Veronica Balaj: Centrul Cultural Spiritual Văratic – Legământ de iubire și dăinuire

Arareori ne  este  dat să auzim în vremea noastră despre ctitorii. Și încă din perimetrul culturii. Și  mai ales, realizate din… iubire. Termenii par anacronici. Coborâți de undeva din vechile scrieri, când persoane importante se preocupau de moștenirea culturală, de  ideea  slujirii neamului, chestiuni care nu cadrează cu  superficialitatea noastră care se întinde tot mai mult ca o iarbă rea peste spiritual nostru grăbit să aflăm câte și mai câte ca mai apoi să le uităm cu repeziciune. Emblema cotidianului nostru este graba, nu dăinuirea. Și totuși, excepții există. Acestea fac loc unor gesturi aproape de neimaginat.

Am văzut și citit despre inaugurarea în 29 iulie, anul de grație 2017, a  Centrulului  Cultural Spiritual Văratic, ridicat din…iubire. Nu vă  mirați, chiar este vorba de încrederea că, fără să iubești profund, nu poți dărui, nu poți atinge permanența. Aceasta este și convingerea celor care au pornit la drum împreună pentru realizarea lăcașului de cultură. Financiar nu poți să faci totul pe lumea asta, dacă nu ai alături viziunea și talentul unui om care dă viață visului tău. Mărturiile  sunt prezente în excelentul interviu realizat cu dl Dianu Sfrijan, donatorul sumei necesare construcției, de către omul de cultură, psiholog de meserie, poetă și iubitoare de  cărți, Emilia Țuțuianu, directoarea Editurii Mușatinia și redactorul revistei Melidonium: Până dincolo de Timp, Cuvânt și Legământ, se intitulează sugestiv convorbirea.

Titlul  sintetizează de fapt  ceea ce s-a realizat la Văratic.

Din iubire, în memoria soției sale, Sheila Margaret Richardson, domnul Dianu Sfrijan, născut în România, cu tatăl originar din Șoimăreștii Neamțului, s-a întors acasă pentru a dărui suma necesară unei ctitorii culturale, Centrul Cultural  Spiritual Văratic. Faptele sunt reale dar, ne-am putea imagina și un subiect de roman despre forța iubirii, despre neuitare și extinderea sentimentului cu cea mai înaltă energie, spre dăinuire și dăruire.

Pentru împlinirea visului însă, mai trebuiau multe trepte urcate.

Mai era nevoie de  persoane care să se implice în tot ce poate însuma  o construcție. Primul pas, obținerea terenului. Așa a fost să fie, ca  prima semnătură a viitorului act  de construcție, să  fie realizat tot cu o donație, cu un accept al ideii de legământ cultural  durabil în timp.  La acest punct rămâne înscris numele Mânăstirii Văratic, construită pe terenul provenit dintr-o altă donație, făcută de Safta Brâncoveanu iar acum, prin implicarea Maicii Starețe Iosefina și  desigur cu aceeași smerită încredere în binele spiritual, au consimțit și forurile bisericești din zonă, ca în imediata apropiere a mânăstirii să fie ridicat acest Centru Cultural Spiritual. Urma  proiectul care trebuia să respecte o tradiție arhitecturală a locului, apoi,  aprobări, materiale de construcții adecvate imaginii și scopului  edificiului. Licitațiile cu firmele de construcții, bani și iarăși bani, însă nu pentru inimoasa inițiatoare de proiect, doamna Emilia Țuțuianu care s-a implicat în numele unei idei de permanență culturală. Să nu includem așadar,  în toate cele enumerate și în  alte  nenumite etape necesare finalizării, să nu ne gândim, că s-a pus problema unei remunerări. Pare total neconform cu epoca noastră. Suntem în situația  să acceptăm, cu mirare și înclinare respectuoasă că, nu e deloc puțin lucru și la îndemâna oricui a ctitori un spațiu elegant, util pentru generații întregi care vor voi să se bucure de un act cultural. În numele culturii și al dăinuirii făcând un efort incalculabil, pe gratis, nu e de ici-colea. Mai ales astăzi când auzim în stânga și-n dreapta doar de… căpătuială. Să nu-ți pui problema timpului și efortului!?. Ei, bine, da. Doar cu dăruire și aș spune, respect pentru emblema numită cultură. Centrul în discuție este  înscris deja în patrimoniul nostru cultural în care s-a implicat Emilia Țuțuianu care, poate,  nici n-a bănuit la început prin câte faze va trebui să treacă și mai ales, neapărat, să le ducă la bun sfârșit. De la cerdacul sculptat în lemn și care aduce aminte de  stilul tradițional din zonă, totul inspirat după  desenele păstrate la Biblioteca Academiei Române, până la   culoarea gresiei sau a mobilierului, vă imaginați câte consultări, convorbiri  cu specialiști și câtă strădanie a fost necesară? Fiecare detaliu și colțișor al edificiului trebuia gândit și pus în valoare fiecare spațiu a fost adecvat gândit pentru o bună funcționalitate. Tâmplăria, mobilierul, interioarele și emblema instituției, care ne amintește parcă de pergamentele moldovenești, au fost analizate și coordonate cu multă responsabilitate de omul din spatele investitorului.

Dar să intrăm în lăcașul tocmai inaugurat!.

Imaginea construcției aduce a stampă renovată, transpusă din altă perioadă istorică. Albul zidurilor, lemnăria meșteșugită cu iscusință artistică, de factură rustică. Aerul  pe care îl emană clădirea, te îmbie să vezi cum poți păși prin cumpăna unor vremi. Deslușirea înțelesurilor vine pe parcurs, cârcotașii nu prea ar avea spor la cuvânt.

Așadar, la subsol, este foarte inspirată opțiunea de-a face un mic muzeu cu obiecte de-ale primului ctitor, adică Safta Brâncoveanu, din familia boierilor Balș, căsătorită în 1793 cu ultimul urmaș al Brâncovenilor, Grigore Brâncoveanu. Ea a donat cum spuneam, pământul de sub actuala Mânăstire Văratic. Putem admira, la subsolul clădirii, în salonul etnografic, un frumos portret al Saftei, de la moartea căreia, chiar anul acesta se împlinesc 160 de ani. O broderie cu fir de aur care i-a aparținut tot ei, o ladă de zestre, pianina la care cânta  în orele serii… (toată lauda că s-au găsit aceste mărturii), alcătuiesc un prim decor muzeal.

,,Salonul literar”, de la parter, o încăpere mare, luminoasă, cu această denumire ne duce  nostalgic prin memoria afectivă, spre saloanele literare deschise de  Elenei Văcărescu în vremea pariziană. Aici, Emilia Țuțuianu a avut sprijinul renumitului colecționar din Iași, Dumitru Grumăzescu, care a donat Centrului cărți de valoare, îndeosebi cu scrieri ale marelui Eminescu, care ar merita  gândul de admirație al  oricărui vizitator.

