Vavila Popovici: Setea de răzbunare a orgoliosului

„Nimic nu este mai costisitor și mai steril decât răzbunarea.” – Winston Churchill

 

DEX-ul definește orgoliul ca fiind „Părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială; îngâmfare, vanitate, suficiență, trufie.” Orgoliul ține mai mult de sfera raționalului, mentalului, și presupune o anihilare a sentimentelor. Percepția este că sentimentele te fac mai slab, vulnerabil, iar rațiunea și orgoliul – mai puternic. Orgoliul nu te lasă să vezi când greșești. prin urmare împiedică progresul individului în viață. Toată truda lui, la un moment dat, se oprește.
Oamenii orgolioși uneori ne atrag prin carisma lor, cu retorica ce ascunde înșelătoria, cu promisiunile ce ne încântă, alteori îi respingem imediat, intuind fariseismul și egoismul lor. Orgoliosul este la fel ca narcisistul care își privește îndelung și insistent imaginea reflectată, ajungând să se îndrăgostească de ea, ca atare de tot ceea ce face și cum face.

Un om orgolios nu-și recunoaște greșelile, întotdeauna pentru el este altul vinovat, iar dacă totuși i se demonstrează că el a greșit, fie nu recunoaște, fie minimalizează greșeala, ca și când ar fi ceva lipsit de importanță. Ceva, cineva din exterior, o anumită persoană, anumită conjunctură a determinat asta; nu e vina lui, rațiunea lui nu poate greși. Are tendința de a emite păreri pe un ton atotștiutor, și folosește expresii de genul, „știu eu!”.

Un orgolios nu poate să recunoască că a greșit; el are impresia că și-ar pierde din putere, recunoscând.
El nu lasă frâu liber sentimentelor, luptă împotriva lor. Pentru a nu greși, se conduce numai după rațiune – rațiunea lui sofisticată. Orgoliosul e egoist și invidios, poate fi foarte suspicios, i se pare că alții au ceva cu el și complotează împotriva lui. La nevoie își ia susținători – „colegii” –  pe care nu uită să-i pomenească în discursurile sale, intenționând a-i folosi drept „pluton de execuție”.

Unii consideră orgoliul a fi o calitate, semn de mare personalitate, mai ales în timpurile acestea când s-a dezvoltat ideea de competitivitate, confundând orgoliul cu mândria. Una este să fii mândru de o faptă a ta săvârșită în mod cinstit și competitiv, cu scopul de a face un bine ție și celorlalți, societății în care trăiești, și alta este să mergi înainte cu sabia, rănind și tăind capete, călcând peste cadavre, pentru a-ți atinge scopul – dobândirea puterii.

Se spune că orgoliul este cea mai mare nenorocire a umanității. El stă la originea marilor tulburări din viața socială, a rivalității între popoare, dar și în interiorul lor, a războaielor, urii și ranchiunei manifestate față de alții. Pe orgolios îl putem recunoaște după felul de a fi. Într-un dialog vorbește în general – repede, vrea cu orice preț să aibă dreptate, la început încearcă în toate felurile să se facă înțeles, după care își pierde răbdarea, izbucnește furios prin cuvinte calomnioase sau amenințătoare. Folosește în mod curent cuvinte: „Da, știam!”, „Așa nu mai merge!”, pentru că el este convins că știe totul, neștiind însă că furia este cea care perturbă memoria.

Iată că unii au confundat schimbarea regimului politic de la noi din țară, cu libertinajul privind principiile unei societăți umane, astfel producându-se o răsturnare a valorilor în societate, corectitudinea fiind dintr-o dată considerată – perimată, iar tupeul – folosit în luptă, în locul respectului. Pe aceste noi principii au ieșit în față noii conducători.

Orgoliul e cel ce atrage după sine ipocrizia, setea de putere, dar și pe cea de răzbunare. Împiedică individul să se cunoască mai bine, să devină mai cumpănit, mai bun, să iubească. Scopul lui este de a domina. Își ascunde cu șiretenie ilegalitățile făcute, pentru a nu fi descoperit. Odată descoperit, individul devine răzbunător.

Eseistul, filozoful român Petre Țuțea spune undeva că „Dumnezeu s-ar putea să trezească omul prin teama de război sau prin război, făcând astfel cunoscută ordinea Lui”. Da, dar este vorba de Dumnezeu și ordinea Lui, nu de „ordinea” dorită de un biet muritor aventurier…

Când orgoliosului îi sunt descoperite ambițiile, faptele ilegale, el devine răzbunător.

Dicționarul definește răzbunarea ca „un act prin care cel care se consideră, jignit, nedreptățit caută a se revanșa, să-și facă singur dreptate, spălând rușinea îndurată și pedepsind în numele lui pe cel de la care a suferit un rău. După obiceiul arhaic ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”.

   Psihologii susțin că răzbunarea este un răspuns emoțional la o stare de enervare extremă sau la teamă. Omul se răzbună crezând că își face dreptate, încearcă să aducă argumente sau le inventează. El vrea să câștige, dorește gloria cu orice preț, chiar dacă nu i se cuvine. Adoptă întru totul mentalitatea politicianului mafiot. În paranteză fiind spus, sunt destui oamenii care s-au orientat spre politică, tocmai de a scăpa de muncă, crezând că astfel se pot îmbogăți, conduce și prosti mulțimea.

Răzbunătorul, pentru o palmă primită, își va pregăti pumnii, cu convingerea că va doborî la pământ adversarul. El nu ia în calcul posibilitatea ca după pumnul dat să-l poată măcina regretul, fiindcă dintr-un joc al urii și al răzbunării, inevitabil rezultă „răniți”.  Răzbunarea fiind în general arma celui slab dar plin de orgoliu, este de fapt o reacție compensatorie față de slăbiciunea Eu-lui. Soluția ar fi întărirea Eu-lui nu glisarea lui în nevoia de răzbunare.

Este cert că dorința de răzbunare aduce nefericire. Sf. Ioan Gură de Aur spunea: „Crezi că te răzbuni asupra aproapelui, dar te chinuiești pe tine însuți. Te dai în brațele pornirii ca unui călău lăuntric care te împresură…”. Din nefericire, puțini mai doresc astăzi ca tot ce fac să fie conform voii și dreptății lui Dumnezeu. Răzbunându-te, poți egala uneori scorul dușmanului tău, dar, dacă renunți a te răzbuna, înseamnă că te ridici pe o treaptă superioară lui. Este greu? Totul este să conștientizezi acest lucru, înainte de a porni războiul. Scriitorul rus Lev Tolstoi (1828-1910) spunea la vremea sa, că „oamenii au înălțat răutatea, spiritul de răzbunare, la rang de sentiment legitim, de justiție”.

Întotdeauna, dar parcă mai mult ca oricând – acum –, persoanele care caută putere, tind să fie mai răzbunătoare, pentru a dovedi că un potențial conflict cu ele este periculos adică, a-și ține la distanță adversarii. Răzbunarea a evoluat în lipsa legilor clare care, în mod normal, elimină nevoia de răzbunare și o instituie pe cea de dreptate. Sistemele judiciare care funcționează cât de cât, chiar dacă sunt o invenție recentă și în unele locuri nesatisfăcătoare, atâta timp cât ele există, trebuie să le fie recunoscută funcția socială, aceea de a menține stabilitatea. Curios este însă, chiar dacă ele – legile – satisfac necesitățile, orgoliosul tot nu ține cont de ele. Eludează legile, viclenia-i lucrează, uzează de toată abilitatea sa pentru salvarea propriilor lui interese.

Sunt oameni care confundă dorința de dreptate cu dorința de răzbunare. Le este greu să discearnă.  Dorința lor de răzbunare răbufnește, disimulată ca dorință de dreptate. Dar, răzbunarea nu duce niciodată liniște, emoțiile negative se propagă în unde spre ceilalți care doresc liniștea și pacea și nu le pot avea. Răzbunătorul amenință întruna și mușcă zdravăn.

Vindecarea dorinței de răzbunare vine odată cu dobândirea dreptății, acea virtute în care se reflectă  frumusețea lui Dumnezeu. „Războiul” se stinge, omul redevine blând și liniștit, la nevoie își ispășește pedeapsa. Părintele Dumitru Stăniloae spunea: „Cu adevărat omul blând e singurul care câștigă biruința asupra pământului”. Dreptatea și blândețea sunt virtuți care pot fi dobândite dacă avem încredere în justiție și nu în corupție, justiție care trebuie să aducă adevărul în față, adevăr despre care Constantin Noica spunea că „e rezultatul gândirii logice, așa cum fapta bună e rezultatul trăirii morale”. Numai cunoscând adevărul  se pot liniști sufletele zbuciumate ale oamenilor cinstiți.

