Vasilica Grigoraș: REFLEXIA ADEVĂRULUI ÎN OGLINDA SUFLETULUI

„Cărțile sunt oglinzile sufletului.” (Virginia Woolf)

Viorel Birtu-Pîrăianu debutează în anul 2015 cu volumul de poeme „Lacrimi”, urmat în scurt timp de alte 16 titluri. Ultima carte a poetului-medic, intitulată „Oglinzi de suflet” a apărut la Editura Liric Graph, 2020. De la lectura primelor poeme ale volumului se observă o pânză de melancolie ce învăluie întreaga lume, ceea ce sugerează starea sufletească a autorului dezamăgit de adevărul vremurilor în care trăim. Se îndoiește de tot și de toate, chiar și de sine însuși pentru că: „Omul dinafară nu este decât o oglindă a celui dinlăuntru.” (Sfântul Macarie) O carte cu sentimente și trăiri plumburii, cu treceri, zbateri și alunecări conștiente spre orizonturi triste, uneori anevoie sau imposibil de controlat. Scepticismul merge până într-acolo încât pune la îndoială și existența zilei viitoare. Și, „Dacă lipsește ținta, viața e o rătăcire.” (Seneca)
Poetul, trăitor pe țărmul mării recurge la nararea stărilor sale sufletești, plasându-le pe malul mării, în largul mării, în murmurul acesteia, dar, adesea în zbuciumul valurilor, pe care le îngână cu propria voce. O comunicare pe aceeași lungime de undă a valurilor mării și a gândurilor autorului. Are loc un schimb de vibrații și o contaminare reciprocă cu virusul tristeții. O transpunere a receptării lumii și atitudinii față de aceasta după legile naturale ale mării, greu de comensurat, greu de supravegheat, cu atât mai mult, greu de stăvilit: „umblu, ca o apă sub ape/ atunci cuvintele se dezbracă de sensuri și gonesc spre alte zări cu sufletele goale și pustii/ vom pune pe tron nepăsarea și nesimțirea/ vom lega apoi cuvintele în lanțuri/ poate a fost o zi începută prea devreme/ soarele nu mai curge aici, s-a așezat un pic, să plângă/ dacă aș mai vorbi, aș împleti duios cuvintele cu sângele sufletului/ v-aș spune povești nespuse din alte dăți, din alte lumi/ într-o zi, de va mai fi…” (Într-o zi, de va fi)
Răzvrătit pe tot ce-i iese în cale, neagă totul. Spiritul său se împrăștie și hoinărește la întâmplare printre obiecte fără consistență, fără reguli, într-o curgere haotică, fără început și fără sfârșit: „este frig și uit/ umila existență a unui poet rătăcit între poeți/ ce partitură dureroasă/ tot scrijelind cuvinte pe coaja unui gând/ despre acuta mea absență/ știi, nu e ușor să scrii cu aripi frânte/ mă apropiam în verb de tine/ uitând adverbul la final/ tot căutam în efemera existență/ un început, la un sfârșit de drum” (Ultima frunză) Un poem în care fiorul nostalgic al iubirii plutește pe râul învolburat al timpului său. Decepționat de realitatea în care trăiește: „eram statui sfârâmate/ rătăcite prin înghețul total”, deplânge soarta omului, doar o „frunză-n vânt”, dornic să întâlnească, să cunoască și să cânte iubirea; în timpul scurt dedicat acestui măreț vis constată că rochia albă a iubirii mult visată și dorită este croită după chipul și asemănarea amăgirii și suferinței, iar trena vaporoasă a acesteia are culoarea fumului care iese în urma unor arderi puternice și pustitoare. Lovindu-se de această înfățișare abruptă și plină de asperități, poetul fuge de lume, se-ascunde de el însuși, obosit și fără vlagă se lasă în voia amintirilor.