Un  ademenitor  parfum de epocă, numai dacă te gândești ce nume importante ale culturii noastre au pășit prin aceste locuri binecuvântate și numesc doar câteva: Mihai Eminescu, Mihail  Sadoveanu, iar mai târziu, Profira Sadoveanu cu prietena sa, Ștefania Velisar Teodoreanu care și-a scris aici, romanul Ursitul, Calistrat Hogaș, Garabet Ibrăileanu, Veronica Micle, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Constantin Ciopraga…Toate aceste comori au fost descoperite în parte în biblioteca mănăstirii, păstrate cu sfințenie de bunele măicuțe, iar altele au fost achiziționate de poeta Emilia Țuțuianu din anticariate.

Dar cărțile rare expuse aici?

Enumăr doar câteva: Poesii, de Mihai Eminescu, pref. Titus Maiorescu, 1883 – ed. princeps;

Proză și versuri, 1890 – ed. de Vasile Morțun;  Carmen Sylva – creatoarea contemporană cu Mihai Eminescu; Poezii, Veronica Micle – primul vol. 1909, Iași, prefațată de I. Mugur; Epistimia Nașu, Istoria mănăstirii Văratic, 1863; Ion Bulat, Istoria mănăstirii Văratic, 1931; Zenaida Racliș, Istoria mănăstirii Văratic, 1932; Gavril Muzicescu, Rânduiala Vecerniei, 1833, cu binecuvântarea Episcopului Melchisedec, etc.

Irezistibilă atracție și care stau ca măsură de cumpătare între granițe de vremi. Au o aură de  lumină, care ni se împrumută  și nouă, trecătorilor prin acest spațiu.

Printre exponatele cu farmec vetust, de neuitat, sunt obiectele din vremea Veronicăi Micle și a lui Eminescu. Altă rotație în timp.

Am lăsat, ca într-un urcuș, mai la urmă, referirile despre Veronica Micle care și-a legat  odihna pământească de plecarea în veșnicii, tocmai în acest loc .

Centrul Cultural Spiritual Văratic, va putea organiza diferite întâlniri culturale, lansări de carte, invitați renumiți pentru conferințe, zile omagiale – sunt în proiect  Zilele Veronica Micle.

Este aici, atâta eleganță  spirituală venită dinspre datini culturale emblematice, încât ai impresia de ocrotire a trecutului, poposit aici galant și grav. Precum permanența însăși.

Alături de alți colegi, scriitori și artiști îmi propun să donez Centrului câteva volume și să contribui la îmbogățirea bibliotecii Mihai Eminescu, situată la mansarda clădirii. De noi depinde să contribuim cu ceva la ceea ce alții au gândit și ridicat, prin sacrificiu și jertfă.

Un însemn pentru patrimonial nostru cultural: ,,Orice act de cultură se face cu sacrificii. Este ca o rugăciune când e făcută cu suflet și căldură” ne mărturisește  Emilia Țuțuianu iar ctitorul ne atenționează: „La un moment dat am fost tentat să renunţ… Doar optimismul tău, Emilia, m-a încurajat să nu o fac. Sunt români care fac de ruşine acest popor, sunt oameni care nu fac decât să fure, să înşele, să mintă. îi deplâng sincer. Am dorit să fac ceva pentru românii de acasă, pentru poporul meu… dar m-am lovit de lăcomia, minciuna si duplicitatea unora. A mers atât de greu această lucrare încât am simţit de multe ori că mă prăbuşesc si că nu voi mai putea să o văd terminată. Cu atât mai mult pentru tine, care zi şi noapte ai gândit şi pregătit orice amănunt, ştiu prin ce ai trecut, nu am cuvinte să descriu tot zbuciumul nostru pentru a lăsa acest DAR celor care vor veni după noi”.

Un lăcaș cultural care are la temelie un legământ de iubire. O ctitorie cât o poveste de iubire pentru spiritualitatea moștenită căreia, obligatoriu ar fi să-i dam o prelungire în timp. Dacă nu avem alte forțe, măcar cele ale respectului și iubirii. Centrul Cultural Spiritual Văratic  este deja un liant onorabil și onorant  între vremi și întâmplări culturale.

——————————————-

Veronica Balaj

Timișoara

4 august 2017

Anunțuri

Veronica Balaj: Cultura, un vector – Profilul poetei şi editoarei Emilia Ţuţuianu

Cultura? Câte secole nu a salvat ea de la pieire şi câte impedimente nu a survolat? Nu a fost adesea factor hotărâtor şi totuşi, şi totuși adesea, mai totdeauna chiar s-a dovedit a fi coloana de sprijin, ușa spre luminăşi  neuitare, însumare de gânduri şi atitudini care au făcut liantul în istorie? Şi astăzi, când circulă informaţiile de tot felul cu rapiditate şi toată lumea are acces la esența lor, când se scot bani din orice, uneori, mai rar şi din faptul, evenimentul cultural, (firește, așa se accede pentru că așa scrie în legea supraviețuirii din orice societate), în mare parte, fenomenul cultural este accesat de un segment aparte. Născut pentru a-l înțelege, sensibil pentru a-l iubi chiar şi fără beneficii materiale, idealist pentru a crede în el necondiționat, etc.

Din această categorie fac parte mulți scriitori, editori, oameni de litere, cercetători în domeniul filologic, de la modești amatori până la academicieni sau nume sonore în ale scrisului. Dar ce spun, este doar o sumară  creionare a situației bine știute, oamenii de cultură nu cer prea des beneficii, sau aproape deloc, nu se implică în astfel de demersuri nu pentru că nu ar avea nevoie ci…pentru că ei căută punctele de rezistenţă ale lumii, sunt prinși în lupta cu timpul din ghearele căruia trebuie să salveze, de la uitare va să zică, să salveze ceva: o carte, un nume important, un vis.

Doar așa, ca lumea să nu fie mai săracă în vremile ce vor veni.

M-am folosit de acest cadru scurt, evident, schematic întrucât, fiecare slujitor al culturii de orice gen şi fel trebuie să accepte corelarea, încadrarea într-o  derulare  socio-psiho-istorică.

Au fost daţi afară din cetate artiștii, cândva, s-au ars cărţi valoroase pentru omenire în alte epoci, s-a restricționat libera exprimare a ideilor creatoare şi totuși, arta, oamenii de artă au continuat să existe. Sunt şi ei niște curajoși. Niște oşteni ai istoriei.

Azi, coordonatele sunt altele, dar, chiar şi în  aceste condiții de libertate a expresiei artistice mai sunt încă accente de iscusită indiferenţă, de searbăda negare a importanţei culturii, înverșunarea de-a nu vedea cât valorează  munca unui om, dăruirea sa în acest domeniu.

Ei, oamenii atinși de morbul creativității, de pasiunea pentru cultură, nu se împiedică de fapte, scene, întâmplări trecătoare potrivnice.

Acesta ar fi şi subiectul acestor rânduri. Iau ca referințăo persoană discretă în atitudine dar perseverentă, inventivă, dăruită în munca pe tărâm cultural.