———————————-

Vavila Popovici

Carolina de Nord

Iulie 2017

Vavila Popovici: Festivalul de Dans American – 2017

„Dansul este un poem în care fiecare mișcare este un cuvânt.” – Mata Hari

 

Întotdeauna am considerat că muzica, dansul și poezia se pot împleti într-o cunună. Exuberantul dans ascunde poezia în suflet, iar muzica îi acordă ritm și rimă.

Scriitorul irlandez George Bernard Shaw spunea că „pentru a ne vedea chipul folosim oglinda, iar pentru a ne vedea sufletul – operele de artă”. Așa și este. În fața unei opere de artă emoțiile noastre se intensifică în grad diferit și iau forme diferite de la individ la individ. În acele momente ne descoperim sufletul, îl vedem, parțial, ca într-o oglindă.

Dansul este o artă. O artă veche. Dumnezeu este Cel ce a dat libertate oamenilor de a se exprima și prin dans. Pentru omul primitiv dansul exprima modul de gândire și de exprimare a vieții. Era  stilul lui de viață. Prin dans omul transmitea celor din jur ceea ce simțea cu ajutorul „limbii universale a corpului”. Se exprima în dans prin diferite mișcări, deoarece atât noi, oamenii, cât și întreaga natură din jur se mișcă, efectuând diverse figuri lineare sau geometrice – ca niște fraze – pe care, sau în care, încap cuvintele. S-a vorbit și se vorbește dansând. Omenirea a evoluat, școala a perfecționat dansul, oferindu-i multă grație și forță.

Festivalului de Dans Modern din Statele Unite, intitulat pe scurt ADF (American Dans Festival) are un întreg istoric, originea lui fiind marcată de Festivalul de Bennington, organizat de Colegiul Bennington din statul Vermont, SUA. Mult mai târziu a fost denumit Festivalul de Dans American (ADF).

Festivalul se desfășoară în vara fiecărui an, în lunile iunie-iulie, cu participarea diferitelor Companii de dans. În acest an, în cuvântarea de bun venit a Directorului Executiv Jodee Nimerichter, a fost anunțată a 84-a aniversare a Festivalului și a 40-a în Durham, Carolina de Nord, festivalul poposind aici în Durham din New London, Connecticut, în urmă cu 40 de ani. S-au adus mulțumiri Universității Duke pentru incredibilul suport în toți acești 40 de ani. Orașul Durham, prin frumusețea și originalitatea lui, a fost cel care a atras companiile și dansatorii în desfășurarea acestui festival.

Sâmbătă, 1 iulie, la orele 19:00, a avut loc spectacolul companiei de dans PILOBOLUS, sub conducerea Producătorul executiv Itamar Kubovy, Directorilor artistici Robby Barnett, Michael Tracy și Renee Jaworski, a Producătorului executiv Itamar Kubovy și celebrilor dansatori: Antoine Banks-Sullivan, Nathaniel Buchsbaun, Krystal Butler, Isabella Diaz, Zachary Eisenstat, Heather Jeane Favretto, Jacob Michael Warren.

Denumirea Companiei vine de la un fung căruia îi place soarele, având o remarcabilă abilitate de a se orienta spre sursa de lumină și care crește prin pășuni, dar nu numai, fungii fiind prezenți peste tot, înmulțindu-se și răspândindu-se prin și peste tot ce alcătuiește viața omului. Acest fapt ni s-a amintit în video-clipurile prezentate, prin imagini sugestive.

A fost o seară de vară liniștită. Drumul flancat de copacii verzi în plină tinerețe, ducea spre Centrul Performant al Artelor din Durham. În drum am făcut o trecere în revistă a spectacolelor acestei formațiuni, vizionate în anii anteriori…

De îndată ce s-a ivit clădirea luminată a Centrului de Arte Performante, am parcat mașina și am intrat cu biletele la un control sever al bagajelor, control ce mi-a amintit de cel efectuat cu câțiva ani în urmă, la intrarea în Muzeul Metropolitan de Artă din New York. Desigur controlul este necesar în aceste vremuri tulburi, amenințătoare. Am urcat treptele și am ajuns în sala care, cu zece minute înaintea începerii spectacolului, era plină cu spectatori de toate vârstele.

Prezentația a început cu ON THE NATURE OF THINGS (În natura lucrurilor), dans creat în 2014, sugerând nașterea dorinței și legătura ei între rușine și răzbunare, sau mai bine zis dorința interconectată cu sfiiciunea și răzbunarea. Dansatorii, încurajați fiind de către coregrafi, ne-au oferit alcătuiri pe tema echilibrului, tehnici de contact dintre corpuri folosind legile fizicii și ajungând adesea la prize spectaculoase în  acest  dans,  mișcările  dansatorilor fiind condensate într-o arie circumscrisă. Trupurile, pe o muzică dominantă a lui Antonio Vivaldi – cel mai de seamă reprezentant al barocului venețian – , au executat un dans senzual impresionant, plin de grație și simbol.

A doua piesă ECHO IN THE VALLEY (Ecoul din vale) – în premieră, a avut nota sa de romantism, pe un aranjament muzical superb. Cele două numere ne-au ținut într-o încordare extremă, după care s-au derulat celelalte numere mai relaxante, prin gesturi și mimici amuzante, dar tot atât de perfect executate: ESC (Evadare), un număr creat în 2013, care a avut la bază un proiect de colaborare internațional – evadarea din situații grele, prin mișcări îndemânatice, foarte abile ale mâinilor, dar și ale corpului. Am remarcat că potpuriul muzical a conținut o melodie a actriței Maria Schneider, cea care ne-a încântat cândva cu rolul din filmul „Ultimul tangou”, actriță a cărei mamă a fost de origine română.

După pauză spectacolul a continuat cu piesa RUSHES (Graba, fuga) creată în 2007, arătându-ne că viața însăși este o scenă pe care noi toți dansăm, alergăm, trecem prin situații ridicole, ca cel al controalelor bagajelor călătorilor. În fond omenirea toată călătorește, dansează, fiecare își are mișcările proprii de dans în ritmul accelerat impus de secolului în care trăim. Iată că viața ne provoacă să imaginăm noi și noi figuri de dans, corespunzătoare noului „vocabular” folosit în „frazele” exprimate.

S-a lucrat cu intensă forță fizică, psihică, intelectuală și emoțională – sensibilitate magică – și o puternică capacitate de concentrare. Am putut vedea minunate exerciții acrobatice, ceea ce m-a făcut să exprim cu entuziasm, la sfârșitul spectacolului mult aplaudat: Acrobație, magie, fantezie!

Dansatorii au executat totul cu precizie, dovadă a talentului și a exercițiului intens, arătându-ne încă o dată că dansul este emoție și trăire, că dansatorii nu-și dăruiesc în zadar întreaga tinerețe acestei obositoare dar fascinante arte. Pe drept i-a numit Albert Einstein „atleții lui Dumnezeu”.

În Vechiul Testament ni se arată că Dumnezeu acceptă închinarea prin dansuri: „David juca din răsputeri înaintea Domnului…” (2 Samuel 6:14), iar în Psalmii 149:3 găsim recomandarea: „Să laude Numele Lui cu jocuri, să-l laude cu toba și cu harfa!”

Cred că fiecare dintre cei care au vizionat acest spectacol, a simțit nevoia ca la sfârșit să mulțumească acestei Companii, dorindu-i succes pe mai departe.

Am părăsit sala de spectacol. Afară, ne-a învăluit blând aerul cald al serii. Orașul, străzile luminate, circulația mașinilor printre străjuitorii copaci ofereau un alt decor ochilor noștri. Pe scena adevărată a vieții imaginam încă – umbrele dansatorilor…

———————————–

Vavila Popovici

Carolina de Nord

2017

Vavila Popovici: Despre mediocritate

„Mediocritatea este plaga civilizației.” – John Fowles

   Conform dicționarului, Mediocritatea este „starea celui mediocru – om fără talent, lipsit de merite”. Figurativ, mediocritatea este caracterizată prin insuficiență de spirit, de merit. Etimologic, cuvântul provine din latina veche, „medio” însemnând mijlociu și „ocris” – munți, pietre cu aceeași înălțime. În dicționar sunt citate cuvintele scriitorului Mihail Sadoveanu: „Mediocritatea, prostia ori incultura lor mă exasperează. Aceștia nu sunt artiști”. Parafrazând, am zice că mediocritatea oamenilor politici din zilele noastre ne exasperează.

