laborioasa sa viață.

Născut la 10 septembrie 1944 în Hunedoara, din părinții Gheorghe și Clara, căsătorit cu Maria și având copiii : Gloria-Eva, Sorin Sargețiu, Remus-Septimiu.

Studii liceale – în orașul natal. Urmează școala Profesională de Metalurgie și o școală tehnică la Hunedoara.

Activitate literară: Debutează în revista « Familia », în anul 1970, cu două poeme, apreciate elogios de Sf. Augustin Doinaș.

Editorial a debutat, prin concurs, în anul 1974, la Editura Facla din Timișoara, cu 21 de poezii, în volumul Toate iubirile.

Debut în presă: 1963, în ziarul Flacăra Hunedoarei, cu poezia « Dansul albastru ».

A înființat cenaclul literar „Izvoare”, apoi „Lucian Blaga”, care ulterior și-a schimbat denumirea în „Dan Constantinescu”. În 1981 primește premiul Televiziunii Române. A lucrat ca instructor metodist la Casa de Cultură Hunedoara, în specialitatea literatură, muzică, arte plastice, aducând orașului numeroase premii pentru teatru , teatru de copii. Este autor a doua piese de teatru, premiate la nivel național, cu locul I, la Cluj și Arad. Desfășoară o bogată activitate publicistică. A înființat primul săptămânal al Hunedoarei, ziarul „Renașterea Hunedoarei”, care a apărut între 1990-1991.

Abordează genurile: poezie, proză, eseu, teatru scurt, jurnale, satiră și umor, pamflete, critică literară și arte plastice, publicistică, memorialistică.

Fondator al publicațiilor de cultură și artă, trimestriale și săptămânale: „Renașterea Hunedoarei”, redactor șef al primului săptămânal liber editat la Hunedoara (1990); „Bufnița” publicație de satiră și umor – 1991; Revista de cultură și Artă „Vitraliu Hunedorean” – red. Sef, (1997); Revista „Constelația Dragonului”, Deva 1998); Emisiuni radio Color, Hyunedora, cu Mircea Goian; Director fondator al revistei „Provincia” renumită Noua ProVincia Corvina” (anul 16 de apariție neîntreruptă, în 2012); Fondator redactor șef al magazinului intercultural european „Palia literară”, Orăștie, director Elena Daniela Sgondea, (dec. 2011); Colaborator-semnatar a numeroase publicații din țară și străinătate. Antologator a șase volume cu scriitori români și străini, traduși din italiană, germană, engleză, franceză, croată, maghiară, spaniolă, siriană. Antologator al unor volume de tineri scriitori precum și al antologiei „Harfele Harului” – de poezie creștină și străină, în tandem cu Ion Urda.

A fost membru în colegiile de redacție ale mai multor reviste și ziare.

Eugen Evu a publicat peste 40 de volume de poezie și proză – eseuri, jurnale, literatură pentru copii numeroase articole, studii, cronici literare și de artă, interviuri în reviste de cultură și de artă, în ziare locale și centrale. Și-a făcut cunoscute și dosarele de urmărit de către fosta Securitate, documente care însumează aproape 500 de pagini de mărturii, înregistrate în aproape două decenii, din anii 1970 și 1980.
A primit diploma de „Cetățean de Onoare al Municipiului Hunedoara”.  I s-a decernat „Cheia municipiului Hunedoara”.  Este nominalizat în Dicționarul “Who’s Who” (2001).

A obținut peste 30 de premii ale revistelor literare la festivalurile – concurs; concurs interjudețean pentru creație poetică (1974 – 1989); Laureat cu premiile I și II la poezie, teatru poetic, teatru scurt, teatru pentru copii (creație și regie) televiziune și radio, la București, Cluj-Napoca, Arad, Câmpina, Oradea, Reșița; Premiul tineretului pentru poezie si reportaj al TVR, 1986; Trofeul „Micului Cititor” (Deva, 1997);  „Premiul Special”, la Salonul Internațional de Carte de la Oradea, pentru volumul „Grădinile semantice” (1999);  Premiul Salonului și Târgului de carte, Deva (1998); Premiul „Novalis Kreis” – Literatur und Muzik, Munchen, Germania, decernat de un juriu germano-român, președinte: Robert Stauffer, președintele Uniunii Scriitorilor Germani din Bavaria, pentru cartea „Grădinile semantice” (2000);  „Diploma de Onoare” a Universității din New-Mexico, decernată de International Association of Paradoxism. (2001); „Premiul special al juriului pentru poezie”, la Festivalul Internațional de Poezie, Deva, 2001; Premiul Societății Scriitorilor Francezi pentru autorii din est (Euro-Poesie) (2002); Premiul pentru poezie al Academiei de știință, Literatură și Artă, Oradea (2002); Premiul Special al ASLA și Academiei Romano-Americane „The 27th Annual ARA Congres” (2002); Premiul Universității Oradea și U.S.R. pentru cartea „Tresărirea focului” (2002);  Premiul „Le Printemps des poetes” (Paris, 2003).
A colaborat cu multe reviste din țară și străinătate.

Prietenii si colaboratorii nu-l vor uita niciodată! Dumnezeu să-l odihnească!

—————————

Vavila Popovici  (cea căreia îi spunea „surioară”)

Anunțuri

Vavila Popovici: Despre șiretenie și ipocrizie

„Există în lume trei lucruri care nu merită nici o milă: ipocrizia, frauda și tirania.”

Frederick William Robertson

   Se spune despre sunetele scoase de vulpi că ar fi un fel de lătrături, schelălăieli, țipete stridente   folosite pentru găsirea partenerilor de împerechere, în interacțiunile cu rivalii, în comunicarea în interiorul grupului familial, iar animalele se recunosc între ele după voce. Cu atât mai stridente cu cât se aud noaptea. Cum o fi fost glasul vulpilor în noaptea ședinței CExN (Comitetul Executiv Național) de aproape șase-șapte ore de la sediul PSD? Aflăm, din declarațiile de la miezul nopții că a fost cu lacrimi și aplauze. Un preludiu desigur… A semănat oare cu ședințele partidului comunist care erau cu lătrături și cu aplauze, și cu timp pierdut?

Despre șiretenia vulpilor s-a vorbit mult în literatură. Să ne amintim de fabula lui Jean de La Fontaine „Vulpea si corbul”: „… Mă prind c-ați fi vreo Pasăre Măiastră! / Ci corbul, auzind-o, pe gânduri nu mai șade. / Deschide ciocul. Prada cade…” Năravuri, deprinderi ale animalelor sunt satirizate, dându-ne posibilitatea să ne vedem pe noi înșine, cu defectele noastre, ale oamenilor, să vedem cum acționează superiorii – viclenii, pentru a ne amăgii pe noi, cei mulți și creduli.

Șiretenia, ipocrizia tind să țină de normalitate în timpurile noastre, iar fabule, versuri, aforisme, ne revelează aceste vicii, ne reamintesc ce este cu adevărat ipocrizia dincolo de simpla definiție din dicționare: „…. duplicitate, falsitate, fățărnicie, minciună, perfidie, prefăcătorie, viclenie, vicleșug, (livr.) fariseísm, machiavelísm, tartuferíe, tartufísm…” Esențial este a arăta diferența dintre ceea ce crede și ceea ce afirmă omul șiret, și dintre afirmația și acțiunea lui. Omul șiret nu uită a-și folosi șiretenia, el așteaptă momentul și trece la acțiune. Are și o cruzime a sufletului, are priceperea șireteniei și răbdarea în a-și atinge scopul, de regulă fiind o ființă rațională, dar și instinctuală.

Da, în seara-noaptea din 12-13 octombrie, membrii partidului s-au pus în gardă și s-au apărat prin masca ipocriziei. Au mințit suspușii, au mințit supușii. În unanimitate. Neieșirea din rând! Apoi, s-au desprins cei doi politicieni pentru declarații, ca după un meci de box, obosiți, cu fețe pământii, dar cu zâmbetul pe buze, amândoi mimând prietenia, victoria. Ba, i-am văzut la un moment dat înghesuindu-se la ușă pentru a scăpa de întrebările ziariștilor, cel înalt a avut intenția să iasă primul, dar cel de al doilea, mai scund, s-a grăbit să fie primul, socotindu-se de rang mai înalt… Și mi-am amintit de Napoleon care îi spusese unui general, mai înalt ca el, că este suficientă o mișcare de-a sa pentru a-i reteza din înălțime – citez aproximativ din memorie.                       