Doamna Emilia Ţuţuianu, psiholog după studii, este un om care iubește cartea şi o protejează după toate normele biblioteconomiei, (având obligații de serviciu în acest sens), este editor, directoarea şi fondatoarea Editurii Muşatinia,  prima editură laică înfiinţată la Roman, după căderea regimului comunist (1989).

Tot domnia sa este şi membru fondator al primei reviste culturale apărute la Roman, a revistei on-line, Melidonium  dar, nu în ultimul rând este şi  poetă.

Are toate datele  necesare  unui profil cultural pe care şi-l asumă cu onestitate şi  consecvenţă.

Nu intră în discuție câştigul material. Așa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri din domeniul pe care îl avem în atenție, valorile vizate sunt cele de perspectivă, de durabilitate în timp.

Într-o ordine aleatorie, nu legată de importanţa sau performanţele într-un domeniu sau altul din cele amintite, Doamna Emilia Ţuţuianu, ca editor spre pildă, a realizat atâtea, încât, şi-ar putea scrie o carte despre experiența fiecărei cărţi îngrijite, redactate, lecturate şi girate de  ea.

De cele mai multe ori pentru această structură umană construită pentru a dărui,  munca prestată  în orice  segment cultural, scoaterea unei cărţi în lume, înseamnăşi o tumultoasă prindere într-un joc intelectual şi o îndrăgită corvoadă. Cu gândul de-a clădi împreună cu autorul ceva durabil, prețios, influent în timp.Totul prin cuvinte.

E o magie, o taină  pe care doar un autor şi deopotrivă în alte coordonate, un editor o poate  încerca. Nu încap  nicidecum uzura, nepăsarea sau resentimentele.

O carte se cere lucrată cu iubire şi dăruire. Plata constă adesea doar în  fiorul emoțional încercat la lansările din librarii sau, când o aşează în raftul bibliotecii.

Desigur că intervine o doză de înțelepciune implicită, de subtilă tactică precum cu o ființă, aşa trebuie lucrat cu cartea nou născută.

Cel puțin așa mi-a lăsat impresia editorul Emilia Ţuţuianu, cu suflet răbdător, sensibil. În adânc, pasional şi dârz.

Se cuvine a menționa măcarîn treacăt câteva dintre titlurile pe care le-a tipărit, multe fiind o adevărată operă de Restitutio Culturale.

Mă refer la  personalităţi uitate care au revenit în atenție prin editarea sub sigla Editurii Muşatinia:

– Cronica Romanului şi a Episcopiei de Roman, Melchisedec Ştefănescu, în transcrierea prof. Tudor Ghideanu, 2008;  Melchisedec – Lumina Ortodoxiei, autor Tudor Ghideanu, 2009; Autocefalie şi patriarhie, autor Tudor Ghideanu, 2010;Starţun, între temniţă şi vecie, autor Victor Leahul, 2006; Graniţele Moldovei, autor: Sorin Ullea, 2010; În luptă dreaptă cu zimbrul, autorIlie Săvescu, 2010 (romanul vede lumina tiparului la mai bine de 20 de ani de la moartea scriitorului, cel care a înfiinţat Muzeul Arheologicdin Târgul Ocna); Încheierea cronologiei picturii moldoveneşti, sec. XV-XVI, cu datarea ansamblurilor de la Părhăuţi şi Arbure, autor Sorin Ullea, 2012 (o carte ca un obiect de artă, coperta, conținutul, grafica interioară concură la această definire); Mecena medic şi misionar Teodorescu, autor Gh. A. M. Ciobanu, 2012; Rugul creaţiei Nicolae Otto Kruch, autor Daris Basarab, 2014, Irimescu, demiurg al tăcerii – Irimescu a demiurge of silence, autor Gh. A.M. Ciobanu, 2015 (un volum bilingv englez-român);Coordonate critice – Veronica Balaj, 2015; Calul troian al lumii, America sau Luceafărul, autor Ştefan Dumitrescu, 2014; Al treilea mare curent în istoria filosofiei universale, autor Ştefan Dumitrescu, 2015

Sau personalităţi din zona Roman – Neamț, unde  doamna Emilia Ţuţuianu îşi desfășoară activitatea:

Biru  Emanuela-Carmen: Constantin Noica în contextul European,  2005;

Vega, Dana; Vartolaş, Maria Biblioteca „George Radu Melidon ” Roman: 1885-2005, Roman, 2004

Bârjoveanu Constantin – Pegasul dă cu copita, 2003 şi reeditare 2010

Bârjoveanu ConstantinCronica pisălogului, 2005;

– Cîrnu, Ion –Nimbul crizantemei. 101 poeme haiku. 2005;

– Ciobanu, Gh. A.M –Primii fiori: 2005,

– Ante, Laurian O antologie a literaturii nemţene. 2006 ( O carte document, o carte de suflet, rămasă în manuscris, destinul a făcut ca ultima clipă a vieţii să fie tipărită în filele acestei opere.);

Gh.A.M.Ciobanu: Mioriţa mit triadic(volum care reprezintă esenţa vieţii spirituale româneşti o carte „cu siguranţă, cea mai năzdrăvană” dintre judecăţile filosofice şi religioase, care s-au formulat până în prezent, cum specifică în prefaţa cărţii prof.univ.dr. Tudor Ghideanu); Mileniul III pe portativ, 2007 (volum unicat, aparte în domeniul muzicii şi artei telurice).

– Ursachi, Minodora Muzeul de Artă Roman: 50 de ani,2014 (un volum care reliefează munca şi activitatea unei distinse doamne, muzeograf timp de 50 de ani la Muzeul de Artă Roman);

Otilia MirceaConservarea pieselor arheologice, 2008

– Conferinţa naţională de antropologie urbană, ediţia a II-a, 2011

Otilia Mircea, George Dan HânceanuDescoperiri arheologice din târgul medieval al Romanului, 2012

Cordun monografie, 2013

Gheorghe Stoica – Cartea cu vise, 2013

Ursachi, Minodora Identităţi artistice la Roman, 2014.

Vasile UrsachiAşezarea dacilor liberi de la Simioneşti, 2014

şi multe alte lucrări purtând semnătura poeţilor: Constantin Enianu, Ioan Ţepordei, Cecilia Pal, Florentina Niţă etc.

Pentru o asemenea reușită e nevoie fără îndoială de cunoștințe, de informare. Să plonjezi într-un domeniu unde se cochetează cu  permanenţa, ar fi o înscriere la eșec din start daca nu ai avea un eșafodaj cultural.

E nevoie şi de inteligenţă creativă, nu e un meșteșug care se învaţă şi îl repeți, o carte cere mereu o notă de noutate. Este, de fiecare dată, o replică  la care  timpul va răspunde negreșit.