Mediocrității îi este opus geniul. Rare sunt geniile, mediocritățile – cât lumea! Suntem mediocri, trăim în sânul unei mediocrități! Mai grav este că asupră-ne acționează Mediocrația – puterea politică formată din oameni mediocri care, nu pot ridica acest popor, ci din contră, creează contradicții, haos, regres.

Petre Țuțea când vorbea despre tipuri umane, categorisea: sfântul, geniul, talentul, omul obișnuit și neputinciosul. Cu alte cuvinte, mediocri sunt cei ce cuprind tipurile omului obișnuit și al celui neputincios, separat de geniu, acesta fiind definit ca cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, o personalitate care posedă o inteligență sau talent la superlativ. Îmi amintesc de plăcerea cu care am citit cândva, într-o revistă primită din Italia, poezia intitulată Piața Furstemberg dintr-un volum de versuri a scriitorului Ion Andreiță, care se referea la talente – genii: „Pipa lui Eliade/ Ademenind dumnezei/ Privirea lui Cioran/ Ademenind disperări/ Zâmbetul lui Ionesco/ Strângând scaunele/ Gata/ Reprezentația a luat sfârșit/ Următorul spectacol/ Peste o sută de ani”.

Criticul, istoricul literar Romul Munteanu (1926-2011) – neobosit în muncă și de formație academică – pe care Marian Marino îl considera „un complex aparat de citit cărți”, întrebat dacă la anii înaintați pe care îi avea se socotea „un biruitor sau un înfrânt”, a răspuns: „Nici un învingător, dar nici un înfrânt. Am ieșit din scenă ca un personaj mediocru care s-a strecurat printre evenimente și printre oameni ca să rămână în picioare”. Luciditatea, modestia și resemnarea omului trecut prin vremuri!

Mediocritate nu înseamnă prostie, fiindcă te naști prost sau deștept, geniu sau om obișnuit. Conștientizezi acest fapt, te încadrezi în așa zisa mediocritate generală, pe care o descoperi oarecum ierarhizată, încerci să depășești pragul mediocrității tale. Este ca și cum te-ai afla la parterul unei clădiri având două alternative: te poți simți bine, relaxat, mulțumit, fără să ai dorința, curiozitatea de a urca treptele etajelor clădirii, mai comod fiindu-ți să rămâi pe loc, integrat în turma pe care o conduce „un brav mediocru” și să aștepți sfârșitul vieții în aceste condiții, sau, cu voință și putere să fugi pe scări, să scapi de mediocritatea de la parterul clădirii. Voința te poate pune în mișcare. Voința despre care spunea Schopenhauer că „a vrut întotdeauna viața, ei slujindu-i intelectul”.

Rămânem uneori perplecși în fața unui om care se complace într-o plată mediocritate. Fericitul Augustin spunea: „A iubi pe Dumnezeu înseamnă a urca”. Nu-l poți ajuta fiindcă își încarcă sufletul cu arma nepăsării, încrezător în slaba lui judecată, cu care te dă la o parte dacă încerci să-l ajuți, în timp ce alții pornesc la urcuș – încrezători. Unul se-nalță, altul se împiedică, cade și vine-n jos de-a berbeleacul, nu reușește să scape de platitudinea mediocrității, din cauză că voința-i slăbește sau mintea nu-l ajută. Unii, dintre cei căzuți, se resemnează, alții încearcă să se răzbune pe cei care au reușit, devin invidioși, vanitatea, răutatea le acaparează sufletele.

Treapta mediocrității o dobândești în viață, nu te naști cu ea. Prostia are limitele ei interioare care nu pot fi depășite, pe când mediocritatea câștigă cât poate, punând mintea la contribuție. Este în fond o luptă a vieții. Cei ce desemnează în anumite funcții oameni mediocri, incompetenți, sunt tot atât de mediocri, incompetenți pentru rolul lor de desemnatori ai acelor persoane incompetente. Perverșii o fac cu scopuri ascunse. Uneori plângi urmărind scena vieții, alteori te amuzi până îți dau lacrimile. Scriitorul Nicolae Filimon sau Ion Luca Caragiale, fiecare în genul său, dacă ar fi trăit în această perioadă, ar fi avut mult material documentar. Regizorul piesei care se joacă în zilele noastre pare a fi un spirit primitiv, cu un comportament de snob, iar actorii nu-și dau seama de rolurile distribuite care nu li se potrivesc. Orgolioși – le acceptă cu ușurință. Mediocrul cu spirit primitiv, deși speră la o funcție și mai înaltă, nu va ajunge niciodată genial, cu toată truda, toată transpirația, fiindcă îi va lipsi acea condiție stipulată de Thomas Edison, acel 1% – imaginație (despre care spunea Albert Einstein că este adevăratul semn al inteligenței). Procentajul de 99% al transpirației atribuit de Edison cândva, cercetătorii îl divizează acum în: 29% instruire de bună calitate (cultură cu alte cuvinte) și încurajare, și doar 70% transpirație. Ca atare, mediocrul rămâne cu … transpirația!

Mediocrul este lipsit de idei, sau dacă are idei, acestea sunt eronate din cauza raționamentului  distorsionat sau al interesului ascuns. Orice efort făcut din parte-i, nu aduce câștig, ci mai curând pierderi materiale și spirituale. Se pierde timpul, se înrăutățește situația. Scriitorul rus Feodor Dostoievski (1821-1881) în cartea sa Idiotul: Ești mediocritatea însăși, fudulă și încrezută, mediocritatea plină de sine, închistată în auto-liniștirea ei olimpiană, ești rutina rutinei! Nici în capul și nici în inima dumitale nu se va zămisli vreodată o idee proprie”.

De ce totuși să ne petrecem toată viața în mod călduț, într-un anonimat? Chiar nu putem evolua, și indolenți fiind, trebuie neapărat să rămânem în acea mediocritate plată? Indolența se amestecă întotdeauna prostia.

Mediocrul va atrage oameni tot mediocri. Rob al materiei, nu se va simți bine decât în preajma acestora. Mircea Eliade afirma că „Mediocritatea e cu atât mai impresionantă cu cât o descoperi într-o structură ce se crede deasupra mediocrității”. Aș zice și mult mai periculoasă, exemplificând oamenii politici ai zilelor noastre. Unii dintre aceștia chiar dacă au voință și pun suflet în urcuș, nu reușesc fiindcă nu-i ajută mintea, nu pot vedea, prevedea treptele pe care le avem de urcat și nu cunosc pașii ce trebuie făcuți. Vorbe și iar vorbe, promisiuni fără acoperire… Ca în comunism: jurăminte de credință pentru partid și angajamente strigate în public… Acești hămesiți, nu-și uită interesele. Cumpără tot ce pot, îmbogățindu-se. Și-au propus să cumpere până și populația, și acest târg a început cu anumite facilități, neținând cont de consecințe în viitor. Măcar dacă ar fi frunzărit scrierile lui Marin Preda și ar fi dat de întrebarea lui Moromete: „Pă ce te bazezi?”, să și-o pună când își asumă riscurile.

Mediocritatea ne cam stăpânește de multă vreme. Oameni superiori au fost și mai sunt, dar turma celor mediocri îi înșfacă de cum încearcă să le arate adevărul. Poetul ardelean, politician de extremă dreaptă Octavian Goga (1881-1938) scria: „Îmi pare rău că nu am putut sluji Țara așa cum aș fi vrut și cred că aș fi putut – cu credință și hotărâre. Am trăit în vremea proștilor – a stăpânit mediocritatea sub un rege tranzacționist în chestiuni de morală, timid și fără orizont în probleme de Stat. Ce va fi de Țară în vâltoarea care vine, nu știu, dar cred în puterile sufletești ale neamului”.

Elasticitatea minții pentru înțelegere, analiză profundă și perspectivă nu o poți avea numai din viața pe care o trăiești, ci și din educație, cultură, experiență. Nu contează goana după diplome luate fără trudă, așa pentru a îngroșa CV-ul. Istoricul, academicianul român Nicolae Iorga (1871-1940) vorbind despre viața poporului românesc, pleda pentru formarea „omului armonios, omul sănătos, omul cu iubire pentru lucruri vrednice și folositoare, omul capabil de a da de la dânsul, fără a cere prea mult, ceea ce este necesar pentru dezvoltarea unei societăți. Românul întreg de care avem nevoie. Nu fabricațiile în care e ceva specialitate și sub specialitatea aceea nimic. Căci nici o specialitate nu poate să fie în adevăr folositoare pentru oameni, și numai pentru o anumită ocupație umană abstractă, decât când își înfige rădăcinile într-o cultură generală, ea însăși legată de instinctele cele mai vechi și cele mai sănătoase ale unui popor.