   Jurnalistul, analistul politic Sever Voinescu (n. 1969) într-o lucrare a sa intitulată „Însemnări despre ipocrizie” spune că Mao, în timpul unei discuții în interiorul conducerii partidului comunist chinez, ar fi spus: „prefer să discut cu oameni de dreapta, că măcar ăștia spun ce gândesc, nu ca oamenii de stânga, care una spun și alta gândesc”. Dacă până și Mao a spus…

Filozoful, diplomatul, om politic și scriitor al Renașterii italiene Niccolo Machiavelli (1469-1527) este considerat primul care a pus serios problema ipocriziei, venind cu o lecție din perioada lipsită de prejudecăți a Renașterii, și care, culmea, „la o distanță de cinci secole nu pare să-și fi pierdut deloc valabilitatea”. Problema o pune  în cartea „Principele” descriind metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică. Se disting două principii machiavelice: „Scopul scuză mijloacele” și „Mai bine să fii temut decât iubit”.

Toate religiile sunt neîndurătoare cu ipocrizia. Iisus condamnă ipocrizia: „Vai, vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că semănați cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morți și de toată necurățenia. Așa și voi, pe dinafară vă arătați drepți, oamenilor, înăuntru însă sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege” (Matei 23, 27-28). În Talmud găsim îndemnul: „Nu te teme de farisei și nici de cei care nu sunt farisei, teme-te de ipocriții care se dau drept farisei” (Sota, 22b).

Politologul român Vladimir Tismăneanu (n. 1951) vorbește „Despre ipocrizie, duplicitate și dubla gândire” într-un eseu, amintind romanul lui George Orwell în care autorul scria: „Dubla gândire înseamnă capacitatea de a avea simultan două convingeri contradictorii și de a le accepta pe amândouă. Să ai simultan două opinii care se anulează reciproc, știind că ele sunt contradictorii și să crezi în amândouă”. Eroarea celor care continuă să practice dubla gândire este că n-au înțeles că nu toată lumea se lasă prostită, că timpurile înregimentării polițienești au trecut”. Probabil, până la urmă oamenii ajung să se autosugestioneze și răul este făcut.

Trăim cu adevărat într-o lume ipocrită, falsă, cu cei mai mulți oameni care vor doar să păstreze aparențele. Pozează pentru a fi plăcuți, dar cei mai agreabili sunt de temut, întrucât reușesc să-i amăgească pe mulți. Uneori adoptă o falsă răbdare, deși în sinea lor sunt gata de răzbunare, afișează o modestie, chiar blândețe falsă care este o măreție ținută ascunsă și care explodează din când în când; încearcă să dovedească înțelepciune, dar totul este prefăcătorie, este masca prostiei sau a incompetenței. Ipocritul nu se sfiește să facă promisiuni, întrucât promisiunile, crede el că nu costă nimic, chiar dacă nu le va onora. Scuze de neonorare se vor găsi la nevoie, și obrazul omului șiret nu va suferi. Ostentația politicienilor, adică atitudinea lor de paradă, de îngâmfare bine mascată, ar fi trebuit să ne fi trezit la realitate, să ne fi fost semnalul de alarmă al ipocriziei fiindcă, așa cum spunea scriitorul englez William Hazlitt (1778-1830): „Singurul viciu care nu poate fi iertat este ipocrizia”, iar regretul pentru ipocrizie, dacă va veni, „va fi tot o ipocrizie”. În acest timp sinceritatea, spontaneitatea, lumina spirituală dispar, măștile vor fi folosite tot mai mult de către cei care conduc destinele. Ascunderea adevărului de către politicieni, ipocrizia lor prin prezentarea unei versiuni distorsionate a adevărului, bulversează conștiințe. Și mai dureros este că unii oameni adoptă ipocrizia pentru a obține de la super-ipocriți ceea ce își doresc, arătându-se mereu dispuși să-i urmeze și să le îmbrățișeze convingerile. Aceștia pot fi oameni din categoria celor proști, dar și din rândul elitelor. În cine să mai crezi atunci?

Exemplificând, cel care avea să fie recunoscut de istorie ca fiind un maestru al ipocriziei, a fost  Charles Maurice de Talleyrand-Périgord (1754- 1838), unul dintre cei mai cunoscuți și mai influenți politicieni și diplomați ai Franței. Unii l-a considerat pe Talleyrand ca om care nu s-a temut de schimbare, fiind capabil să se adapteze oricărei situații. Pentru alții, numele Talleyrand a devenit sinonim cu viclenia și lipsa principiilor. Una dintre multele acuze care i-au fost aduse a fost că nu a avut un crez, o conduită clară după care să se ghideze, fiind astfel mereu „de vânzare” și mult prea flexibil. A fost un manipulator aproape perfect al oamenilor. S-a spus despre el că a avut trei pasiuni: politica, femeile și mâncarea. O întâmplare a fost redată cu fidelitate, când Napoleon aflând despre conspirația lui Talleyrand, a strigat: „Ești un hoț! Un laș! Un om fără credință! Tu nu crezi în Dumnezeu! […] ai înșelat, ai trădat pe toată lumea […] ți-ai vinde până și tatăl! […] Uite-te la tine, ești un rahat într-un ciorap de mătase”. Talleyrand deloc mișcat, la ieșirea din ședință a grăit: „Ce păcat că un asemenea mare om este într-atât de prost crescut!”. Sau, cum spune românul: „La durut în cot!”.

Acest subiect al ipocriziei i-a preocupat mult pe scriitori. Unul dintre ei a fost Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut mai bine ca Molière (1622–1673), scriitor francez de teatru, director și actor, unul dintre maeștrii satirei comice. În opera sa dramatică în versuri și proză, a abordat modalități diferite ale comediei, epuizând întreaga gamă a mijloacelor comicului. „Tartuffe” este o satiră violentă îndreptată împotriva ipocriților și a ipocriziei. Ipocritul țese o întreagă intrigă și în cele din urmă își dă arama pe față, declară că, potrivit legii, el este noul stăpân, își izgonește cu sânge rece, fără pic de remușcare, protectorul din propria casă. Regele recunoaște că Tartuffe este un escroc și îl pedepsește forțându-l să restituie întreaga avere proprietarului.

În literatura română, ipocrizia este arătată în romanul „Ciocoii vechi si noi” de Nicolae Filimon, despre care am mai amintit în eseuri. Ipocritul este Dinu Păturică – personajul principal – ambițiosul, vicleanul cu o inteligență malefică, obsedat de ascensiunea socială. Primit în casele postelnicului, într-o funcție modestă, adoptă la început masca supușeniei și a umilinței, acest prim pas pe „pământul făgăduinței” făcându-l plin de încredere: „am pus mâna pe pâne și pe cuțit; curagiu și răbdare, prefăcătorie și iuşchiuzarlâc (dibăcie, șiretenie) și ca mâne voi avea și eu case mari și bogății ca ale acestui fanariot”. Simulând atât de bine devotamentul, postelnicul naiv îi acordă încredere deplină, dându-i ca misiune supravegherea țiitoarei sale, Chera Duduca. Din momentul în care Duduca devine amanta lui, folosind-o apoi complice în ruinarea postelnicului, Păturică este sigur că „a învățat pe dinafară alfabetul norocului”.

Duiliu Zamfirescu a scris romanul „Tănase Scatiu”, în care personajul cu acest nume este extrem de lacom, iar rapacitatea îi aduce bunăstare, cămătărie, moșie. Boierul îi dă de nevastă fata, precum și mandatul de deputat, împlinindu-se, astfel, destinul omului necultivat dar inteligent, îndrăzneț, imoral și lacom. Un parvenit – cu alte cuvinte.