Un alt plan în care se remarcă, pilduitor şi onest doamna Emilia Ţuţuianu, este acela al revuisticii. Al publicisticii atât de moderne şi eficiente, în stil on-line. Revista Melidonium, din  Roman, al cărui membru fondator este, apare sub egida Societăţii Culturale George Radu Melidon şi este coordonată cu seriozitate şi competenţă de către omul factotum: selecția colaboratorilor, a materialelor, lecturarea acestora, punerea în pagină, ilustrarea necesară etc.

Revista Melidonium este un element de cultură vie, racordată la evenimente actuale din domeniu, un factor de stabilire a unei linii de interculturalitate. Se  poate accesa de oriunde în lume. S-ar putea asemui cu o scrisoare de încredere, ținând cont de linia şi standardul materialelor publicate. S-ar putea foarte onest să o considerăm un segment de încredere în cultură, de mobilitate ideatică, de neștirbită onoare a specificului cultural de la noi. O revistă care valorează cât o întemeiere culturală pentru un fragment din rotundul spiritual exprimat în limba română. Condiția grafică este nu doar inspirată, atractivă, dar şi foarte sugestivă. Cu o notă de eleganţă. Nedorind să șocheze prin elemente frivole sau vulgare cum am mai întâlnit pe acest teren al  luptei pentru a intra în atenție.

Aş remarca nota de echilibru pe care Emilia Ţuţuianu o imprimă fiecărui număr, excelând doar în munca pe care o depune cu aceeași perseverenţă şi încredere în binele şi lumina pe care  o pagină culturală obligatoriu trebuie s-o aducă.

În peisajul revuistic actual foarte colorat şi activ ca într-o arenă in orgolioasă fierbere, Melidonium rezistă onorabil şi onorant.

Faptul că nu se hazardează în dispute, iscate uneori pe plan literar, nu atacă să-şi facă auzită prezenţa așa cum se întâmplă adesea ci, merge pe  construirea unor punți de legătură culturală, este  o biruinţă.

Însumate, numerele revistei de la apariţie şi până acum, s-ar putea constitui,fără nici o reticenţă spunem asta, într-o imaginea unei mici istorii culturale: parte din prezentul complex, cutezător, demn, pilduitor din viaţa cetăţii.

Notațiile unor nume sonore sau prezentarea unor evenimente remarcabile din cotidianul cultural, frecvenţa cu care este stimulată diaspora în paginile revistei sunt doar câteva argumente în favoarea sa.

Întreaga prețuire pentru coordonatoarea Emilia Ţuţuianu, care, fără emfază, fără orgolii revendicative,  profundă în reacții şi atitudini, dedicată unui scop nobil, cultura din imediata noastră apropiere, pune munca şi dăruirea la rang de vector existențial. Trebuie să menţionez şi faptul că a inițiat şi fondat revista Constelații, revista Spitalului de psihiatrie Sf. Nicolae din Gâdinți, Roman, prima revistă de socio-psiho-terapie, apărută după anul 1989, din județul Neamț.

Un alt element care  trebuie luat în seamă, dacă vorbim de un  profil cât de cât ilustrativ, este acela de poetă.

Îmi face plăcere să cunosc asemenea persoane care se dedică mai multor planuri deodată şi care, spectaculos, fără să uzeze de trâmbițe, reușesc.Doamna EmiliaŢuţuianu scrie versuri cuprinse în volume care au avut deja răspuns şi aviz favorabil din partea publicului.

Volumele: Flori de măr, Ed. Princeps, Iași 2002; În amurg, Editura Timpul,Iaşi, 2004;Constantin Bârjoveanu: pictor, publicist, Editura Muşatinia 2003; Monografia satului Cordun, Editura Muşatinia, 2013 (coautor); au nota personalității autoarei: sensibilă raportare la univers, o subtilă nuanțare a stărilor, o extra-trăire mutată în  peisaje si anotimpuri, convingerea ca prin poem viclenia timpului poate fi știrbită.

Nu se poate trece cu vederea o undă jovială, convivă, reținută până a nu ajunge patimă. Poezia sa e proaspăta prin trăirile, topite în versuri, e provocatoare şi demnă în raport cu trecerea vremii corosive. E o poezie tandra si gravă. La  puterea discreției.

Nu în ultimul rând amintesc interviurile luate de către doamna Ţuţuianu unor personalităţi cu preocupări literare ale momentului, precum doctorul poet rezident în Gibraltar, Dimitrie Grama, poetul Boris David, fizicianulcu preocupări istorice Tiberiu Tudor, scriitoarei şi eseistei de peste ocean, Vavila Popovici etc.

Putere de muncă şi fără stânjeneală, reușită să aibă în continuare!

——————————–

Veronica Balaj

Timișoara

Veronica Balaj – Comentariu la Filmul lui Ben Todică, Episodul 6

Filmele semnate de cineastul Ben Todică sunt construite pe o structură emoţională pentru că el însuși este un om sensibil care trăiește pentru a sluji sufletul. Și conștiința. Aș putea spune că Ben se conduce după perceptul, „valorezi atât cât poți dărui bine și iubire”. Precum perceptele morale înalte, venite din cartea sfântă, așa sunt și temeliile pe care se sprijină filmele semnate de Ben Todică.
Mă refer doar la episodul 6, Pocnind din bici… pe lângă boi, refrenul cunoscutului cântec este un lait motiv de la care pornește excursul emoțional. Este vorba de întâlnirea peste ani a autorului cu cei dragi. Așa cum mărturisește, a purtat cu el peste mările și oceanele lumii amintirile în desfăşurarea lor sau, chiar sub formă de firimituri, dar totul are valoare sentimentală, adică e trăire. Și secvențele din acest film rulează pe aceleași role, pe aceleași linii ca într-un lung drum existențial, viața, oamenii, întâmplările celor dragi se reînnoadă și redevin realitate, doar prin emoție.
Am urmărit expresia celor dragi, tonalitatea vocii lor, ambientul din casă, toate ajută la conturarea unei secvențe de viață, pe care Ben a dorit să o imortalizeze și pe peliculă, să nu piară nici o secundă din viața fostă, din viața prezentă care îl definește ca om. Impresionant este acest liant emoțional cum spuneam.