Românii sunt deștepți. Se știe! Dar, unii, din lipsă de instruire serioasă și cultură, folosesc deșteptăciunea pentru diferite sforării, șmecherii, ipocrizii, slugărnicii, sfidări ale valorilor autentice, atitudini arogante, zeflemele, bășcălii… Mă întreb în aceste momente: La ce a folosit răsturnarea unui guvern cu miniștri etichetați ca incapabili, dacă s-au adus în noul guvern aceiași miniștri – de data asta considerați „foarte capabili”? Am asistat la demisii și retrageri de demisii, ca la un joc de copii… Un spectacol trist, deși au fost și momente de ilaritate. Avem și noi cabotinii zilelor noastre, am auzit pe cineva spunând. Jalnic! Criteriile de integritate nu mai sunt respectate. Acest popor care a avut oameni reprezentativi, capabili, cultivați care au condus poporul în vremuri grele, acest popor care, la ora actuală mai are intelectuali de marcă care pot să preia funcția de educatori, de deschizători de drumuri, această țară membră a Uniunii Europene și NATO cum de a ajuns să  aleagă conducători mediocri, submediocri?

Unde ne este acea „combinație neașteptată de rațiune și luciditate” despre care vorbea Părintele Stăniloae că este una dintre trăsăturile de bază ale românilor? Românii sunt considerați oameni eficienți care știu să păstreze echilibrul, adică să aleagă soluții utile. Ei nu sunt persoane înclinate să riște, să efectueze schimbări bruște doar de dragul de a observa ceva nou și a primi aplauze necuvenite. Cum de au apărut aceste personaje politice care efectuează decizii proaste, doritori fiind de schimbări grabnice și excesive, de parcă ar fi ispitiți de „un diavol”? Cineva parcă nu lasă caii căruței să meargă înainte și trage de hățuri pentru a-i ține în loc și chiar a-i întoarce. „Înapoi, înapoi!” parcă-ar striga cineva. Cine să fie? Cine să fie?  Cum de s-a stricat atât de tare echilibrul acestui neam care, în ciuda atâtor nenorociri care au venit peste el în istorie (și nu au fost puține!), nu s-a lăsat doborât? Echilibrul românesc nu a fost creat de mediocritate. Au ieșit în față oameni capabili, pe mâna cărora a meritat să ne dăm, oameni care, dând la o parte interesele personale, au dorit binele țării și al poporului, adică al celor mulți. Au fost sacrificii făcute din iubire de țară și de popor. Echilibrul, normalitatea au constituit perioade bune ale existenței noastre. De ce, acum, atâta grabă, atâtea schimbări dese, bruște, fără logică, atâta prostie, atâta risc asumat? Cine îi ispitește pe acești alergători-aventurieri fără orizont? Vor să dovedească curaj? Dar curajul nedublat de înțelepciune, te poate arunca într-o mlaștină.

Nicolae Iorga previziona: „Interesul e pizmăreț și gâlcevitor: el desparte un popor în clase care se vrăjmășesc și în aceste clase chiar, dintre care nu e om care să nu urmărească mai multă putere și plăcere decât ceilalți, egoismul cel rău, iubirea pătimașă de sine și numai de sine scapă din lanțurile cuviinței și datinilor bune și se repede sălbatic asupra bunurilor lumii. În acest fel, societatea se face vijelioasă, veșnic tulburată, neliniștită la lucrul ei, lipsită de siguranță în păstrarea roadelor ei și împiedicată în cugetarea mai înaltă. Oamenii se simt tot mai departe unul de altul, legăturile ce sunt siliți să le încheie nu mai sunt decât false și trecătoare”.

———————————

Vavila Popovici

Carolina de Nord

iulie 2017

 

Vavila Popovici: Despre moralitate

„La baza moralității stă iubirea. Numai iubindu-te pe tine și pe cei din jurul tău, poți acționa corect, nestânjenindu-i pe ceilalți. Numai atunci vei face ce-ți place și ceea ce va plăcea și celorlalți, fiindcă totul va fi trecut prin filtrul iubirii.”

Din volumul „Fulgurații”.

   Conform DEX morala (din latina, moralitas „maniere, caracter, comportament adecvat”) este o percepție a comportamentului care diferențiază intențiile, deciziile și acțiunile între cele bune (sau corecte) și cele rele (sau greșite). iar moralitatea este însușirea a ceea ce este moral; cinste, bună purtare. Necesar este a se face deosebirea dintre termenii morală și etică.  Proveniți din două culturi diferite – greacă și latină – , la început aveau relativ același înțeles. Filozofia modernă și contemporană a separat semnificațiile, considerând etica drept disciplină filozofică ce studiază morala, morala având semnificația de ramură a eticii, fenomen real, colectiv și individual, cuprinzând valori, principii și norme, aprecieri și manifestări specifice relațiilor interumane și supuse exigenței opiniei publice și conștiinței individuale.

Este adevărat, uneori, etica și morala își împrumută calitățile în scop util. Alteori se creează confuzii și aceasta deoarece normele/legile deși sunt făcute de către conducători pentru popor, ele, de cele mai multe ori, nu sunt respectate tocmai de cei care le emit. În opinia unora, corectitudinea prin respectarea normelor a devenit un lucru perimat, întrucât „aerul” care bântuie este cel al interesului propriu, minciunii, păcălelii, furtului, egoismului (numai mie să-mi fie bine!). Am devenit ipocriți, la un pas de a ne identifica cu omul complet imoral care nu ține seamă de principiile morale, încălcându-le fără nici un regret.

Etica – procedeu sistematic de gândire – nu învață ce să gândești, ci învață cum să gândești corespunzător fluxului etic, neavând, în general, legi categorice și ordine bine definită. Moralitatea, spre deosebire de etică, are conotații religioase, face apel la credință, amintește de cerințele morale exprimate în Decalog, de Fericirile – îndemnuri pentru câștigarea celor mai alese virtuți și aceasta deoarece, din cele mai vechi timpuri au apărut norme de reglementare a relațiilor sociale, cuvântul moralitate căpătând contur, forță, corelat fiind cu noțiunea de bine și cu cea de normalitate. Spre deosebire de cele zece Porunci, cele nouă Fericiri nu obligă pe nimeni să asculte de Dumnezeu, omul fiind liber să împlinească, sau nu, cuvântul Său. Prin rostirea Fericirilor, Mântuitorul a vrut să așeze în sufletele oamenilor, în loc de mândrie, duritate, insensibilitate, ură și război, – smerenia, blândețea, omenia, setea de dreptate, milostenia, pacea.

Cod moral fiind, moralitatea are la bază o anumită filozofie, religie, educație, cultură. De moralitate ține modul în care simțim, acționăm și gândim despre „bine” și „rău”. Unii dintre noi trecând prin rău ajung, în final, la alegerea binelui. Comitem greșeli în viață – unii mai mult, alții mai puțin – și îmi vin în minte întrebările dintr-un poem al meu: „Greșim, Doamne, greșim! Greșim pentru că suntem, sau suntem pentru a greși?” Greșeala este cauza răului produs în lume, Biblia numindu-l drept Păcat – „călcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu”.

Conform credinței creștine legea morală este firească, adică întipărită de Dumnezeu în inima omului, și care poate fi descoperită prin lumina – tot firească – a minții omenești. Filozoful german Emmanuel Kant (1724-1804) spunea că două lucruri îi umplu mintea de o veșnică înnoită și sporită admirație: „Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine”. Exprima astfel cum întâia priveliște, aceea a unei mulțimi nenumărate de lumi reduce/coboară importanța sa ca creatură animală care trebuie să redea materia din care a fost creată, planetei, după ce o scurtă vreme a fost înzestrată cu viață, și a doua priveliște care înalță deopotrivă valoarea sa ca inteligență, prin personalitatea sa, în care legea morală dezvăluie o viață independentă de animalitate, prin care poate cunoaște scopul existenței sale prin această lege, scop care nu se oprește la condițiile și hotarele acestei vieți, ci care tinde spre necunoscut, spre infinit. După Kant, omul devine o ființă morală numai dacă rațiunea sa se înalță până la noțiunile datoriei și legii. Suntem datori a săvârși fapte în numele respectului pentru legea morală. „A face binele sau a te purta așa cum trebuie înseamnă a respecta necondiționat natura rațională întrupată în fiecare dintre semenii noștri”, spunea Kant.