Liviu Rebreanu a scris romanul „Ion”, acest personaj Ion, alt parvenit, parcă din aceeași sămânță cu Dinu Păturică sau cu Tănase Scatiu, oameni fără scrupule morale, ce folosesc femeia ca mijloc de parvenire. Să ne gândim câți oameni distruși au fost, sunt și vor fi, în urma acestor acțiuni necinstite, ipocrite…

Un om inteligent, cumpătat vede până unde poate merge îndrăzneala și pofta de viață. Omul prost dar șmecher, ipocrit, sfidează limitele, are în sânge tupeul și pofta de răzbunare, pentru care plănuiește singur, având încredere în deșteptăciunea sa. Se mai consultă cu … „colegii”, nu alții decât „tovarășii” de altădată  și de acum.

Regulile de comportament moral nu ar trebui să aibă perioade de valabilitate în viață. Or, a desconsidera regulile bunei-cuviințe dar și pe cele consfințite prin legile divine sau ale statului, înseamnă a-ți etala obrăznicia, imoralitatea, înseamnă a-ți bate joc de cei din jur. Românul are proverbul: Obrăznicia e boala fără leac”. Obraznicii, tupeiștii sunt prea plini de sine pentru a mai învăța de la alții. În loc să se mulțumească cu viața pe care o duc în legea lor, îi mai atrag și pe alții de partea lor. Așa s-au format clanurile cu „zidurile” lor de rezistență, a căror dărâmare cere un imens efort din partea oamenilor morali și printre care se infiltrează uneori, cu abilitate, trădătorii. Cum putem numi atitudinile unor astfel de conducători? Inconștiență politică sau depravare politică? De care se fac cei mulți, vinovați, fiindcă au închis ochii.

Amintesc relatarea înțeleptului Petre Țuțea: „A venit odată un franţuz la noi, cu niște mașini, iar una nu funcționa tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge și așa! Trebuie să scăpăm de acest „merge și așa”; că „merge și așa” înseamnă că merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricând și nu orice”.

Poporul așteaptă normalitatea, armonia, încrederea, așteaptă ca politicienii să le facă viața mai ușoară, mai bună; oamenii s-au săturat de certurile politicienilor, de ipocrizia lor, de zâmbetele enigmatice și perfide. Vor să-i vadă muncind și să simtă rezultatele pozitive ale muncii lor. Să ne amintim că în democrație conducătorii trebuie să țină cont de voința cetățenilor, de interesele și aspirațiile de progres ale țării și nu de interesele lor egoiste, de parvenire.

——————

Vavila Popovici

Carolina de Nord

16 0ctombrie 2017

 

Vavila Popovici: „Împăcarea cu lumea”

Nu e nimic mai imoral decât să apari ca om de treabă, tocmai atunci când ești necinstit.”

Cicero

    Constantin Noica (1909-1987) filozof, eseist, publicist și scriitor român, a rămas în conștiința noastră ca un mare pedagog al culturii și un formator de caractere în spiritul autentic al valorilor morale. În cartea „Eseuri de Duminică”, Constantin Noica intitulează un capitol „Împăcare cu lumea”. În el am găsit o frază care mi-a trezit interes: „Te miri, chiar, cum de nu s-a scris până acum o filozofie a regăsirii, un sistem, atent gândit și subtil, prin care să ni se explice cum se face trecerea de la prospețime la putreziciune…”.

Deci sinusoida vieții de care am vorbit de multe ori în eseurile mele, ar avea reprezentarea în calitatea de prospețime și acea stare de descompunerea morală. Din păcate ne aflăm în partea de jos a sinusoidei, cea de descompunere morală. Mai jos nu cred că se mai poate. Ar însemna distrugere completă, fără perspectiva unei revigorări. De la omul frumos pe care au încercat a-l realiza strămoșii noștri, am ajuns brusc sau pe îndelete – spun unii – la omul urât al zilelor noastre. Degradarea este evidentă în special în politica noastră, și a pretinde moralitate politicii de la oameni imorali care ocupă funcții în straturile politicii, este absurd. Moralitatea politică nu poate exista atâta timp cât există imoralitatea individuală. Oamenii morali, culți, inteligenți, sunt dați la o parte, sunt persiflați, sensibilitatea lor este lovită cu vorbe dure, insultătoare, cu comportament grobian.

Oamenii imorali uzează de forța grosolăniei, a barbariei, pentru eliminarea oamenilor sensibili, inteligenți, morali. Astfel de oameni, rari și din ce în ce mai rari, constituie un pericol, chiar o nenorocire pentru oamenii mediocri și imorali. De aceea se străduiesc prin toate mijloacele să scape de ei.

Iată, mai curând și cu lovire fizică. Cine sunt cei ce lovesc? Sunt indivizi „sus cocoțați”, grobieni, încrezuți în forța ideologiei pe care o slujesc, și necinstiți fiind, vor să pară, în anumite împrejurări, când își pot pune masca pe față, „oameni de treabă”, neexcluzând, în anumite cazuri, utilizarea pumnului pentru a-și exterioriza nestăpânirea, adică agresare fizică. Câtă trufie diavolească! Cinismul verbal, modul brutal de acționare, diavolesc și sângeros – de altfel și expresia feții era cea a unui diavol, doar coarnele-i lipseau –, pe care l-au învățat fiii de la părinții lor, dă acum roade, este practicat de moștenitorii ideologiei respective. Grea a fost dărâmarea comunismului în țara noastră, dar mai grea pare a fi moștenirea lui. Important este ca persoanele care-și vor spune părerea, să fie ele însele persoane morale.

Am remarcat demult că în platourile de televiziune nu se respectă dialogul, vorbitorii sunt întrerupți, nu sunt lăsați a-și duce ideile până la capăt, se folosesc tonuri ridicate, pentru a surclasa adversarul. Se vede că nu a fost de ajuns, agresivitatea nu s-a oprit aici…

Ce fel de democrație este aceea în care trăim, în care predomină imoralitatea și oceanul imoralității se extinde de la o zi la alta?

Tot Constantin Noica în altă carte a sa „Pagini despre sufletul românesc” vorbește despre „măsura”  românului: „Spațiul nostru interior e plin de echilibru; elanul nostru nu e niciodată excesiv […] Avem o măsură – dar umbrită parcă de atingerea cu lumea.  […] Măsură, dreptate, lege, nu sunt nici gândite, nici resimțite rațional și juridic, cum înțelegem că au fost – dacă ele au fost – la Roma. Măsura noastră e mai puțin pusă, decât impusă. […] După Cantemir, omul trebuie să se împace cu lumea ca să nu fie „dihonie”. Iată că neînțelegerile, în momentul de față au depășit măsura, au degenerat în dușmănii și dușmăniile  sunt sentimente pline de ură, din suflete fiind alungată iubirea aproapelui.

Se știe că oamenii se nasc cu o mulțime de calități. Omul este singura ființă cu adevărat morală, având credința în Dumnezeu și având posibilitatea de a alege binele, adevărul, dreptatea, cinstea, omenia, pentru fericirea vieții lui. Religia, istoria, literatura, muzica, poezia ne conduc spre calea dreaptă a moralității. Oamenii morali dau la o parte răul, minciuna, desfrâul, furtul, nedreptatea. Iar la baza moralității lor stau: Iubirea, Înțelegerea și Speranța.

Dorința arzătoare de fericire, adică dorința de a avea o viață pe deplin satisfăcătoare, este dintotdeauna profund înrădăcinată în inima omului. Mulți nu cred în ea. Mircea Eliade spunea: „Dar e atât de dureros și greu să nu crezi în fericire. Pentru cei mulți, fericirea ajunge chiar un sens dat existenței. Cu atât mai rău pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscută, valorificată și stăpânită decât după ce te-ai îndoit de ea”.

Realizarea dorinței de fericire depinde în mare parte de propria acțiune care se întâlnește și, adesea, se lovește de a celorlalți. Cum se poate statornici o acțiune justă care să conducă fiecare persoană, comunitățile, națiunile spre o viață reușită sau, cu alte cuvinte, spre fericire? Unii consideră că acest fapt se poate împlini în urma unui dialog civilizat între persoane, un dialog mai amplu cu diferite culturi și religii, care caută, în ciuda dificultăților din vremurile noastre, un drum autentic de fericire și de sens.

Revin la titlul eseului lui Constantin Noica „Împăcare cu lumea” și spun, ca și alții, că totuși, în lume există partide de orientare religioasă, o anumită dorință de reîntoarcere la valorile creștine fundamentale, valori creștine izvorâte din învățăturile Bibliei.