Foarte sugestiv sunt asamblate în decorul trecerii timpului, momente de rezistență în fața inevitabilei degradări fizice… Nu şi a celei morale. Asta nu se întâmplă în filmele lui Ben, cu personajele lui. Personajele sale de suflet sunt exemplare. Au puterea să înfrunte timpul. Cu înţelepciunea secifică populară şi cu încrederea în forţa supremă, Dumnezeu. De aceea ştiu să zâmbească şi să privească umoristic schimbările produse de vremea trecătoare. Iubirea pentru locul de unde a plecat, oamenii înrudiți, sunt sprijin pentru viața lui sufletească. Dacă nu ai emoții, sensibilitate, nu ai profunzime, cam acestea ar fi elementele fundamentale.
Momentul întâlnirii cu generația tânără venită pe calea rudeniei, își are și ea lacrima sa ascunsă cu grijă în sufletul celui plecat și revenit. A nu observa niște elemente cheie ale filmului, ne-ar fi imposibil. Este vorba de simbolul drumului, drumul uman prin viață, drumul trecerii dincolo, spre ceruri, drumul întâlnirii, drumul depărtării… Foarte sugestiv subliniate. Aș mai puncta ca fiind absolut impresionant, momentul cadourilor. Autorul este mereu și personaj. Montarea pare dintr-un film modern, și chiar îşi are partea sa de modernitate însă noi, privitorii trebuie să fim copleşiți de trăirile personajelor, filmul e doar trăire, adică viață și asta contează. Micile povestiri, întâmplări rememorate cu înțelepciunea de la 70 de ani sau privite în interiorul memoriei afective de către autor sunt pilduitoare. Iisus, evocat în altă peliculă făcută cadou de autor, este reperul moral. Exemplaritatea la care se face trimitere și în subtextul frazelor și în mărturiile personajelor. Asta dă o dimensiune largă, o deschidere spre marile înțelesuri ale lumii.
Dacă privim geometric, geografic, sentimental, acest film, nu poți să ignori o lacrimă binefăcătoare. Ben se întoarce la rădăcini pentru că poate iubi, pentru că poate da prelungire unor foști ani, prin arta filmului. Din China proiectată în imaginarul drum pe care ar fi trebuit să-l facă, el a ales Puiești, lângă Vaslui, a ales evocarea unor ținuturi care au contur biografic. Filmul acesta este doar o secvenţă din lungul şir de episoade care se pot intitula, VIAȚA ACASĂ LA BEN, LA CASA DIN SUFLET.
Felicitări Ben că ai știut și ai vrut cu dragoste și nepărtinire, să imortalizezi o lume, un trecut, o parte din viața pe care, prin artă, ai transformat-o în document trăit.
VERONICA BALAJ

Ben Todică în Pocnind din Bici, Ep. 6 – PLECARE
„A sosit timpul să plec. Am adunat fiecare firmitură şi am cărat-o cu mine în Australia. Sunt nestemate fără de care viaţa nu are valoare!”

Sursa: http://melidonium.ro/2017/04/05/comentariu-la-filmul-lui-ben-todica-episodul-6/#more-51393

Filmul poate fi văzut aici:

 

Extaz şi agonie – Cronica unei lumi apuse

de Vasile Pistolea

Prozatoarea Veronica Balaj a publicat, la începutul anului 2013, romanul Cina lupilor la Editura Cronica, din Iaşi. Cartea rotunjeşte/întregeşte bibliografia operei sale, alcătuită din peste 20 de volume de proză şi poezie, majoritatea lor fiind tipărite în ediţii bilingve (română – franceză, engleză, germană, italiană, ebraică etc.), la care se adaugă şi un volum de Interviuri cu scriitori din diaspora, publicat în colaborare cu Cristina Mihai.

Cina lupilor debutează cu o secvenţă dintr-un vis, concretizată într-o scenă-suspans Adela, evadată în pădurea de brazi din preajma Sanatoriului TBC în care a fost internată, este înconjurată de o haită de lupi, alcătuită din şase exemplare, pe care îi credea turbaţi, după strălucirea ochilor. Personajul trăieşte o spaimă teribilă: regretă gestul evadării din sanatoriu, îşi strigă în gând tatăl, fost primar mai bine de un deceniu într-un târg de provincie, şi reuşeşte să se târască, prin umezeala şi mocirla pământului, spre camera din care evadase, în urletul lupilor, care străpungea şi devorau bezna nopţii.

Lupii, animale carnasiere, reprezintă simbolul central al romanului, homo homini lupus, percept sugerat chiar şi în titlu,pe care vom încerca să-1 decriptăm la sfârşitul analizei cărţii.

Romanul debutează cu finalul: prozatoarea şi sora ei pleacă într-o călătorie documentară având ca scop vizitarea Sanatoriului TBC (în realitate sanatoriul „Marila” de lângă Oraviţa, considerat „sanatoriul groazei”), în care a sfârşit mama lor, Adela. Autoarea, în postura fiicei care işi asumă nişte momente cunoscute doar afectiv, din povestirile rudelor, dorind acum o reconstituire a trăirilor mamei sale internată aici . Ca însoţitoare şi-a luat-o pe sora din partea tatălui, Adriana, şi punctul de volburare interioară începe chiar din gara unde au coborât din tren – pe peronul unei localităţi de provincie, Bârnova. Cele două surori au vârste şi vederi diferite, căci au trăit în lumi distincte. Sora ei, Adriana, locuieşte acum într-o mare metropolă a lumii – New York – şi de fapt, nu ştie mai nimic despre mama surorii sale. Excursul la care participa i se pare o aventura fără rost, nebănuind câtă importanţă are acest loc pentru sora sa.

Ghidul lor în aceasta călătorie este „unchiul” Tavi (cum îl apela lumea), iar scopul îl constituie vizitarea sanatoriului şi îndeosebi al Pavilionului 2, unde a fost internată Adela, mama autoarei. Din convorbirea cu Tavi, personaj găsit întâmplător însă, la momentul potrivit, pe post de ghid, slinos, desprins parcă din filmele despre Evul Mediu, are loc într-o baracă locuită de acesta. Important era însă Pavilionul 2, unde suferise Adela şi pe care   acum trebuiau să-l găsească şi mai ales, să aibă voie să intre acolo. Aşa că Tavi era un   mijlocitor necesar indiferent de palavrageala lui pe diferite subiecte. Auziră fetele vizitatoare povestea romanţioasă a unui călugăr ajuns pacient bolnav de tbc, aici, unde s-a îndrăgostit de o tânără internată şi ea cu aceeaşi boală gravă, ambii trăind la maximum clipa de viaţă ce le mai era hărăzită.

Spaţiul vechiului Pavilion 2 unde în sfârşit ajung cele doua fete, devine scena unor trăiri cu accente grave, palierele temporale, trecutul şi prezentul intersectându-se la modul dramatic in sufletul fiicei care îşi imaginează mama luptând pentru viaţă, sperând încă în bine, aşteptându-şi soţul, pe Victor, prezent pe aleile din jurul sanatoriului doar in imaginaţia sa.

 

Inserţiile afective sunt redate cu o mare forţă de sugestie, creând astfel, un plan doi al raportului cu existenţa, o perspectivă frântă, având doar câteva nişe spre lumină. Balansarea emoţiilor la limită, între dorinţa de-a învinge boala, teama de moarte, trăite de Adela şi resuscitarea lor, reiterarea din altă conjunctură temporală, cu sprijin în prezentul fluent, este remarcabil prezentată.   Avem libertatea ca şi cititor să ne mişcăm printr-un melanj ficţiune-realitate.