Viorel Birtu este un peisagist al stărilor sufletești, iar din fundalul tablourilor conturate țâșnesc trăirile și sentimente personale, al căror ecou răsună și navighează spre orizonturi încărcate de vise obscure și nedeslușite fatalități. Aici coexistentă laolaltă îngeri și demoni, binele și răul… Într-un asemenea spațiu înflorim și ne ofilim, plângem și râdem, ne înălțăm și cădem; totul este o nebunie, în care iubirea moare. În asemenea circumstanțe, soarta omului este imprevizibilă pentru că aripile zborului său se atrofiază treptat ori sunt rupte fără milă, ceea ce declanșează râuri de lacrimi: „eu sunt nebunul lumii/ azi râd și plâng pe cioturi goale// mă prăbușesc în hău și mă trezesc erou/ între perfecte și imperfecte clipe// e lumea oarbă și iubirea crudă/ pe chipul meu, demoni înfloresc// aicea toate nu mai au vreun rost/ pe drum mai picur stranii picături de ploaie/ din cornul ce-am băut pelin în zori cu morții” (Aripi arse)
Acest du-te-vino de umbre îmbălsămate în felurite tăceri, tălmăcește confuzia unui suflet pe care-l chinuie propriul mister proiectat în nenumărate oglinzi ale sufletului. Destinul, viața, iubirea, toate se descompun și se risipesc precum cioburile oglinzilor lovite cu putere de factori duri, nemiloși și nimicitori. Și toate acestea, în opinia autorului, se petrec în prezentul care este încastrat în carapacea unei singure clipe de tăcere, cu un timbru personal gol și rece lipit pe suflet: „ploua în cer și era frig / în tine, în noi/ se scurgeau tăceri printre mâini obosite// noaptea mă zbăteam între vise proscrise/ prin acoperiș cădeau picături de lumină/ se spărgeau apoi zgomos de pereți/ atât de reci, atât de goi// (Clipa)
Prin imaginile create din cuvinte inspirat alese, poetul își exprimă stările sufletești, sugerând atmosfera intimă a unui nostalgic și pătimaș călător purtat de nenumărați pași pe drumul rătăcirii și destrămarii unității sufletului: „am mâinile pline de ceață/ urme de humă pe buze/ închise în adâncuri de suflet// țip într-o noapte/ să sting uitarea ce vine/ trezindu-mă în ape ce oglindesc necuprinsul/ uneori plăsmuiam din tăceri întrebări// pașii mai pleacă, pașii mă dor/ strivind în iarbă privirea” (Pași)
Poetul aruncă și o privire la confluența între viață și moarte și descoperă o tăcere înăbușitoare, colorată în nuanțe țipătoare și cu miresme fatidice, adevărate otrăvuri letale. Consideră această scenă de teatru dramatic, un ultim joc muribund care-i străbate coloana vertebrală sub forma unui țipăt, a unui bocet declanșat de durerea eului interior: „azi țipă agonic ochii în orbite/ văd urme între lacrimi și mă plâng/ pe frunte am coroană/ din cioburi, sticle, spini și cale/ aici trăiesc cu morții vii/ și drumul n-are cale/ eu am găsit în moarte esența vieții/ și scriu la toți cu lacrimile morții// m-am lepădat de lume, de păcate” (Ultimul joc)
Într-un joc dezordonat, fără un liant vădit, parcă și iubirea ne singularizează în loc să ne apropie. Nu-i cale care să ne apropie, iar imaginile lirice create de autor sunt compoziții cu tușe disparate și dispuse în mozaic: „eu plecam pe un drum/ tu veneai pe ape/ printre atâtea valuri, nu ne întâlneam/ a trecut o zi/ iar la întâmplare/ nu găsisem calea, tu pășeai pe ea/ pun pe răni cerneală, să astup un verb/ mă sufocă lumea/ unde astăzi merg/ la cumpene de ape” (Ultimul vers)