Poate este vremea când creștinul român – fiindcă am fost, suntem și rămânem un popor creștin – să își pună niște întrebări cu privire la fundamentul moralității, întrucât morala este înscrisă în firea umană, iar moralitatea determină sănătatea noastră sufletească și trupească, și în consecință ne oferă – liniștea și pacea.

—————————————

Vavila Popovici

Carolina de Nord

24 septembrie 2017

Vavila Popovici: Setea de răzbunare a orgoliosului

„Nimic nu este mai costisitor și mai steril decât răzbunarea.” – Winston Churchill

 

DEX-ul definește orgoliul ca fiind „Părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială; îngâmfare, vanitate, suficiență, trufie.” Orgoliul ține mai mult de sfera raționalului, mentalului, și presupune o anihilare a sentimentelor. Percepția este că sentimentele te fac mai slab, vulnerabil, iar rațiunea și orgoliul – mai puternic. Orgoliul nu te lasă să vezi când greșești. prin urmare împiedică progresul individului în viață. Toată truda lui, la un moment dat, se oprește.
Oamenii orgolioși uneori ne atrag prin carisma lor, cu retorica ce ascunde înșelătoria, cu promisiunile ce ne încântă, alteori îi respingem imediat, intuind fariseismul și egoismul lor. Orgoliosul este la fel ca narcisistul care își privește îndelung și insistent imaginea reflectată, ajungând să se îndrăgostească de ea, ca atare de tot ceea ce face și cum face.

Un om orgolios nu-și recunoaște greșelile, întotdeauna pentru el este altul vinovat, iar dacă totuși i se demonstrează că el a greșit, fie nu recunoaște, fie minimalizează greșeala, ca și când ar fi ceva lipsit de importanță. Ceva, cineva din exterior, o anumită persoană, anumită conjunctură a determinat asta; nu e vina lui, rațiunea lui nu poate greși. Are tendința de a emite păreri pe un ton atotștiutor, și folosește expresii de genul, „știu eu!”.

Un orgolios nu poate să recunoască că a greșit; el are impresia că și-ar pierde din putere, recunoscând.
El nu lasă frâu liber sentimentelor, luptă împotriva lor. Pentru a nu greși, se conduce numai după rațiune – rațiunea lui sofisticată. Orgoliosul e egoist și invidios, poate fi foarte suspicios, i se pare că alții au ceva cu el și complotează împotriva lui. La nevoie își ia susținători – „colegii” –  pe care nu uită să-i pomenească în discursurile sale, intenționând a-i folosi drept „pluton de execuție”.

Unii consideră orgoliul a fi o calitate, semn de mare personalitate, mai ales în timpurile acestea când s-a dezvoltat ideea de competitivitate, confundând orgoliul cu mândria. Una este să fii mândru de o faptă a ta săvârșită în mod cinstit și competitiv, cu scopul de a face un bine ție și celorlalți, societății în care trăiești, și alta este să mergi înainte cu sabia, rănind și tăind capete, călcând peste cadavre, pentru a-ți atinge scopul – dobândirea puterii.

Se spune că orgoliul este cea mai mare nenorocire a umanității. El stă la originea marilor tulburări din viața socială, a rivalității între popoare, dar și în interiorul lor, a războaielor, urii și ranchiunei manifestate față de alții. Pe orgolios îl putem recunoaște după felul de a fi. Într-un dialog vorbește în general – repede, vrea cu orice preț să aibă dreptate, la început încearcă în toate felurile să se facă înțeles, după care își pierde răbdarea, izbucnește furios prin cuvinte calomnioase sau amenințătoare. Folosește în mod curent cuvinte: „Da, știam!”, „Așa nu mai merge!”, pentru că el este convins că știe totul, neștiind însă că furia este cea care perturbă memoria.

Iată că unii au confundat schimbarea regimului politic de la noi din țară, cu libertinajul privind principiile unei societăți umane, astfel producându-se o răsturnare a valorilor în societate, corectitudinea fiind dintr-o dată considerată – perimată, iar tupeul – folosit în luptă, în locul respectului. Pe aceste noi principii au ieșit în față noii conducători.

Orgoliul e cel ce atrage după sine ipocrizia, setea de putere, dar și pe cea de răzbunare. Împiedică individul să se cunoască mai bine, să devină mai cumpănit, mai bun, să iubească. Scopul lui este de a domina. Își ascunde cu șiretenie ilegalitățile făcute, pentru a nu fi descoperit. Odată descoperit, individul devine răzbunător.

Eseistul, filozoful român Petre Țuțea spune undeva că „Dumnezeu s-ar putea să trezească omul prin teama de război sau prin război, făcând astfel cunoscută ordinea Lui”. Da, dar este vorba de Dumnezeu și ordinea Lui, nu de „ordinea” dorită de un biet muritor aventurier…

Când orgoliosului îi sunt descoperite ambițiile, faptele ilegale, el devine răzbunător.

Dicționarul definește răzbunarea ca „un act prin care cel care se consideră, jignit, nedreptățit caută a se revanșa, să-și facă singur dreptate, spălând rușinea îndurată și pedepsind în numele lui pe cel de la care a suferit un rău. După obiceiul arhaic ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”.

   Psihologii susțin că răzbunarea este un răspuns emoțional la o stare de enervare extremă sau la teamă. Omul se răzbună crezând că își face dreptate, încearcă să aducă argumente sau le inventează. El vrea să câștige, dorește gloria cu orice preț, chiar dacă nu i se cuvine. Adoptă întru totul mentalitatea politicianului mafiot. În paranteză fiind spus, sunt destui oamenii care s-au orientat spre politică, tocmai de a scăpa de muncă, crezând că astfel se pot îmbogăți, conduce și prosti mulțimea.

Răzbunătorul, pentru o palmă primită, își va pregăti pumnii, cu convingerea că va doborî la pământ adversarul. El nu ia în calcul posibilitatea ca după pumnul dat să-l poată măcina regretul, fiindcă dintr-un joc al urii și al răzbunării, inevitabil rezultă „răniți”.  Răzbunarea fiind în general arma celui slab dar plin de orgoliu, este de fapt o reacție compensatorie față de slăbiciunea Eu-lui. Soluția ar fi întărirea Eu-lui nu glisarea lui în nevoia de răzbunare.

Este cert că dorința de răzbunare aduce nefericire. Sf. Ioan Gură de Aur spunea: „Crezi că te răzbuni asupra aproapelui, dar te chinuiești pe tine însuți. Te dai în brațele pornirii ca unui călău lăuntric care te împresură…”. Din nefericire, puțini mai doresc astăzi ca tot ce fac să fie conform voii și dreptății lui Dumnezeu. Răzbunându-te, poți egala uneori scorul dușmanului tău, dar, dacă renunți a te răzbuna, înseamnă că te ridici pe o treaptă superioară lui. Este greu? Totul este să conștientizezi acest lucru, înainte de a porni războiul. Scriitorul rus Lev Tolstoi (1828-1910) spunea la vremea sa, că „oamenii au înălțat răutatea, spiritul de răzbunare, la rang de sentiment legitim, de justiție”.

Întotdeauna, dar parcă mai mult ca oricând – acum –, persoanele care caută putere, tind să fie mai răzbunătoare, pentru a dovedi că un potențial conflict cu ele este periculos adică, a-și ține la distanță adversarii. Răzbunarea a evoluat în lipsa legilor clare care, în mod normal, elimină nevoia de răzbunare și o instituie pe cea de dreptate. Sistemele judiciare care funcționează cât de cât, chiar dacă sunt o invenție recentă și în unele locuri nesatisfăcătoare, atâta timp cât ele există, trebuie să le fie recunoscută funcția socială, aceea de a menține stabilitatea. Curios este însă, chiar dacă ele – legile – satisfac necesitățile, orgoliosul tot nu ține cont de ele. Eludează legile, viclenia-i lucrează, uzează de toată abilitatea sa pentru salvarea propriilor lui interese.