De reţinut ar fi şi flexibilitatea stilistică, fraza cu accente poematice nu lipsite de dramatism ţinând cont de faptul că totul se înşiră şi se leagă în jurul confruntării dintre forţa vieţii şi a morţii care vine in avalanşă, ca o furtună apoi.. când pare ca s-a liniştit, devine o apăsare sufocantă.

 

Modernitatea textului constă în felul cum autoarea exploatează un motiv mitic – cel al căutării, aici, având funcţia recuperatoare a memoriei. Folosind tehnica retrospecţiei, prozatoarea derulează încet, cu sincope şi reveniri, existenţa Adelei şi a familiei sale.

Materia epică a cărţii se constituie într-un fel de recurs epic despre destinul unei familii şi al unei colectivităţi in perioada stalinistă.

În acest fel, ascuţişurile situaţiilor sunt inevitabile, textul urcând în notele dramatice din ce iîn ce mai mult.

Întoarcerea în timp, spre momentul când Adela se căsătoreşte şi când, se credea că va fi pragul unei noi etape de linişte şi bucurie în viaţa familiei primarului Filimon, face loc în desfăşurarea epică a numeroase planuri noi, confruntări cu viaţa, în contextul unei terori socio-politice care se instala cu rapiditate şi aducea cu sine spaima, nesiguranţa, bulversarea.

Nunta Adelei (fiica cea mare a primarului) se desfăşoară într-o atmosferă de extaz şi bucurie, după întregul ritual îndătinat: cununia civilă, desfăşurată la primărie şi apoi cea religioasă, derulată la biserică, naşi fiind unchiul Grigore cu soţia. Celălalt unchi, Jorj, cavaler de onoare la nuntă, le-a oferit mirilor ca dar o călătorie în străinătate, rămasă însă la stadiul de proiect. Vremurile erau tulburi după război, iar evenimentele începuseră să se precipite, prin prefacerile anunţate: se zvonea că se vor face noi alegeri în toate structurile sociale, iar „homo sovieticus” îşi făcuse simţită prezenţa în zonă prin fotografia lui Stalin, apărută deja pe geamurile unor instituţii (primărie şi şcoală) sau magazine.

De altfel, nunta Adelei reprezintă singurul moment de extaz şi bucurie al neamului Filimoneştilor, la care participă întreaga comunitate a localităţii Ivanda. După nuntă, destinul personajelor se înscrie într-o perpetuă degringoladă. Există două „forţe” care acţionează distructiv asupra acestei lumi, destrămându-i echilibrul şi armonia, provocându-i astfel o nesfârşită agonie.

Prima este „agresiunea istoriei”. Rostogolirea sa fulminanta şi apăsătoare marchează profund destinele umane. Individul n-are posibilitatea să opteze pentru o formă sau alta de existenţă, ci este silit s-o accepte pe cea impusă de jocul iraţional şi deseori brutal al istoriei. Iar neamul Filimoneştilor constituie victima acestui joc.

Primul care intră în „malaxorul agresiv” al istoriei este primarul Filimon. Vina tragică ce i se impută este aceea de a fi om harnic şi înstărit. Pentru această „vină” a fost eliberat din funcţie, arestat de mai multe ori şi în final, condamnat la închisoare. Al doilea care suportă aceeaşi „vină” este fratele său Grigore, eliberat din funcţia de director al şcolii, dat afară din învăţământ şi arestat.

Singurul care reuşeşte să scape de strivirea acestui „tăvălug” este Jorj, fratele primarului, student la medicină la Paris şi care-i norocos prin fugă, prinzând ultima şansă înainte ca graniţele să fie controlate de forţa roşie comunistă. Anunţat la timp de celălalt frate, Grigore, ajunge în capitala franceză, îşi construieşte viaţa mult mai acceptabilă şi onorabilă. Se căsătoreşte cu actriţa de cinema Silvia care jucase intr-un film interzis imediat de noua ordine politică, motiv pentru care luase calea exilului şi ea şi regizorul. Tot la momentul limită dintre libertate şi dictatură, la nuntă sunt invitate şi rudele din ţară, dar în acele vremuri „de prigoană şi reeducare”, acestea nu puteau părăsi România.

Această secvenţă conturează din nou un modul desprins din realitate si prezentat cât se poate de convingător, bine integrat în fluxul epic al romanului. Silvia jucase un rol secundar în filmul Odessa în flăcări, regizat de Jan Cantacuzino. Prezentată la Bucureşti, pelicula era un omagiu adus trupelor care eliberaseră Basarabia ocupată de sovietici în 1940. După premiera filmului, despre scenaristul Nicolae Kirilescu nu se mai ştia nimic, iar, la Paris, Silvia a primit vestea că tânăra protagonistă a fost arestată şi aruncată în închisoare. Peripeţiile cuplului Jan – Silvia, cu toate tribulaţiile întreprinse, constituie un episod exotic şi pitoresc în economia naraţiunii.

A doua forţă care acţionează decisiv asupra familiei lui Filimon este de ordin supranatural şi se numeşte destin. E1 preia forma unui înger, conform credinţei creştine care afirmă că fiecare persoană primeşte, la botez, un înger păzitor care o protejează în toate acţiunile şi activităţile până la finele vieţii. În roman, acest serafim apare sub forma unui „înger bătrân”, protector al întregii familii, la care apelează mereu toţi membrii ei. El şi-a ridicat însă aripa ocrotitoare, permiţând instalarea unei boli cumplite, tuberculoza, în trupul a două fiinţe dragi: Pasionaria, soţia lui Filimon, şi Adela, fiica cea mare.

În scena epică se perindă în forţă Victor, ginerele primarului şi soţul Adelei, atras de comunişti, dornic de parvenire, egoist, indiferent la drama familiei chiar când îşi ştia socrul in puşcărie, Marta, sora Adelei, mult mai sigură pe sine, dar şi ea devenind în timp supusa unui soţ avar şi despotic, reiterând pe alta sinusoidă, acelaşi destin tragic.

Pasionaria, mama din familie, va sfârşi lent învinsă de boală, Grigore, fratele primarului îndurând şi el acuzele noii puteri, Dr. Mareş, ieşind din conjunctură tot prin   părăsirea ţării dar, nu înainte de a-ţi ajuta cât a putut pe prietenul sau, primarul Filimon suspus interogatoriilor forţei roşii.

 

Marile probleme ale existentei, libertatea, iubirea împlinită sau nu, mai ales, viaţa, cu necazurile şi urcuşurile sale, dar viaţa să fie în opoziţie cu moartea, acestea ar fi coordonatele romanului, complex în desfăşurarea sa, dar nu nelipsit de veridicitate.

Sunt recognoscibile destinele multor familii care în perioada stalinistă au fost nevoite să fie reduse la rangul de făpturi învinse, făpturi înfrânte, oricât s-ar fi opus. Fie din pricini socio-politice, fie din cauza bolii, cum se întâmplă cu Adela şi mama sa.