Mulți oameni înțeleg că societatea în care trăim s-a depărtat mult de așa numita și prețuită Moralitate și cred că ar fi necesar să-i dăm atenție și s-o răsădim. Inimile noastre o cer! Prea a luat-o lumea razna!, îmi spunea mai deunăzi cineva. În trecut, poate se mai exagera, dar exista bunul simț care ne amintea înaintea oricărei acțiuni mai îndrăznețe, mai ne la locul ei: „dar ce va spune lumea?” Se vede că ne păsa și de ceilalți, nu numai de noi; realizam că trăiam într-o lume, pe care trebuia s-o menținem în forma dăruită de Dumnezeu, că era necesar a păstra integritatea,  armonia care existau totuși și de care oamenii au nevoie în orice vremi.

Deși suntem diferiți, nu putem trăi având principii și valori complet diferite. Moralitatea nu poate fi o iluzie, ea este un adevăr și trebuie definită în limitele unei logici. Moralitatea fiecăruia ar trebui să se bazeze pe principiul „cauzei și a efectului”, și să se aibă în vedere că orice acțiune a unui individ se propagă în „aerul” societății în care trăiește. Și întrucât moralitatea unui popor izvorăște din inimă, definindu-se apoi prin educație și cultură, amintesc îndemnul primului președinte al Statelor Unite ale Americii, George Washington (1732-1799), rostit în discursul său de bun rămas: „Moralitatea este un izvor necesar al guvernării populare”.

Pentru deciziile corecte din punct de vedere moral, avem nevoie nu numai de intuiție, ci și de voință și curaj pentru a fi aplicate. Principiile și pornirile greșite pot fi modelate, pentru a nu fi prea târziu și a nu lăsa să se treacă în partea cealaltă – a imoralității – sau, tot atât de rău – în cea a amoralității, adică a indiferenței față de morală. Moralitatea fiecărui individ se însumează moralității colective și avem imaginea societății pe care am clădit-o și în care viețuim.

Moralitatea este o problemă pentru anumite situații în care viața oamenilor este pusă în pericol chiar de către oameni. De aceea, încrederea că se pot rezolva problemele vieții trebuie redată de către politicieni, iar politica trebuie să uzeze de această încredere a oamenilor. Lupta pentru recâștigarea încrederii este foarte importantă, în momentele în care ea pare pierdută. Pentru a construi propriul destin al unei țări, încrederea în prietenii adevărați – și nu în cei falși – , trebuie restabilită/întărită, echilibrată; încrederea în noi – în primul rând, dar și în ceilalți apropiați ideilor și sentimentelor noastre. Se pot găsi niște reguli generale, principii care să fie respectate pentru (re)câștigarea încrederii, altfel încrederea riscă să fie pierdută. Și ce s-a construit cândva, se dărâmă. Aceste reguli trebuie urmărite matematic, rațional deci, dar fără să fie neglijat impactul sufletesc.

Oamenii de știință au descoperit în creierul uman „busola moralității”, cea care controlează felul în care percepem comportamentul nostru și al celorlalți și ne avertizează asupra „întunericului”: „Există un mecanism în creierul nostru, care ne informează atunci când am făcut ceva greșit. Același mecanism lansează fenomenul denumit remușcare. Și, de fapt, remușcarea ne face să ne urâm propria conștiință. Acesta este motivul pentru care oamenii încearcă să scape de povara conștiinței. Și cel mai popular și la îndemână mijloc de a scăpa de conștiință este… alcoolul, drogurile…”.

Oamenii care se comportă și acționează moral oferă încredere și lumină celor din jur lor. S-a dovedit că atunci când comportamentul este moral, sufletul se eliberează, ajunge la liniște, și războiul din afară și cel dinăuntrul nostru se domolesc.

Ce trebuie făcut pentru ca oamenii să poată duce o viață virtuoasă? Profesorul englez de filozofie morală, Richard M. Hare (1919-2002), în cartea sa, vorbind despre Platon – carte editată de editura Humanitas – are un capitol intitulat „Educația și viața virtuoasă”, în care spune că pe măsură ce viața intelectuală a Greciei înflorea, apărea o categorie de oameni speciali, intelectuali ai acelor zile care se numeau „sofiști”. Deștepți fiind, ei puteau împărtăși tinerilor – deșteptăciunea. Socrate, era considerat unul dintre „sofiști”, el deosebindu-se de ceilalți prin faptul că nu pretindea a fi capabil a-i face pe oameni mai deștepți ci doar să-i ajute să-și formuleze noțiuni concrete pe care ei înșiși ar fi putut să le scoată la iveală, și prin aceea că el nu pretindea bani pentru aceasta. Sofiștii ofereau o educație diferită de cea tradițională, adaptată noilor vremi și care urmărea binele și tindea spre desăvârșire. Educația tradițională producea oameni ambițioși și integri, pe când cea nouă urma ambiția și mai puțin integritatea, necesar fiind mai întâi formarea caracterului, acesta putând crea discernământul și conducând la urmărirea binelui, a scopurilor înalte. Platon, Aristotel considerau că oamenii trebuie educați de mici ceea ce să le placă și ceea ce trebuie să le displacă, călăuzindu-i spre alegerea binelui.

În vremurile noastre educația este neglijată. Cultura – nu mai vorbim! Mulți oameni intră în slujba răului, urăsc binele și îngăduie răul. Așa se produce diviziunea societății, lucrurile încep să fie confuze, se urzesc minciuni, degradări, trădări, imoralitatea își mărește granițele imperiului.

Soluția ieșirii din situația încețoșată este, în primul rând, una spirituală și nu economică, așa cum se crede îndeobște. Cea spirituală o determină pe cea economică prin măsurile înțelepte și morale care se pot lua în economia unei țări. „Omul moral își iubește sufletul, cel obișnuit își iubește averea”, spunea filozoful chinez Confucius, cel care nădăjduia, pe atunci, reformarea lumii. Se vede că, în crosul istoriei, există momente critice, în care riscăm să ne împiedicăm și să cădem. Ne vom ridica, desigur, dar se va pierde din timpul dăruit vieții noastre.

 

———————————————–

 

Vavila Popovici

Carolina de Nord

iunie 2017

Vavila Popovici: Duminica Samarinencei – Apa Vie

 

  „Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, și el, în Dumnezeu.

 – (Ioan cap 4;15)

   Luna mai, denumită și „Florar”, este luna florilor, culorilor; ramurile copacilor se îmbracă în adevărate mantii verzi, ninge cu flori albe. Prospețime și culoare.

Mă aflu din nou în orașul Stamford din statul Connecticut, Statele Unite, oraș a cărui arie face parte din New York Metropolitan. Astăzi, duminică, ne îndreptăm spre Biserica ortodoxă-grecească (Ortodox Church of the Archangels) aflată pe Bedford St, la nr. 527, Biserică construită în 1958, în formă de cruce (stil cruciform, bizantin).

Intrăm  în Pronaos, sărutăm icoanele, aprindem lumânări și înaintăm spre Naos, pentru a ocupa locuri. Privim altarul, icoana Maicii Domnului pictată deasupra absidei.

Biserica am descris-o în cartea „Jurnal american”, în urma vizitei făcută în 2006. Remarcăm din nou expresia plină de gravitate și de adevăr a icoanelor ce adaugă un plus de frumusețe religiei noastre creștine, ortodoxe. Catapeteasma separă naosul de altar, pe ea fiind pictate icoanele de la stânga la dreapta: Arhanghelul Mihail (pe ușa din stânga), apoi cei doi Arhangheli Mihail și Gavril cărora le este dedicată biserica (în limba greacă Arhangheli însemnând mai marii îngerilor), mai apoi Sfânta Fecioară cu pruncul, Hristos, Sfântul Ioan și Arhanghelul Gavril. Este de fapt, ordinea icoanelor bisericilor ortodoxe din întreaga lume.

Patru sculpturi ale altarului simbolizează cei patru evangheliști, ilustrând legătura dintre „Biserica cerească“ și cea „pământeană“. Ne rotim privirile pe plafonul bisericii. În centru este Iisus Hristos întruchipând începutul și sfârșitul lumii, căci cupola dominantă a naos-ului este întotdeauna ocupată de figura lui Iisus în ipostaza de „Atotputernic“. Deasupra icoanelor iconostasului sunt icoanele Apostolilor cu Iisus la Cina cea de Taină și în mijloc icoana Maicii Domnului cu Iisus în brațe. Ferestrele bisericii sunt tipice secolului al XXI-lea (biserici bizantine) fără vitralii.