Sunt oameni care confundă dorința de dreptate cu dorința de răzbunare. Le este greu să discearnă.  Dorința lor de răzbunare răbufnește, disimulată ca dorință de dreptate. Dar, răzbunarea nu duce niciodată liniște, emoțiile negative se propagă în unde spre ceilalți care doresc liniștea și pacea și nu le pot avea. Răzbunătorul amenință întruna și mușcă zdravăn.

Vindecarea dorinței de răzbunare vine odată cu dobândirea dreptății, acea virtute în care se reflectă  frumusețea lui Dumnezeu. „Războiul” se stinge, omul redevine blând și liniștit, la nevoie își ispășește pedeapsa. Părintele Dumitru Stăniloae spunea: „Cu adevărat omul blând e singurul care câștigă biruința asupra pământului”. Dreptatea și blândețea sunt virtuți care pot fi dobândite dacă avem încredere în justiție și nu în corupție, justiție care trebuie să aducă adevărul în față, adevăr despre care Constantin Noica spunea că „e rezultatul gândirii logice, așa cum fapta bună e rezultatul trăirii morale”. Numai cunoscând adevărul  se pot liniști sufletele zbuciumate ale oamenilor cinstiți.

———————————-

Vavila Popovici

Carolina de Nord

Iulie 2017

Vavila Popovici: Festivalul de Dans American – 2017

„Dansul este un poem în care fiecare mișcare este un cuvânt.” – Mata Hari

 

Întotdeauna am considerat că muzica, dansul și poezia se pot împleti într-o cunună. Exuberantul dans ascunde poezia în suflet, iar muzica îi acordă ritm și rimă.

Scriitorul irlandez George Bernard Shaw spunea că „pentru a ne vedea chipul folosim oglinda, iar pentru a ne vedea sufletul – operele de artă”. Așa și este. În fața unei opere de artă emoțiile noastre se intensifică în grad diferit și iau forme diferite de la individ la individ. În acele momente ne descoperim sufletul, îl vedem, parțial, ca într-o oglindă.

Dansul este o artă. O artă veche. Dumnezeu este Cel ce a dat libertate oamenilor de a se exprima și prin dans. Pentru omul primitiv dansul exprima modul de gândire și de exprimare a vieții. Era  stilul lui de viață. Prin dans omul transmitea celor din jur ceea ce simțea cu ajutorul „limbii universale a corpului”. Se exprima în dans prin diferite mișcări, deoarece atât noi, oamenii, cât și întreaga natură din jur se mișcă, efectuând diverse figuri lineare sau geometrice – ca niște fraze – pe care, sau în care, încap cuvintele. S-a vorbit și se vorbește dansând. Omenirea a evoluat, școala a perfecționat dansul, oferindu-i multă grație și forță.

Festivalului de Dans Modern din Statele Unite, intitulat pe scurt ADF (American Dans Festival) are un întreg istoric, originea lui fiind marcată de Festivalul de Bennington, organizat de Colegiul Bennington din statul Vermont, SUA. Mult mai târziu a fost denumit Festivalul de Dans American (ADF).

Festivalul se desfășoară în vara fiecărui an, în lunile iunie-iulie, cu participarea diferitelor Companii de dans. În acest an, în cuvântarea de bun venit a Directorului Executiv Jodee Nimerichter, a fost anunțată a 84-a aniversare a Festivalului și a 40-a în Durham, Carolina de Nord, festivalul poposind aici în Durham din New London, Connecticut, în urmă cu 40 de ani. S-au adus mulțumiri Universității Duke pentru incredibilul suport în toți acești 40 de ani. Orașul Durham, prin frumusețea și originalitatea lui, a fost cel care a atras companiile și dansatorii în desfășurarea acestui festival.

Sâmbătă, 1 iulie, la orele 19:00, a avut loc spectacolul companiei de dans PILOBOLUS, sub conducerea Producătorul executiv Itamar Kubovy, Directorilor artistici Robby Barnett, Michael Tracy și Renee Jaworski, a Producătorului executiv Itamar Kubovy și celebrilor dansatori: Antoine Banks-Sullivan, Nathaniel Buchsbaun, Krystal Butler, Isabella Diaz, Zachary Eisenstat, Heather Jeane Favretto, Jacob Michael Warren.

Denumirea Companiei vine de la un fung căruia îi place soarele, având o remarcabilă abilitate de a se orienta spre sursa de lumină și care crește prin pășuni, dar nu numai, fungii fiind prezenți peste tot, înmulțindu-se și răspândindu-se prin și peste tot ce alcătuiește viața omului. Acest fapt ni s-a amintit în video-clipurile prezentate, prin imagini sugestive.

A fost o seară de vară liniștită. Drumul flancat de copacii verzi în plină tinerețe, ducea spre Centrul Performant al Artelor din Durham. În drum am făcut o trecere în revistă a spectacolelor acestei formațiuni, vizionate în anii anteriori…

De îndată ce s-a ivit clădirea luminată a Centrului de Arte Performante, am parcat mașina și am intrat cu biletele la un control sever al bagajelor, control ce mi-a amintit de cel efectuat cu câțiva ani în urmă, la intrarea în Muzeul Metropolitan de Artă din New York. Desigur controlul este necesar în aceste vremuri tulburi, amenințătoare. Am urcat treptele și am ajuns în sala care, cu zece minute înaintea începerii spectacolului, era plină cu spectatori de toate vârstele.

Prezentația a început cu ON THE NATURE OF THINGS (În natura lucrurilor), dans creat în 2014, sugerând nașterea dorinței și legătura ei între rușine și răzbunare, sau mai bine zis dorința interconectată cu sfiiciunea și răzbunarea. Dansatorii, încurajați fiind de către coregrafi, ne-au oferit alcătuiri pe tema echilibrului, tehnici de contact dintre corpuri folosind legile fizicii și ajungând adesea la prize spectaculoase în  acest  dans,  mișcările  dansatorilor fiind condensate într-o arie circumscrisă. Trupurile, pe o muzică dominantă a lui Antonio Vivaldi – cel mai de seamă reprezentant al barocului venețian – , au executat un dans senzual impresionant, plin de grație și simbol.

A doua piesă ECHO IN THE VALLEY (Ecoul din vale) – în premieră, a avut nota sa de romantism, pe un aranjament muzical superb. Cele două numere ne-au ținut într-o încordare extremă, după care s-au derulat celelalte numere mai relaxante, prin gesturi și mimici amuzante, dar tot atât de perfect executate: ESC (Evadare), un număr creat în 2013, care a avut la bază un proiect de colaborare internațional – evadarea din situații grele, prin mișcări îndemânatice, foarte abile ale mâinilor, dar și ale corpului. Am remarcat că potpuriul muzical a conținut o melodie a actriței Maria Schneider, cea care ne-a încântat cândva cu rolul din filmul „Ultimul tangou”, actriță a cărei mamă a fost de origine română.

După pauză spectacolul a continuat cu piesa RUSHES (Graba, fuga) creată în 2007, arătându-ne că viața însăși este o scenă pe care noi toți dansăm, alergăm, trecem prin situații ridicole, ca cel al controalelor bagajelor călătorilor. În fond omenirea toată călătorește, dansează, fiecare își are mișcările proprii de dans în ritmul accelerat impus de secolului în care trăim. Iată că viața ne provoacă să imaginăm noi și noi figuri de dans, corespunzătoare noului „vocabular” folosit în „frazele” exprimate.

S-a lucrat cu intensă forță fizică, psihică, intelectuală și emoțională – sensibilitate magică – și o puternică capacitate de concentrare. Am putut vedea minunate exerciții acrobatice, ceea ce m-a făcut să exprim cu entuziasm, la sfârșitul spectacolului mult aplaudat: Acrobație, magie, fantezie!

Dansatorii au executat totul cu precizie, dovadă a talentului și a exercițiului intens, arătându-ne încă o dată că dansul este emoție și trăire, că dansatorii nu-și dăruiesc în zadar întreaga tinerețe acestei obositoare dar fascinante arte. Pe drept i-a numit Albert Einstein „atleții lui Dumnezeu”.

În Vechiul Testament ni se arată că Dumnezeu acceptă închinarea prin dansuri: „David juca din răsputeri înaintea Domnului…” (2 Samuel 6:14), iar în Psalmii 149:3 găsim recomandarea: „Să laude Numele Lui cu jocuri, să-l laude cu toba și cu harfa!”