 

Paginile în care Filimon se confruntă cu implacabilitatea morţii care trece val vârtej prin familia sa, lăsându-l pustiit, sunt memorabile. În final, apare lumina vieţii prin fetiţa născută de Adela. Deşi rămasă orfană, este semn de viaţă, de reînnoire a cursului existenţei.

„Pradă lupilor să fiu aş vrea. Zilele mele pomană pentru cina lupilor să fie!

În final, trâmbiţa îngerului bătrân şi temut, cu acordurile grave ale cantilenei morţii, a sunat şi pentru el, lăsând o perdea groasă de linţoliu peste întreaga gospodărie a Filimoneştilor.

Ca realizare artistică, romanul e construit pe tehnica retrospecţiei sau a rememorării, cu aducerea trecutului în prezentul narativ, în care vocea auctorială reprezintă vocea relatării la persoana a treia singular.

Vocile personajelor se întretaie şi se interpun continuu, iar notaţiile sunt pline de concreteţea realului.

Ritmul relatării este în perfectă concordanţă cu evenimentele narate. Când acestea se derulează în limitele normalului, ritmul este molcom, precum o respiraţie obişnuită. Când evenimentele se precipită, ritmul relatării devine alert, sacadat şi, uneori, gâfâit, precum în visul cu lupii al Adelei de la începutul romanului, unde fraza e cadenţată, ca gâfâitul şi nerăbdarea lupilor.

Deşi în derularea acţiunii aceste animale sunt prezente de mai multe ori, simbolismul lor are, în opinia noastră, două semnificaţii complet diferite. Primul înţeles al simbolului reiese din convorbirea între cei doi fraţi, Filimon şi Grigore, întorşi din „iadul” interogatoriilor. Filimon fiind chemat din nou, îl lasă ca unic sprijin pentru fetele lui pe Grigore. La mărturisirea lui că se poate lupta cu forţele potrivnice, Grigore îi răspunde: „Lupţi? Cu cine să te lupţi? Cu lupii? Sunt haită înfometată. Nu ştiu nici ei unde atacă. Pornesc după o călăuză şi brusc se năpustesc unde nu se aşteaptă nimeni…” în această mărturisire, lupii reprezintă „agresiunea istoriei” (prin venirea la putere a comuniştilor) şi anomia socială provocată de ideologia lor resentimentară, instalată după 23 august 1944. Ideea o găsim rezumată în celebrul dicton „Homo homini lupus” (,,Omul este lup pentru om”) al cunoscutului comediograf Titus Maccius Plautus. Ea sintetizează lăcomia fără margini, fiind reluată de mai mulţi scriitori şi gânditori (Bacon, Hobbes, Balzac, Sadoveanu etc.) pentru a ilustra degradarea relaţiilor umane, când acestea sunt puse sub semnul unui egoism feroce.

A doua semnificaţie a simbolului îi relevă lupului funcţia de mesager sau emisar al morţii, atestată în credinţele noastre populare prin urletul său prelung. Cu acest sens, lupii apar in visul Adelei de la începutul romanului, dar şi in secvenţa semnalată deja, când Filimon, retras în pădurea din apropierea casei pentru a-şi regăsi echilibrul moral, îşi exprimă dorinţa de a deveni tain pentru „cina lupilor”. în acest sens, romanul Cina lupilor este, în plan simbolic, o cantilenă a morţii care acoperă cu acordurile ei grave destinul personajelor, conceput de autoare ca nişte răni sângerânde.

Marele învins al „tăvălugului” istoriei şi al destinului personaj rămâne însă „bunicul” Filimon. Viaţa lui sintetizează, într-un sens dramatic, întreaga existenţă a neamului Filimoneştilor: „Mereu m-am hărţuit cu hămeseala unor lupi năpustiţi asupra mea din toate direcţiile.” Gândul acesta îl rodea din ce în ce mai adânc: „N-am ştiut să ţin piept. M-au învins toate câte s-au ivit în calea mea.”

Romanul oferă cititorului un prilej de meditaţie profundă asupra condiţiei umane supuse unor forţe potrivnice: ,agresiunea istoriei” şi destinul individual. El poate fi şi rămâne pecetluit prin/cu celebra cugetare a Eclesiastului*din Cartea Sfântă, care deplânge vidul şi neantul din existenţa umană: ,,Vanitas vanitatum et omnia vanitas” (Deşertăciunea deșertăciunilor şi toate sunt deşertăciune, 1,2)