Ne așezăm într-una dintre bănci, ascultăm Sfânta Liturghie; depășim starea de izolare individuală, ieșim din limitele lumii naturale și intrăm în legătură cu Dumnezeul nostru, într-o realitate spirituală până la iubire. Corul, orga, enoriașii cântă, în vreme ce prin Sfântul Duh chemat de preot, se săvârșește prefacerea: „Pre Tine Te lăudam, pre Tine bine Te cuvântăm, Ție îți mulțumim, Doamne, și ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru”. Îl lăudam pe Dumnezeu pentru marea iubire ce ne-o arată și pentru marea minune prin care ne comunică iubirea Sa, prefăcând pâinea și vinul în Trupul și Sângele Fiului Său, spre a ni Se da nouă. Vibrațiile sonore se propagă în aerul din interiorul bisericii, transmițându-le simțurilor noastre, organelor auditive. Timbrul orgii este extrem de dulce, mângâietor, plăcut auzului. Nu-mi dau seama dacă este o orgă cu tuburi sau o orgă electronică, fiindcă aceasta din urmă, în zilele noastre, imită perfect sunetele orgii cu tuburi.

Credința înseamnă mai întâi trăire și abia apoi înțelegere; înseamnă să trăiești cu sufletul acea viziune intuitivă asupra lumii cerești și mai apoi să înțelegi cu mintea; să-ți tremure ființa și acest tremur, această umilință să te ajute să dialoghezi cu Dumnezeu; rugăciunile auzite bat la ușa inimii, o deschide și lasă loc luminii să intre.

Ascultăm predica. Este ziua de 14 mai 2017. În calendarul Bisericii noastre ortodoxe, Duminica aceasta, a V-a după Paști, e numită „Duminica Samarinencei – Apa cea vie”.  Înțeleg prea puțin, fiindcă este spusă în limba engleză, dar la câte o frază mai clară îmi amintesc de cele citite în Biblie, și auzite în cuvântări, de-a lungul anilor, despre  anonima contemporană cu Mântuitorul, cea din zecile, poate chiar din sutele de mii de contemporane cu El, acea Samarineancă pe care au pictat-o și o pictează marii pictori ai lumii; o săteancă dintr-un ținut al Țării Sfinte, socotit blestemat, spurcat, și care purta numele de Samaria. A fost una din ucenițele Domnului, propovăduind învățătura Sa până la moarte, începând chiar din momentul în care a plecat de la fântână, și ducându-se în satul ei a spus: „Am văzut pe Cineva care ar putea să fie Mesia!”

Și astfel, Samarineanca a intrat în istorie. Ea a rămas martora peste veacuri a unei importante învățături. Ea și toți locuitorii din provincia Samaria făceau parte dintr-un fel de sectă a Vechiului Testament, separându-se de templul din Ierusalim și respectând numai primele cinci cărți ale lui Moise. De aceea, între iudei și samarineni era o veche dușmănie, chiar nu vorbeau unii cu alții. De[VP1]  aceea, Samaria a și refuzat să-I dea apă Mântuitorului însetat, care i-a zis: „Dă-Mi să beau!” Pe lângă credința ei rea, Samarineanca era și o femeie păcătoasă, căci trăise mai înainte cu cinci bărbați în desfrânare și acum avea al șaselea bărbat. Însă, cu toate că era eretică în credință și desfrânată în fapte, era însetată de „Apa vie” a credinței în Hristos, și se interesa cum să se roage cu adevărat lui Dumnezeu.

Întâlnirea lui Hristos cu Samarineanca e prezentată de Sfântul Apostol Ioan (4, 4-12)ca un duel. Hristos avea de înfruntat (și de biruit) o ființă vie și puternică, o femeie, o înfiptă, făptură înzestrată cu inteligență și cu judecată, mândră, ironică, arțăgoasă, Domnul  acceptând-o așa cum era. Părintele Nicolae Steinhardt (1912-1989), scriitor, critic literar, eseist, jurist afirmă că e un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa de vânător (de oameni), îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici și ucenice de caracter, care opun rezistență, dar sunt în stare să I se predea în duh și adevăr.

În acel duel, nicicum de formă, Samarineanca a fost atinsă mortal cu o lovitură nu pricinuitoare de moarte, ci de viață veșnică. Nu, Domnul nu a mințit-o; cu adevărat i-a dăruit „apa vie” – apa vieții fără apus, pe ea prefăcând-o, din trufașă, potrivnică, în ucenica și apoi muceniță a Sa. Este un dialog  al Domnului cu sufletul omenesc și Hristos a ales dialogul, deoarece „dialogul se imprimă în cuget și-n simțire mai adânc decât rațiunea”.

Mai întâi, Domnul i-a făgăduit femeii „apa cea vie”, adică învățătura Sfintei Evanghelii. Și după ce femeia a crezut în puterea mântuitoare a Evangheliei, îi zice Mântuitorului cu glas smerit și rugător: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez” (Ioan 4, 15). Astfel, cuvintele Domnului, atingându-se ca o săgeată de inima Samarinencii, i-au deșteptat credința în suflet. Fiindcă credința este sădită în sufletul fiecărui om, dar, ca și în zilele noastre, ea era adormită și trebuia trezită. Pentru mântuirea ei nu era de ajuns numai credința dreaptă în Dumnezeu. Îi mai trebuia și fapta bună, căci „Credința, dacă nu are fapte, este moartă” (Iacob 2, 17). Și Domnul a întors inima femeii păcătoase, în smerenie și în căința păcatelor prin mărturisire. Prin câteva cuvinte, cu multă iscusință duhovnicească, Mântuitorul i-a îndemnat conștiința să-și mărturisească singură păcatele. Căci după ce i-a zis femeii: „Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vin-o aici”, Samarineanca a mărturisit: „Nu am bărbat. Adică sunt o femeie păcătoasă. Am trăit în desfrânare cu cinci bărbați și acum trăiesc în fărădelegi cu altul!”.

Părintele Nicolae Steinhardt, în cartea „Dăruind vei dobândi”, capitolul „Apa cea vie – Femeia Samarineancă”, relatează dialogul aprig și fără cruțare dintre Mântuitor și Samarineancă, o confruntare spirituală pe care o aseamănă celor din tragediile lui Corneille ori Racine.

Mântuitorul ne cere două virtuți principale: credința tare în Dumnezeu, și pocăința, adică mărturisirea păcatelor noastre cu căință și înnoirea vieții prin fapte bune. Pe amândouă acestea le-a îndeplinit femeia Samarineancă, căci a crezut că Hristos este Mesia, Mântuitorul lumii, și-a recunoscut păcatele și a cerut „apa cea vie”, adică botezul creștin, harul Duhului Sfânt și învățarea Evangheliei. Dar nu s-a oprit aici, ci a căutat să adauge și o altă faptă bună, obligatorie pentru noi toți, pentru fiecare creștin – mărturisirea Evangheliei lui Hristos, fugind în familie și în satul natal, în cetatea ei, umblând pe toate ulițele și strigând în auzul tuturor: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? Și au ieșit din cetate și veneau către El” (Ioan 4, 29-30).

Predica continuă și gândul îmi fuge… Pe parcursul întregii istorii a neamului românesc, intelectualii români au sprijinit Biserica și au înțeles că preoții au un mare rol în formarea mentalității spirituale a poporului, de aceea gândesc că intelectualitatea din țara noastră ar trebui să refacă ceea ce s-a pierdut prin necredință.

Preotul din această Biserică ortodoxă-grecească (Ortodox Church of the Archangels) își îndeplinește de fiecare dată rolul cu prisosință, cu har. Pe față i se citește un zâmbet împăciuitor. Către sfârșitul slujbei a chemat mamele lângă altar, binecuvântându-le, iar la sfârșit le-a oferit enoriașilor, ca mângâiere și binecuvântare celor care au participat la săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii, dar care nu au putut să se împărtășească, câte o bucățică din Pâinea binecuvântată – anafura – mai înainte, cu formula liturgică: „Binecuvântează Doamne pâinea aceasta ce se va da în locul Sfintelor Tale Taine…” , dintr-un coșuleț ținut în mână de diacon și, câte o floare, garoafă roz – mamelor, fiindcă „Ziua mamei”, este de regulă sărbătorită pe mapamond (70 de state ale lumii au o dată comună pentru această sărbătoare , deci și America), în a doua duminică a lunii mai. A coincis, iată, cu sărbătoarea „Duminica Samarinencei”.