Cred că fiecare dintre cei care au vizionat acest spectacol, a simțit nevoia ca la sfârșit să mulțumească acestei Companii, dorindu-i succes pe mai departe.

Am părăsit sala de spectacol. Afară, ne-a învăluit blând aerul cald al serii. Orașul, străzile luminate, circulația mașinilor printre străjuitorii copaci ofereau un alt decor ochilor noștri. Pe scena adevărată a vieții imaginam încă – umbrele dansatorilor…

———————————–

Vavila Popovici

Carolina de Nord

2017

Vavila Popovici: Despre mediocritate

„Mediocritatea este plaga civilizației.” – John Fowles

   Conform dicționarului, Mediocritatea este „starea celui mediocru – om fără talent, lipsit de merite”. Figurativ, mediocritatea este caracterizată prin insuficiență de spirit, de merit. Etimologic, cuvântul provine din latina veche, „medio” însemnând mijlociu și „ocris” – munți, pietre cu aceeași înălțime. În dicționar sunt citate cuvintele scriitorului Mihail Sadoveanu: „Mediocritatea, prostia ori incultura lor mă exasperează. Aceștia nu sunt artiști”. Parafrazând, am zice că mediocritatea oamenilor politici din zilele noastre ne exasperează.

Mediocrității îi este opus geniul. Rare sunt geniile, mediocritățile – cât lumea! Suntem mediocri, trăim în sânul unei mediocrități! Mai grav este că asupră-ne acționează Mediocrația – puterea politică formată din oameni mediocri care, nu pot ridica acest popor, ci din contră, creează contradicții, haos, regres.

Petre Țuțea când vorbea despre tipuri umane, categorisea: sfântul, geniul, talentul, omul obișnuit și neputinciosul. Cu alte cuvinte, mediocri sunt cei ce cuprind tipurile omului obișnuit și al celui neputincios, separat de geniu, acesta fiind definit ca cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, o personalitate care posedă o inteligență sau talent la superlativ. Îmi amintesc de plăcerea cu care am citit cândva, într-o revistă primită din Italia, poezia intitulată Piața Furstemberg dintr-un volum de versuri a scriitorului Ion Andreiță, care se referea la talente – genii: „Pipa lui Eliade/ Ademenind dumnezei/ Privirea lui Cioran/ Ademenind disperări/ Zâmbetul lui Ionesco/ Strângând scaunele/ Gata/ Reprezentația a luat sfârșit/ Următorul spectacol/ Peste o sută de ani”.

Criticul, istoricul literar Romul Munteanu (1926-2011) – neobosit în muncă și de formație academică – pe care Marian Marino îl considera „un complex aparat de citit cărți”, întrebat dacă la anii înaintați pe care îi avea se socotea „un biruitor sau un înfrânt”, a răspuns: „Nici un învingător, dar nici un înfrânt. Am ieșit din scenă ca un personaj mediocru care s-a strecurat printre evenimente și printre oameni ca să rămână în picioare”. Luciditatea, modestia și resemnarea omului trecut prin vremuri!

Mediocritate nu înseamnă prostie, fiindcă te naști prost sau deștept, geniu sau om obișnuit. Conștientizezi acest fapt, te încadrezi în așa zisa mediocritate generală, pe care o descoperi oarecum ierarhizată, încerci să depășești pragul mediocrității tale. Este ca și cum te-ai afla la parterul unei clădiri având două alternative: te poți simți bine, relaxat, mulțumit, fără să ai dorința, curiozitatea de a urca treptele etajelor clădirii, mai comod fiindu-ți să rămâi pe loc, integrat în turma pe care o conduce „un brav mediocru” și să aștepți sfârșitul vieții în aceste condiții, sau, cu voință și putere să fugi pe scări, să scapi de mediocritatea de la parterul clădirii. Voința te poate pune în mișcare. Voința despre care spunea Schopenhauer că „a vrut întotdeauna viața, ei slujindu-i intelectul”.

Rămânem uneori perplecși în fața unui om care se complace într-o plată mediocritate. Fericitul Augustin spunea: „A iubi pe Dumnezeu înseamnă a urca”. Nu-l poți ajuta fiindcă își încarcă sufletul cu arma nepăsării, încrezător în slaba lui judecată, cu care te dă la o parte dacă încerci să-l ajuți, în timp ce alții pornesc la urcuș – încrezători. Unul se-nalță, altul se împiedică, cade și vine-n jos de-a berbeleacul, nu reușește să scape de platitudinea mediocrității, din cauză că voința-i slăbește sau mintea nu-l ajută. Unii, dintre cei căzuți, se resemnează, alții încearcă să se răzbune pe cei care au reușit, devin invidioși, vanitatea, răutatea le acaparează sufletele.

Treapta mediocrității o dobândești în viață, nu te naști cu ea. Prostia are limitele ei interioare care nu pot fi depășite, pe când mediocritatea câștigă cât poate, punând mintea la contribuție. Este în fond o luptă a vieții. Cei ce desemnează în anumite funcții oameni mediocri, incompetenți, sunt tot atât de mediocri, incompetenți pentru rolul lor de desemnatori ai acelor persoane incompetente. Perverșii o fac cu scopuri ascunse. Uneori plângi urmărind scena vieții, alteori te amuzi până îți dau lacrimile. Scriitorul Nicolae Filimon sau Ion Luca Caragiale, fiecare în genul său, dacă ar fi trăit în această perioadă, ar fi avut mult material documentar. Regizorul piesei care se joacă în zilele noastre pare a fi un spirit primitiv, cu un comportament de snob, iar actorii nu-și dau seama de rolurile distribuite care nu li se potrivesc. Orgolioși – le acceptă cu ușurință. Mediocrul cu spirit primitiv, deși speră la o funcție și mai înaltă, nu va ajunge niciodată genial, cu toată truda, toată transpirația, fiindcă îi va lipsi acea condiție stipulată de Thomas Edison, acel 1% – imaginație (despre care spunea Albert Einstein că este adevăratul semn al inteligenței). Procentajul de 99% al transpirației atribuit de Edison cândva, cercetătorii îl divizează acum în: 29% instruire de bună calitate (cultură cu alte cuvinte) și încurajare, și doar 70% transpirație. Ca atare, mediocrul rămâne cu … transpirația!

Mediocrul este lipsit de idei, sau dacă are idei, acestea sunt eronate din cauza raționamentului  distorsionat sau al interesului ascuns. Orice efort făcut din parte-i, nu aduce câștig, ci mai curând pierderi materiale și spirituale. Se pierde timpul, se înrăutățește situația. Scriitorul rus Feodor Dostoievski (1821-1881) în cartea sa Idiotul: Ești mediocritatea însăși, fudulă și încrezută, mediocritatea plină de sine, închistată în auto-liniștirea ei olimpiană, ești rutina rutinei! Nici în capul și nici în inima dumitale nu se va zămisli vreodată o idee proprie”.

De ce totuși să ne petrecem toată viața în mod călduț, într-un anonimat? Chiar nu putem evolua, și indolenți fiind, trebuie neapărat să rămânem în acea mediocritate plată? Indolența se amestecă întotdeauna prostia.

Mediocrul va atrage oameni tot mediocri. Rob al materiei, nu se va simți bine decât în preajma acestora. Mircea Eliade afirma că „Mediocritatea e cu atât mai impresionantă cu cât o descoperi într-o structură ce se crede deasupra mediocrității”. Aș zice și mult mai periculoasă, exemplificând oamenii politici ai zilelor noastre. Unii dintre aceștia chiar dacă au voință și pun suflet în urcuș, nu reușesc fiindcă nu-i ajută mintea, nu pot vedea, prevedea treptele pe care le avem de urcat și nu cunosc pașii ce trebuie făcuți. Vorbe și iar vorbe, promisiuni fără acoperire… Ca în comunism: jurăminte de credință pentru partid și angajamente strigate în public… Acești hămesiți, nu-și uită interesele. Cumpără tot ce pot, îmbogățindu-se. Și-au propus să cumpere până și populația, și acest târg a început cu anumite facilități, neținând cont de consecințe în viitor. Măcar dacă ar fi frunzărit scrierile lui Marin Preda și ar fi dat de întrebarea lui Moromete: „Pă ce te bazezi?”, să și-o pună când își asumă riscurile.