Uneori, în interiorul poemelor apare o rezonanță a unor halucinări lucide; în banalitatea cotidiană, poetul visează cu voce tare fapte diverse, detalii care impresionează. Puținul de culoare ce însuflețește acest decor apăsător este o teamă severă, cu momente de râs fad, fără strălucire: „camera era rece/ fior de gheață m-a pătruns// privesc clipele ce vin/ cu teamă, cu disperare/ e prea târziu/ să stau, să plec, să vin/ să cer, să sper/ pe masă am pus/ o bucată de pâine și o cană de vin/ pentru sufletele ce mâine vin” (Fiorul)
Poetul și-a lărgit viziunea până la a îmbrățișa totalitatea contradictorie a realului. Înfiorat și, totodată copleșit de starea realității cotidiene blocată într-un pustiu între pământ și cer, dar și de propriile trăiri, autorului nu-i mai rămâne decât să mediteze și să stea de vorbă cu sine: „în orașul rătăcit între cer și pământ/ trist era parfumul cuvintelor/ ce mor suav pe câmpuri de dor/ nu aveam liniște, nici idei/ deci, nu gândeam/ nici nu aveam la ce/ pășeam aiurea pe alei/ mă dureau cumplit lacrimile cerului// zăceam pe treptele părăginite ale lumii/ apoi am aprins un rug/ să ard rănile sufletului” (De vorbă cu mine)
În această stare deplorabilă a lumii de azi, totul este de neînțeles. Nu-i loc de aruncat cu piatra, nu-i timp de judecată și condamnare. În acest amestec de sensibilitate acută, de mută deznădejde și de ironie dizolvată în fiecare celulă a existenței și trăirii omului, autorul sugerează să ne concepem fiecare un autoportret mărturisitor, cu nădejdea iertării: „iartă-mă Doamne,/ mă cațăr spre cer/ pe picioare de lemn/ sunt suflet de humă/ murdar de gânduri, frică, păcate/ iartă-mă Doamne,/ că plâng pe brațele crucii/ pășesc către El și pașii se pierd/ printre cruci frânte de suflet/ azi pier în stropii de sânge/ căzuți de pe crucea fiului Tău/ zac la marginea lumii/ în șuvoaie de lacrimi/ la cap mi-au pus bolovani/ să nu mă ridic și să sper/ iartă-mă Doamne/ că plâng și iar pier la picioarele crucii/ iartă Doamne,/ fiul tău, umil și stingher” (Rugăciune)
Lirica lui Viorel Birtu este un produs, o consecință a lucidități gândirii sale, a unui spirit de observație cerebral, discret și fin. Într-o atmosferă oneroasă, într-o lume plină de priveliști mohorâte, doldora de anxietăți deconcertate, autorul, atras spre inedit, întrevede o fărâmă de speranță: „aștept să mă dezbrac de gânduri/ să ascund în palme doruri de viață/ razele soarelui să atingă inimile noastre chinuite// aștept să înflorească sufletele noastre/ într-o zi, de va fi/ atunci, vom ști ce am fost/ de va fi, mâine, o zi” (Pe țărmul sufletului)
Nu se situează deasupra lumii, omenirii și trăirilor acestora ci este parte, este atom din substanța acesteia, cu numeroase coeziuni implicite, trainice și durabile. Percepția se condensează în imagini de o sinteză evocatoare de vaste perspective sau realități. Lumea se simplifică și ia aspectul fantomatic al unui vis lucid: „caut în noapte, visător printre șoapte/ o cale, un drum, printre timpuri uitate// aștept un val, ultimul val/ să mă poarte peste gânduri înspumate/ cuvântul l-am scrijelit pe nisip/ cu degetele rănite de anii ce-au curs// știi, pescărușii se întorc pe țărm/ de drag, numai de drag/ bat clopote a moarte în cetate/ mi-e frig, mi-e teamă și plâng” (Ultimul zbor) „visez să aprind iarăși pământul/ cu un cuvânt și o floare/ ca o lumină ce sfredelește necuprinsul” (Sub lacrima Ta)