 

—————–

Vavila Popovici

 Stamford, SUA

 

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/05/16/vavila-popovici-duminica-samarinencei-%e2%80%93-apa-vie/

 

 

 

Vavila Popovici: “Trăim ca printre dune mişcătoare? – psiholog Ilie Marinescu”

Emigrarea înseamnă plecarea din țara ta, înseamnă o schimbare a vieții cu repercusiuni în plan psihologic. Este un proces care rupe într-un fel linia vieții.Unii cred că este o “boală”, un curent ce răstoarnă și modifică valorile existente până în acel moment al vieții și “ne usucă rădăcinile”. Putem spune totuși că este o provocare, puțini având curajul s-o încerce, ca o probă de atletism – săritura în lungime sau înălțime, de exemplu -, de teama unei dezamăgiri, dar putem vorbi și de rădăcinile adânci care îi țin pe unii legați de pământul din care s-au născut, au crescut, s-au format. Această desprindere pentru unii este ușoară, pentru alții este grea, pentru alții chiar imposibilă.

Schimbările locului de trai, locuinței, serviciului, chiar dacă se fac în condiții mai avantajoase, ele impun “reajustări psihologice” foarte dificile, afirma Toffler în cartea sa “Șocul viitorului”. Omul trece prin diferite stări: de anxietate și depresie chiar, de frământare, comparație sau nemulțumire și numai după aceste stări începe adaptarea, la unii realizându-se mai curând, la alții mai târziu, la alții poate niciodată. Oricum, omul fără rădăcini se pare că trăiește în nesiguranță, ca “ printre dune mișcătoare”.

El se poate consola cu cuvintele unui critic: „Nici unul dintre noi nu are un locaș sigur, un adevărat cămin. Toți suntem la fel, oameni în camere de închiriat de pretutindeni, încercând cu disperare și înfrigurare să stabilim relații sufletești cu vecinii noștri”.

În data de 25 iunie, 2010, a avut loc emisiunea „Adevăr sau baliverne” la ANTENA 2, invitații realizatoarei Irina Cordoneanu fiind: Ioan Cărmăzan – regizor, și Ilie Marinescu – psiholog. Emisiunea a fost motivată de Hotărârea Curții Constituționale referitor la cuantumul pensiei care este un drept câștigat și nu poate fi diminuat, deci legea propusă este neconstituțională. Imediat, a susținut realizatoarea, a urmat suita de informații referitor la ce ne așteaptă: Creșterea taxei pe valoare adăugată, creșterea impozitelor, devalorizarea leului, mărirea prețurilor, scăderea consumului, concluzia fiind că oamenii vor fi afectați la fel de rău sau chiar mai rău după această Hotărâre, iar românii au început să-și pune problema emigrării.

Subiectul discuției a fost deci EMIGRAREA, întrebările esențiale fiind: cum să te pregătești pentru emigrare, dacă este bine sau nu să emigrezi, ce sfaturi pot fi date oamenilor?

Regizorul a vorbit despre impresia sa în urma vizitei făcute cândva în Franța, spunând că a constatat o înstrăinare a oamenilor, o lipsă de comunicare, menționând, printre altele, cuvintele lui Buda: “Cea mai mare suferință este să nu fii alături de cei dragi”. Românul din țară, spunea dumnealui, se conduce după zicala: ”Când construiești o casă, tu însuți devii o fereastră și atunci te desprinzi mai greu, nu pleci, nu o poți lăsa”. În general când ajungi în străinătate, toți așteaptă să fii docil, cu capul plecat și să accepți o leafă mică. Ori, sunt tineri care se uită în ochii tăi și spun adevărul și nu acceptă orice.Românii au o inteligență nativă, sunt și șmecheri mulți; căruța oricum este trasă de cei capabili, „pe un tâmpit îl treci o dată strada, dar nu merge la infinit”, apropo de pilele și relațiile existente, de promovările care se fac. Dar, mai spunea dumnealui, în România părinții au învățat un lucru bun, că singura investiție reală sunt copiii. Dureros i se pare că nu a reîntâlnit oameni plecați, pe fața cărora să citească fericirea. În timpul discuțiilor, la un moment dat, realizatoarea a fost întrebată câți prieteni și-a făcut în ultimii 5 ani? Dovadă că și la noi s-au schimbat mentalitățile: “Ai un grup de prieteni pe care i-ai format într-o perioadă a vieții tale, când exista o anumită disponibilitate și aceia îți rămân ca un Patrimoniu.” “Oricum, în țara ta calci pe toată talpa, într-o țară străină calci pe vârfuri”. La întrebarea ce trebuie să-și ia romanul care pleacă, regizorul, scriitorul a spus că este suficient să se uite la cele 10 porunci…

Psihologul , la întrebarea: “Vremurile pe care le trăim vă înțeapă către a pleca în străinătate?”, a dat un răspuns negativ, ca și regizorul de altfel, argumentând că are o stabilitate emoțională, psihică, are o familie, o vârstă, dar pentru copilul său gândește altfel, fiindcă în țară la noi dacă încerci să faci ceva, nu poți din cauza nonvalorilor.

Își face un Masterat aici în Statele Unite, colaborează la revistele : MIORIȚA USA (Sacramento, California) și Phoenix Mission Magazine (Arizona), a scris un articol despre Psihologia emigrării; a adus vorba despre cei doi jurnaliști de seamă “oameni admirabili, fiind vorba de jurnaliștii Octavian Curpaș și Viorel Nicula”.

La întrebarea realizatoarei: “Poți fi acasă și să-ți mănânci pâinea cu lacrimi pentru că sunt promovați proștii și puturoșii; ce sfat le dați oamenilor?” acesta a vorbit despre emigrarea definitivă care implică mai mulți factori: Adaptarea, asimilarea, alienarea (opusă asimilării), stratificarea (dacă mă voi adapta la alt sistem de referințe), sindromul străinului (nu ai pe nimeni, apar frustrări, nu-ți găsești imediat servici, cu un cuvânt cumul de frustrări); omul când pleacă din țară își ia problemele pe care și le transferă, și acolo ele nu se mai calează pe cele întâlnite; vor pleca oamenii cu spirit de aventură, ei vor fi cei care vor lua o decizie sub impulsuri. Munca în afara țării poate genera nevroză: neofobia (teama de nou), anxietatea, depresia și sindromul străinului.

Referitor la răspândirea culturii române în țările străine, psihologul a exemplificat pe domnul V. Necula care organizează spectacole cu actori din Romania, bucurându-se și dumnealui de o astfel de invitație la Ambasada română. A intervenit și regizorul Cărmăzan, concluzia fiind aceea că nu reușim să depășim granițele zidului românesc, adică spectacolele numai pentru românii din străinătate.

11 milioane de români pe diferite perioade de timp au trăit, muncesc în străinătate, au emigrat temporar și în această cifră se includ și cei emigrați definitiv. “Ce s-ar cere unui om care se pregătește de emigrare?” – Rigoare, corectitudine, profesionalism. De ce doresc românii să plece din tară? –Nu atât din motive economice, cât din motive morale.

Mesajul venit din partea unei telespectatoare în cursul emisiunii, a ajutat la concluzionarea dezbaterii: “Iubirea de țară și de Dumnezeu există în inima fiecăruia și cu ajutorul acestor sentimente poți să te duci oriunde în lume și poți să găsești un oarecare echilibru, să muncești, să revii acasă, să fii aproape de cei dragi”.

Vavila Popovici

http://www.infonews.ro

http://www.totpal.ro/vavila-popovici-traim-ca-printre-dune-miscatoare-psiholog-ilie-marinescu/

Vavila Popovici: VIOLENȚA – anestezicul înțelepciunii

„Multe lucruri sunt violente dar nimic mai violent ca omul.”

 – Sofocle

 

Despre violență se spune că este replica omului incult. Unii spun că este o răutate genetică pe care omul nu știe s-o îndepărteze din suflet, atunci când trebuie. De aceea există și legi care pun stavilă violenței. Mânia și trufia determină omul să recurgă la violență, precum și lipsa posibilității de disociere a răului de bine – posibilitate instinctiv sau educațional obținută – , dar și lipsa unui caracter ferm, bine definit. A realiza valoarea Binelui, a-l dori și a acționa în scopul obținerii lui, este o virtute ce calmează, liniștește, apropie sufletele, indiferent de cultură, vârstă sau rasă. Biblia recomandă blândețea și iubirea ca mijloace – adevărate arme spirituale – împotriva tuturor încercărilor, exagerărilor și patimilor ce duc în final la violențe. În acest sens Mântuitorului Hristos rostea cuvintele: „Fericiți cei blânzi că aceia se vor mângâia”( Ev Matei 5.7).