Nesfârşita poveste

Nesfârşita poveste de Alexandru Moraru

Când am citit, întâia oară, că 95% din genele omului sunt identice cu cele ale cimpanzeului, m-a pufnit râsul. Dar când am aflat, ulterior, că 95,5% din genele râtanului corespund şi ele cu cele umane, am amuţit. ,,Haida de!” – am cugetat. ,,E prea gogonată!” Apoi, mi-am amintit altceva. Potrivit specialiştilor, de la apariţia primei fiinţe gânditoare şi până acum, pe Terra au trăit aproximativ şaptezeci de miliarde de semeni. Iar dintre ei, peste jumătate au pierit de moarte violentă în conflicte şi războaie. Ce dovedeşte asta? Evident, natura belicoasă a omului. Plăcerea diabolică şi patima bolnavă de a-ş chinui aproapele, setea de a-1 umili, obsesia de a-1 distruge. Şi toate astea în numele unor ideologii, principii ori teze pretins superioare.
Neîndoielnic că există în codul genetic al lui Homo sapiens acest impuls permanent spre agresivitate şi dominare, atracţia irepresibilă spre exces şi acaparare. Realităţi ce expandează ciclic la scară globală şi care, în cazul conflagraţiilor, provoacă atâta ruină şi suferinţă.
Din câte ştim, individul este un binom. Dacă prevalează partea raţională, luminoasă, el înalţă, zideşte. Atunci e, într-adevăr, cea mai grozavă făpturi a universului. Şi sublim. Însă, predominând latura opusă, iraţională şi întunecată, el devine un monstru care răstoarnă lumea.
Zămislind romanul Cina lupilor, ivit la Editura Cronica din Iaşi (2013), Veronica Balaj ne readuce în faţă o astfel de lume. Pentru cei ce n-o cunosc suficient, ea este poetă, prozatoare, traducătoare şi realizatoare de emisiuni culturale la postul de radio Timişoara. Deţine deja un palmares editorial substanţial şi ca răsplată a ostenelii sale în plan literar, a fost onorată cu premii şi distincţii interne şi internaţionale.
Cina lupilor este o saga de familie surprinsă la răspântie – instaurarea stăpânirii sovietice şi implicit a comunismului în România. Din acest punct de vedere, autoarea păşeşte pe un sol bine tasat de proza realismului critic circumscrisă ,,obsedantului deceniu” şi ilustrată pregnant de scriitori precum Augustin Buzura, Petre Sălcudeanu, Apostol Gurău, Marin Preda ş.a.m.d.
Tonul general al cărţii este acela al perioadei imediat postbelice, cu legăturile şi reperele specifice epocii. O atmosferă patriarhală, calmă şi senină, marchează traiul cotidian al urbei de provincie (Ivanda). Raporturile dintre băştinaşi reflectă gradul de civilitate, iar respectul reciproc e de la sine înţeles, ca o extensie naturală a filosofiei de viaţă axată pe reguli şi cutume adânc statornicite. Brusc, întreaga armonie şi pace e aruncată în aer odată cu instalarea ,,noii ordini populare”. Dinamitarea vechilor orânduieli iscă seisme majore în ambientul social, răsturnând scara valorilor şi propulsând în prim-plan false ierarhii. Abuzuri, anchete, întemniţări, bătăi, toate se ţin lanţ, izbind în plin familia primarului Filimon şi destructurând-o. Ca exponent tipic al parvenitului, personajul Victor înglobează suma trăsăturilor negative ale tipologiei de gen dur, ambiţios, pus pe ascensiune şi căpătuială. ,,Schimbarea vremurilor” îi oferă şansa de a se afirma şi profită copios de ea, înregimentându-se în partid. Aroganţa şi cinismul său contrastează puternic cu sensibilitatea şi bunul-simţ al Adelei – soţia lui şi fiica edilului Filimon. Şi pe care a luat-o de nevastă nu din dragoste, ci din calcul şi interes, iar atunci când maladia a copleşit-o integral, a părăsit-o pur şi simplu, fără nici un regret.
De la un capăt la celălalt al volumului, transpare, ca un laitmotiv, teama: ,,Zvonurile-i accentuară primarului frica, se ferea de ea ca de un animal fioros, rânjind sau cuibărit in chiar fiinţa lui”, (pag.33). Sau: ,,Îl apuca uneori noaptea nedormind. Se simţea de parcă ar fi fost într-o cuşcă, încolţit, neştiind cum sa nu se lase învins. Teama de ceva nedefinit, ca de un duşman imprevizibil, îl măcina. (…) Spaima devenise într-un fel, umbra lui. Filimon nu şi-o mărturisise nimănui, doar în rugăciunile de seară invoca puterea divină să-l scape de chinul care, se-nţelege, venea de la cel rău”, (pag 33). O groază viscerală, cu efect paralizant,străbate cugetele. Aciuată în pori, în molecule, diseminează insidios fiorul terifiant al înfricoşării maxime. Oamenii vorbesc în şoaptă, monosilabici, cu uitături peste umăr, mereu în alertă. Ceva nefast s-a petrecut, iar nenorocul nu putea veni decât din partea ,,mustăciosului” (Stalin) al cărui portret trona la primărie şi care era identificat ca sursa necazurilor omniprezente. Căci, de la apariţia sa, perioade de bunăstare şi tihnă i-a succedat vremea declinului, a scăpătării, cu tot cortegiul de umilinţe şi pătimiri.
Veronica Balaj surprinde concludent reacţiile personajelor – îndeosebi al celor feminine – conturându-le rostul şi determinarea. Deşi nu atât de extinsă, analiza psihologică are darul de a creiona veridic profilul eroinelor principale (Adela, Marta, Pasionaria), conferindu-le substanţă şi credibilitate. Portretul primarului Filimon – de asemenea remarcabil. Tribulaţiile sale, angoasele, tristeţea şi înspăimântările sunt reflectate la amperajul suprem al zbuciumului sufletesc. Însă, în pofida năpastelor, protagoniştii n-au firi vindicative. Nu se opun făţiş, nu se revoltă. Mai mult ,,bolborosesc”, acceptându-şi soarta, graţie unui fatalism teluric. Împrăştiaţi care-ncotro, năzuiesc la ,,îndreptarea lucrurilor”, dar nu prin sprijin exterior centrat pe justiţia imanentă sau protecţie divină. Astfel, depistăm la dânşii un gen de cuminţenie aparte, până şi în situaţii 1imită îşi păstrează latura docilă, dezarmantă. Cu excepţia maleficului Victor, care e antiteza lor perfectă, majoritatea exponenţilor respiră în tempoul paşnic al speranţei recuperatoare. Desele invocări ale ,,îngerului bătrân”, ca reazem providenţial, slujesc tocmai în chip de element al menţinerii nădejdii la cote cât mai înalte. Altminteri, conjunctura ar fi infinit mai greu de suportat iar credinţa în mai bine – compromisă.
Ca un constituent definitoriu, alături de frică, regăsim suferinţa cea trupească (ftizia), cât şi cea morală. Sunt cele două coordonate pe care se întemeiază construcţia romanului în drumul său către cititor: ,,Stoarsă de forţe, îşi relua lâncezeala în aşternut. Doar inima îi bătea alarmată.
Pasionaria îi urmărea ritmul încredinţată că atâta vreme cât aude pulsaţiile în urechi, este o şansă. Viaţa mai are o şansă în fiinţa ei.
Nu se obişnuia cu ideea plecării din lumea asta. Nu avea motiv să se resemneze şi pentru acest gând teribil îi trebuia tărie, dar ea nu găsea destulă snagă nici să fie întru totul vie. Trăia pe jumătate”.(pag. 117). Şi mai departe: ,,Adela rămase internată două luni încheiate la sanatoriu. Era un fel de viaţă şi un fel de moarte. Laolaltă. Expectoraţii, paşi târşâiţi. Speranţe diverse. Aripi frânte. Scuipate din pricina acceselor de tuse. Osteneala de a spera şi de-a muri încet”. (pag. 175).
Veronica Balaj redă sugestiv ambianţa epocii şi drama protagoniştilor – simple marionete în jocul orb şi crud al ursitei. Corelaţia dintre Istorie, ca generatoare a evenimentelor şi individ, ca victimă a lor, formează coloana vertebrală a cărţii, suportul ei axiologic.
E întristător să constaţi că Homo sapiens a ajuns să mânuiască cea mai sofisticată tastatură electronică, dar, concomitent, te poate anihila cu exact aceeaşi plăcere şi ferocitate cu care te-ar fi lichidat strămoşul din comuna primitivă. Şi asta întrucât la nivelul afectelor nu s-a schimbat nimic. Evoluţia morală nu ţine pasul cu progresul tehnologic, din nefericire. Ba, dimpotrivă, cu cât e ştiinţa mai avansată, cu atât insul se dezumanizează, fiind capabil de cele mai variate atrocităţi (vezi noile concepte militare, loviturile ,,chirurgicale”, dronele asasine etc.).
Cu acest volum, autoarea adaugă încă o mărturie literaturii de gen, completând silinţa antecesorilor în a releva o lume dominată de forţă şi arbitrar, întruchipând noul regim impus prin violenţă şi abuz, ,,lupii” îşi servesc ,,cina” reprezentată de semenii prinşi în malaxorul lui. Astfel, străvechea locuţiune a lui Plaut – Homo homini lupus – (omul e lup pentru om) cunoaşte o ne¬dorită (şi tragică) reactualizare.

Veronica Balaj – Cina lupilor
Editura Cronica, Iaşi, 2013