Mediocritatea ne cam stăpânește de multă vreme. Oameni superiori au fost și mai sunt, dar turma celor mediocri îi înșfacă de cum încearcă să le arate adevărul. Poetul ardelean, politician de extremă dreaptă Octavian Goga (1881-1938) scria: „Îmi pare rău că nu am putut sluji Țara așa cum aș fi vrut și cred că aș fi putut – cu credință și hotărâre. Am trăit în vremea proștilor – a stăpânit mediocritatea sub un rege tranzacționist în chestiuni de morală, timid și fără orizont în probleme de Stat. Ce va fi de Țară în vâltoarea care vine, nu știu, dar cred în puterile sufletești ale neamului”.

Elasticitatea minții pentru înțelegere, analiză profundă și perspectivă nu o poți avea numai din viața pe care o trăiești, ci și din educație, cultură, experiență. Nu contează goana după diplome luate fără trudă, așa pentru a îngroșa CV-ul. Istoricul, academicianul român Nicolae Iorga (1871-1940) vorbind despre viața poporului românesc, pleda pentru formarea „omului armonios, omul sănătos, omul cu iubire pentru lucruri vrednice și folositoare, omul capabil de a da de la dânsul, fără a cere prea mult, ceea ce este necesar pentru dezvoltarea unei societăți. Românul întreg de care avem nevoie. Nu fabricațiile în care e ceva specialitate și sub specialitatea aceea nimic. Căci nici o specialitate nu poate să fie în adevăr folositoare pentru oameni, și numai pentru o anumită ocupație umană abstractă, decât când își înfige rădăcinile într-o cultură generală, ea însăși legată de instinctele cele mai vechi și cele mai sănătoase ale unui popor.

Românii sunt deștepți. Se știe! Dar, unii, din lipsă de instruire serioasă și cultură, folosesc deșteptăciunea pentru diferite sforării, șmecherii, ipocrizii, slugărnicii, sfidări ale valorilor autentice, atitudini arogante, zeflemele, bășcălii… Mă întreb în aceste momente: La ce a folosit răsturnarea unui guvern cu miniștri etichetați ca incapabili, dacă s-au adus în noul guvern aceiași miniștri – de data asta considerați „foarte capabili”? Am asistat la demisii și retrageri de demisii, ca la un joc de copii… Un spectacol trist, deși au fost și momente de ilaritate. Avem și noi cabotinii zilelor noastre, am auzit pe cineva spunând. Jalnic! Criteriile de integritate nu mai sunt respectate. Acest popor care a avut oameni reprezentativi, capabili, cultivați care au condus poporul în vremuri grele, acest popor care, la ora actuală mai are intelectuali de marcă care pot să preia funcția de educatori, de deschizători de drumuri, această țară membră a Uniunii Europene și NATO cum de a ajuns să  aleagă conducători mediocri, submediocri?

Unde ne este acea „combinație neașteptată de rațiune și luciditate” despre care vorbea Părintele Stăniloae că este una dintre trăsăturile de bază ale românilor? Românii sunt considerați oameni eficienți care știu să păstreze echilibrul, adică să aleagă soluții utile. Ei nu sunt persoane înclinate să riște, să efectueze schimbări bruște doar de dragul de a observa ceva nou și a primi aplauze necuvenite. Cum de au apărut aceste personaje politice care efectuează decizii proaste, doritori fiind de schimbări grabnice și excesive, de parcă ar fi ispitiți de „un diavol”? Cineva parcă nu lasă caii căruței să meargă înainte și trage de hățuri pentru a-i ține în loc și chiar a-i întoarce. „Înapoi, înapoi!” parcă-ar striga cineva. Cine să fie? Cine să fie?  Cum de s-a stricat atât de tare echilibrul acestui neam care, în ciuda atâtor nenorociri care au venit peste el în istorie (și nu au fost puține!), nu s-a lăsat doborât? Echilibrul românesc nu a fost creat de mediocritate. Au ieșit în față oameni capabili, pe mâna cărora a meritat să ne dăm, oameni care, dând la o parte interesele personale, au dorit binele țării și al poporului, adică al celor mulți. Au fost sacrificii făcute din iubire de țară și de popor. Echilibrul, normalitatea au constituit perioade bune ale existenței noastre. De ce, acum, atâta grabă, atâtea schimbări dese, bruște, fără logică, atâta prostie, atâta risc asumat? Cine îi ispitește pe acești alergători-aventurieri fără orizont? Vor să dovedească curaj? Dar curajul nedublat de înțelepciune, te poate arunca într-o mlaștină.

Nicolae Iorga previziona: „Interesul e pizmăreț și gâlcevitor: el desparte un popor în clase care se vrăjmășesc și în aceste clase chiar, dintre care nu e om care să nu urmărească mai multă putere și plăcere decât ceilalți, egoismul cel rău, iubirea pătimașă de sine și numai de sine scapă din lanțurile cuviinței și datinilor bune și se repede sălbatic asupra bunurilor lumii. În acest fel, societatea se face vijelioasă, veșnic tulburată, neliniștită la lucrul ei, lipsită de siguranță în păstrarea roadelor ei și împiedicată în cugetarea mai înaltă. Oamenii se simt tot mai departe unul de altul, legăturile ce sunt siliți să le încheie nu mai sunt decât false și trecătoare”.

———————————

Vavila Popovici

Carolina de Nord

iulie 2017

 

Vavila Popovici: Despre moralitate

„La baza moralității stă iubirea. Numai iubindu-te pe tine și pe cei din jurul tău, poți acționa corect, nestânjenindu-i pe ceilalți. Numai atunci vei face ce-ți place și ceea ce va plăcea și celorlalți, fiindcă totul va fi trecut prin filtrul iubirii.”

Din volumul „Fulgurații”.

   Conform DEX morala (din latina, moralitas „maniere, caracter, comportament adecvat”) este o percepție a comportamentului care diferențiază intențiile, deciziile și acțiunile între cele bune (sau corecte) și cele rele (sau greșite). iar moralitatea este însușirea a ceea ce este moral; cinste, bună purtare. Necesar este a se face deosebirea dintre termenii morală și etică.  Proveniți din două culturi diferite – greacă și latină – , la început aveau relativ același înțeles. Filozofia modernă și contemporană a separat semnificațiile, considerând etica drept disciplină filozofică ce studiază morala, morala având semnificația de ramură a eticii, fenomen real, colectiv și individual, cuprinzând valori, principii și norme, aprecieri și manifestări specifice relațiilor interumane și supuse exigenței opiniei publice și conștiinței individuale.

Este adevărat, uneori, etica și morala își împrumută calitățile în scop util. Alteori se creează confuzii și aceasta deoarece normele/legile deși sunt făcute de către conducători pentru popor, ele, de cele mai multe ori, nu sunt respectate tocmai de cei care le emit. În opinia unora, corectitudinea prin respectarea normelor a devenit un lucru perimat, întrucât „aerul” care bântuie este cel al interesului propriu, minciunii, păcălelii, furtului, egoismului (numai mie să-mi fie bine!). Am devenit ipocriți, la un pas de a ne identifica cu omul complet imoral care nu ține seamă de principiile morale, încălcându-le fără nici un regret.

Etica – procedeu sistematic de gândire – nu învață ce să gândești, ci învață cum să gândești corespunzător fluxului etic, neavând, în general, legi categorice și ordine bine definită. Moralitatea, spre deosebire de etică, are conotații religioase, face apel la credință, amintește de cerințele morale exprimate în Decalog, de Fericirile – îndemnuri pentru câștigarea celor mai alese virtuți și aceasta deoarece, din cele mai vechi timpuri au apărut norme de reglementare a relațiilor sociale, cuvântul moralitate căpătând contur, forță, corelat fiind cu noțiunea de bine și cu cea de normalitate. Spre deosebire de cele zece Porunci, cele nouă Fericiri nu obligă pe nimeni să asculte de Dumnezeu, omul fiind liber să împlinească, sau nu, cuvântul Său. Prin rostirea Fericirilor, Mântuitorul a vrut să așeze în sufletele oamenilor, în loc de mândrie, duritate, insensibilitate, ură și război, – smerenia, blândețea, omenia, setea de dreptate, milostenia, pacea.