Din punct de vedere istoric violența, această manifestare de primitivism, își are punctul de plecare încă din momentul săvârșirii crimei biblice a urmașilor lui Adam și Eva, Cain răzbunându-se pe fratele său Abel, omorându-l. Iată că „urmașii” lui Cain sunt cei ce promovează ideea unei societăți bazate pe principiul violenței, cunoscută fiindu-ne sintagma lumii antice „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, astăzi revalorizată de către unii.

Observăm că în vremurile noastre, la început de mileniu trei, oamenii puternici și de succes dezvoltă, pe lângă capitaluri materiale, temperamentele lor vulcanice, sunt agresivi în general și manifestă impulsuri nervoase, le lipsește stăpânirea de sine în limbaj sau atitudine comportamentală. Aceste impulsuri s-au manifestat și în trecutul nu foarte îndepărtat, în confruntările și atrocităților mondiale ale secolului trecut, cât și în ideologiile regimurilor extremiste totalitare ce au  promovat cu ardoare lupta omului contra omului și implicit contra lui Dumnezeu.

În violență omul experimentează o stare sufletească pervertită, anormală, întrucât starea normală este starea de calm, de așteptare sau de făptuire a Binelui. Omul greșește comportându-se în acest mod și o face de multe ori din necunoaștere sau proastă înțelegere. Vedem zilnic la televizor bătăi în școli, pe străzi, în case, împușcături, crime, umilințe, înjurături, certuri, apostrofări, sânge, cadavre… Fără să ne dăm seama devenim, sau am și devenit, dependenți de conflicte; dacă nu ni se transmit pe calea știrilor, parcă nu ne simțim bine, ne lipsește ceva, ceva ce a devenit pentru noi… obișnuință.

Am văzut la televizor, cu strângere de inimă este adevărat, aici în țara civilizată în care trăiesc, imagini violente, surprinse cu telefonul mobil sau cu camera de luat vederi, într-un avion: din cauza supra aglomerării, unui pasager i s-a cerut să renunțe la locul pe care-l rezervase. Acesta refuzând, personalul avionului mâniat în fața nereușitei, a recurs la un gest inadmisibil pentru oamenii civilizați, l-a dislocat forțat de pe scaun târându-l în mod barbar pe jos, pentru evacuare. Din câte am înțeles, pasagerul respectiv era un medic chirurg care refuzase propunerea de anulare a zborului, întrucât a doua zi trebuia să intre în sala de operație a unui spital din orașul în care dorea să ajungă, unde făcea parte din echipa de medici programată să opereze niște pacienți. Se pare că oamenii își pierd firea în anumite momente și se comportă barbar, prin Barbarie înțelegându-se o stare primitivă de comportament care dovedește lipsă de respect, dispreț sau ură față de cultură și de civilizație. Este adevărat ceea ce spunea filozoful, eseistul român Constantin Noica că „din civilizație iei cât vrei, din cultură, însă, iei cât poți”, mai explicit, te folosești de cultura pe care o ai pentru a te civiliza cât ea îți permite. Dar, dacă, după cum susțin unii, doar prin cultură se poate ajunge la civilizație, totuși, omul cult poate să și refuze a se civiliza atât cât i-ar fi posibil și de folos, comportându-se grobian în tot ce întreprinde față de cei cu care ia contact în viața sa. Superficialitatea civilizației poate folosi societății, superficialitatea culturii – în nici un caz.

„Victoria obținută prin violență este echivalentul unei înfrângeri, pentru că este temporară”, spunea Mahatma Gandhi, și câtă dreptate au dovedit aceste cuvinte… Doctorul respectiv a rămas desfigurat, nu nasul rănit și dantura sfărâmată, iar gestul lucrătorilor din aviație a fost și va fi în continuare, aspru judecat.

Se întâmplă, Doamne, se întâmplă! Diferite manifestări ale violenței, în diferite locuri de pe glob. Întrebarea este: de ce oare nu încercăm să ne stăpânim, să gândim? Un înțelept spunea: „Când cineva știe să se stăpânească, ajunge la echilibru; o dată echilibrat cu măsură, dobândește limpede-vedere; calmul îngăduie omului să cerceteze și să judece lucrurile; lucrurile o dată cercetate, omul își atinge scopul”, adică se comportă demn. Americanul Martin Luther King (1929-1968), activist și luptător anti-rasism, învăța poporul că „nonviolența înseamnă nu numai evitarea violenței fizice externe, ci și a violenței interne asupra spiritului. Nu doar că refuzi să împuști un om, ci refuzi și să-l urăști”.

Omul are nevoie de libertate, dar și libertatea trebuie ordonată, trebuie să respecte legile bunei cuviințe, altfel echilibrul social nu este posibil. Când nu ne putem exercita puterea și controlul asupra noastră, tindem parcă să extindem această nevoie, și să o satisfacem în exterior, prin încercarea de a-i controla pe ceilalți. Așa se poate ajunge de la libertatea  civilizată  în care acționează forța dreptului, la o libertate haotică în care acționează dreptul forței. Profesorul american de psihologie Frank L. Schmidt spune că „Nenorocirea în democrație nu este triumful cantității, ci triumful proastei calități.” Poate că are dreptate, dacă ne raportăm la acea democrație haotică care ne pândește la tot pasul.

Manifestarea temperamentului vulcanic pare a fi la modă! Ne lipsește înțelepciunea? Sau violența anesteziază înțelepciunea? „Înțelepciunea nu are nevoie de violență”, spunea Lev Tolstoi. Da, dar violența are nevoie de înțelepciune pentru înțelegerea vieții și a valorii omului, înțelepciune care nu se învață, ci se trezește în om, după cum spunea filozoful, scriitorul român Constantin Noica (1909-1987): „Înțelepciunea e a fiecăruia, în sensul că pune în ordine o neliniște anumită”.

Cred  în acest drum al omului în viață, în care înțelepciunea se trezește prin cultură și credință – credința incluzându-se în cultură, bazată fiind pe simțirile nobile ale blândeții și iubirii, opuse violenței, prostiei, urii – , urmând civilizarea omului, dispariția barbariei din el. „Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii”, poate constitui un îndemn peste timpuri adresat de Divinitate umanității noastre violente. Înțelepciunea de a ne întoarce fața către Dumnezeu și a recunoaștere învățătura Lui, iată modalitatea prin care pot fi rezolvate problemele omului, pentru a avea o viață fericită pe această planetă, modalitatea de a ne vindeca de boala acestui secol – Violența –, sub toate formele ei de manifestare.

Politețea trebuie de asemenea considerată un imperativ al societății moderne, al omului zilelor noastre, o victorie împotriva instinctelor, a primitivismului existent încă, un îndemn pentru respectarea regulilor de conviețuire socială, a principiilor și normelor de muncă și comportare într-o societate liberă. Dacă politețea ține de zona luminii din noi, nepolitețea sau lipsa de respect ține de zona întunericului, a păcatului. Ar trebui să încercăm să fim mai buni, mai iubitori unii față de ceilalți, conștientizând scurtimea și valoarea acestei vieți. S-a dovedit că autocontrolul, autodisciplina, înțelepciunea – iată! – transformă cu timpul omul, creează a doua natură a lui. „Omul este om în lucrarea sa de a se face” și este valoros „întrucât este o eternă promisiune”, spunea filozoful sicilian Giovanni Gentile (1875-1944).

„Înlăuntrul nostru suntem la fel, cultura este singura care face diferența”, spunea și Maestrul gândirii chineze Confucius (sec. VI î. H.), ca atare de cultură avem nevoie pentru a ne civiliza, de respectul și grija pentru celălalt, de umanismul care prețuiește demnitatea, libertatea și grija față de om, de valorile materiale și spirituale ale existenței sale. Se întreba Constantin Noica: „Dar pe cine ați mai auzit azi spunând: sunt un umanist, adică mă interesează  mai ales problemele omului?”. Ce repede renunțăm și uităm tot ce este bun în noi și pentru noi! Cum ne sărăcim singuri sufletele! Înțelepciunea se trezește, comportamentul uman se învață, afecțiunea față de celălalt putând anula agresivitatea din suflet. „Nu există fericire dincolo de cultură. Nimic nu „ține” dacă nu este filtrat de cultură, iar fericirea trebuie să țină, căci nu este extaz”, spunea tot Noica.

Bunătatea pierdută trebuie înțeleasă și recucerită, plasată în golul sufletului nostru.

Vavila Popovici – Carolina de Nord