Cod moral fiind, moralitatea are la bază o anumită filozofie, religie, educație, cultură. De moralitate ține modul în care simțim, acționăm și gândim despre „bine” și „rău”. Unii dintre noi trecând prin rău ajung, în final, la alegerea binelui. Comitem greșeli în viață – unii mai mult, alții mai puțin – și îmi vin în minte întrebările dintr-un poem al meu: „Greșim, Doamne, greșim! Greșim pentru că suntem, sau suntem pentru a greși?” Greșeala este cauza răului produs în lume, Biblia numindu-l drept Păcat – „călcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu”.

Conform credinței creștine legea morală este firească, adică întipărită de Dumnezeu în inima omului, și care poate fi descoperită prin lumina – tot firească – a minții omenești. Filozoful german Emmanuel Kant (1724-1804) spunea că două lucruri îi umplu mintea de o veșnică înnoită și sporită admirație: „Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine”. Exprima astfel cum întâia priveliște, aceea a unei mulțimi nenumărate de lumi reduce/coboară importanța sa ca creatură animală care trebuie să redea materia din care a fost creată, planetei, după ce o scurtă vreme a fost înzestrată cu viață, și a doua priveliște care înalță deopotrivă valoarea sa ca inteligență, prin personalitatea sa, în care legea morală dezvăluie o viață independentă de animalitate, prin care poate cunoaște scopul existenței sale prin această lege, scop care nu se oprește la condițiile și hotarele acestei vieți, ci care tinde spre necunoscut, spre infinit. După Kant, omul devine o ființă morală numai dacă rațiunea sa se înalță până la noțiunile datoriei și legii. Suntem datori a săvârși fapte în numele respectului pentru legea morală. „A face binele sau a te purta așa cum trebuie înseamnă a respecta necondiționat natura rațională întrupată în fiecare dintre semenii noștri”, spunea Kant.

Mulți oameni înțeleg că societatea în care trăim s-a depărtat mult de așa numita și prețuită Moralitate și cred că ar fi necesar să-i dăm atenție și s-o răsădim. Inimile noastre o cer! Prea a luat-o lumea razna!, îmi spunea mai deunăzi cineva. În trecut, poate se mai exagera, dar exista bunul simț care ne amintea înaintea oricărei acțiuni mai îndrăznețe, mai ne la locul ei: „dar ce va spune lumea?” Se vede că ne păsa și de ceilalți, nu numai de noi; realizam că trăiam într-o lume, pe care trebuia s-o menținem în forma dăruită de Dumnezeu, că era necesar a păstra integritatea,  armonia care existau totuși și de care oamenii au nevoie în orice vremi.

Deși suntem diferiți, nu putem trăi având principii și valori complet diferite. Moralitatea nu poate fi o iluzie, ea este un adevăr și trebuie definită în limitele unei logici. Moralitatea fiecăruia ar trebui să se bazeze pe principiul „cauzei și a efectului”, și să se aibă în vedere că orice acțiune a unui individ se propagă în „aerul” societății în care trăiește. Și întrucât moralitatea unui popor izvorăște din inimă, definindu-se apoi prin educație și cultură, amintesc îndemnul primului președinte al Statelor Unite ale Americii, George Washington (1732-1799), rostit în discursul său de bun rămas: „Moralitatea este un izvor necesar al guvernării populare”.

Pentru deciziile corecte din punct de vedere moral, avem nevoie nu numai de intuiție, ci și de voință și curaj pentru a fi aplicate. Principiile și pornirile greșite pot fi modelate, pentru a nu fi prea târziu și a nu lăsa să se treacă în partea cealaltă – a imoralității – sau, tot atât de rău – în cea a amoralității, adică a indiferenței față de morală. Moralitatea fiecărui individ se însumează moralității colective și avem imaginea societății pe care am clădit-o și în care viețuim.

Moralitatea este o problemă pentru anumite situații în care viața oamenilor este pusă în pericol chiar de către oameni. De aceea, încrederea că se pot rezolva problemele vieții trebuie redată de către politicieni, iar politica trebuie să uzeze de această încredere a oamenilor. Lupta pentru recâștigarea încrederii este foarte importantă, în momentele în care ea pare pierdută. Pentru a construi propriul destin al unei țări, încrederea în prietenii adevărați – și nu în cei falși – , trebuie restabilită/întărită, echilibrată; încrederea în noi – în primul rând, dar și în ceilalți apropiați ideilor și sentimentelor noastre. Se pot găsi niște reguli generale, principii care să fie respectate pentru (re)câștigarea încrederii, altfel încrederea riscă să fie pierdută. Și ce s-a construit cândva, se dărâmă. Aceste reguli trebuie urmărite matematic, rațional deci, dar fără să fie neglijat impactul sufletesc.

Oamenii de știință au descoperit în creierul uman „busola moralității”, cea care controlează felul în care percepem comportamentul nostru și al celorlalți și ne avertizează asupra „întunericului”: „Există un mecanism în creierul nostru, care ne informează atunci când am făcut ceva greșit. Același mecanism lansează fenomenul denumit remușcare. Și, de fapt, remușcarea ne face să ne urâm propria conștiință. Acesta este motivul pentru care oamenii încearcă să scape de povara conștiinței. Și cel mai popular și la îndemână mijloc de a scăpa de conștiință este… alcoolul, drogurile…”.

Oamenii care se comportă și acționează moral oferă încredere și lumină celor din jur lor. S-a dovedit că atunci când comportamentul este moral, sufletul se eliberează, ajunge la liniște, și războiul din afară și cel dinăuntrul nostru se domolesc.

Ce trebuie făcut pentru ca oamenii să poată duce o viață virtuoasă? Profesorul englez de filozofie morală, Richard M. Hare (1919-2002), în cartea sa, vorbind despre Platon – carte editată de editura Humanitas – are un capitol intitulat „Educația și viața virtuoasă”, în care spune că pe măsură ce viața intelectuală a Greciei înflorea, apărea o categorie de oameni speciali, intelectuali ai acelor zile care se numeau „sofiști”. Deștepți fiind, ei puteau împărtăși tinerilor – deșteptăciunea. Socrate, era considerat unul dintre „sofiști”, el deosebindu-se de ceilalți prin faptul că nu pretindea a fi capabil a-i face pe oameni mai deștepți ci doar să-i ajute să-și formuleze noțiuni concrete pe care ei înșiși ar fi putut să le scoată la iveală, și prin aceea că el nu pretindea bani pentru aceasta. Sofiștii ofereau o educație diferită de cea tradițională, adaptată noilor vremi și care urmărea binele și tindea spre desăvârșire. Educația tradițională producea oameni ambițioși și integri, pe când cea nouă urma ambiția și mai puțin integritatea, necesar fiind mai întâi formarea caracterului, acesta putând crea discernământul și conducând la urmărirea binelui, a scopurilor înalte. Platon, Aristotel considerau că oamenii trebuie educați de mici ceea ce să le placă și ceea ce trebuie să le displacă, călăuzindu-i spre alegerea binelui.

În vremurile noastre educația este neglijată. Cultura – nu mai vorbim! Mulți oameni intră în slujba răului, urăsc binele și îngăduie răul. Așa se produce diviziunea societății, lucrurile încep să fie confuze, se urzesc minciuni, degradări, trădări, imoralitatea își mărește granițele imperiului.

Soluția ieșirii din situația încețoșată este, în primul rând, una spirituală și nu economică, așa cum se crede îndeobște. Cea spirituală o determină pe cea economică prin măsurile înțelepte și morale care se pot lua în economia unei țări. „Omul moral își iubește sufletul, cel obișnuit își iubește averea”, spunea filozoful chinez Confucius, cel care nădăjduia, pe atunci, reformarea lumii. Se vede că, în crosul istoriei, există momente critice, în care riscăm să ne împiedicăm și să cădem. Ne vom ridica, desigur, dar se va pierde din timpul dăruit vieții noastre.

 

———————————————–

 

Vavila Popovici

Carolina de Nord

iunie 2017