Poet al monotoniei cotidiene, al plictiselii depresive se exprimă cu autoritate și cu detalii exacte. Izbutește admirabile tonalități, care impresionează prin accentele unei sincerități subtil așezate. Excelează în imagini realiste, dar și scene afective în care sufletul, ba se ascunde în sine, ori în alte locuri tainice, ba se oglindește în multiplele oglinzi ale inimii, toate la vedere. Însingurare, dezamăgire, îngândurare, dar și așteptare cu dor: „încăperea s-a năpustit peste mine/ strivindu-mi sufletul de pereți/ erau uscați și atât de reci/ când m-am trezit, am țipat/ eram acasă/ tu…/ în altă casă/ absența ta mă ardea adânc/ pășeam tăcut prin încăperile goale/ în sunetul mat al sufletului deșirat pe tocul gândului/ căutând viitorul în timpul trecut și petrecut/ sorbeam secundele în bătaia surdă a orelor așteptând clipa/ obosit, m-am așezat pe prispa sufletului și am plâns/ îmi era dor de tine” (Așteptarea) Prin acest peisaj liric, sufletul și gândul autorului se îndreaptă către hotarele neantului, unde domnește tăcerea muzicală a veșniciei, în care și dorul este o cruce de dus: „sunt bardul tăcut/ sunt pasul trecut între noi/ ceream doar un strop/ și astăzi mai mor/ că nu pot iubi/ acest chin ce vine într-o zi/ astăzi trăiesc la marginea sorții/ pasul mi-e chin și gândul durere/ că mândra mea/ a plecat la o stea/ trec cai albi pe țărmuri de dor/ copitele mă lovesc și mă dor/ plâng, mă regret/ că mi-am pierdut aleasa/ unde să plec, unde să fug/ mă arde dorul în cruce/ că am iubit/ și am pierdut o fată minunată/ dă-mi Doamne ochii/ să văd necuprinsul/ te rog, dă-mi lumina/ să găsesc nevăzutul” (Crucea dorului)
Poetul beneficiază de formația sa profesională. Sensibilitatea rațională îi permite construcții literare solide, fără a răsturna înțelesurile expresiei lirice și stilistice. Aserțiunile sale poetice produc senzații de o prospețime fără seamăn și o adâncime comparată cu cea a mărilor, dragi domniei sale. Reușește să zugrăvească sufletul omului printr-o multitudine de imagini paralele, care se intersectează în chip minunat, la timpul și în locul potrivit. Actul creator este unul consumator de energie, dar temeinic, a căror tulpini au ramuri sub formă de linii drepte și curbe, unghiuri ascuțite, drepte și obtuze, puncte (noduri) și cercuri (corole). Muza, bună prietenă, la fiecare întâlnire îmbracă haina unui murmur discret și sobru, timp în care pana poetului prinde forța și vigoarea cuvântului pentru a-l picura în vers: „murmura întunericul/ offf, ce lungă’i depărtarea/ mă cățăram spre stele / și iar cădeam în haos/ mai picurau cuvinte/ pe câte o coală goală/ scriam, scriam/ nebun de spaimă/ ca într-o tristă zi de toamnă/ mă întorceam în lut, mereu ca la început/ și în noaptea neagră/ băteam stele în boltă/ pentru o nouă eră” (Poetul)
Un lirism așezat în parametri spirituali. Poezia este un răspuns al simțirii inteligente a marelui cosmos, a universului uman și a eului interior. Această abordare nu este întotdeauna întemeiată pe psihologie, ci mai ales pe metafizica existenței. Prin reflectarea acestora de eul liric în poemele sale, autorul de bună credință încearcă să identifice frumosul și adevărul aflate într-o deplină interdependență, ceea ce dă un sens profund introspecției și dorinței de a face posibile și cele mai mărunte nuanțe ale unor idei.
Lirica poetului este expresia fidelă a lumii de azi, o contemporaneitate samavolnică, formată din egouri care se zbat în „valurile mării” multiplicând la infinit „vaietul durerii”, plânsul mut al unei tragedii postmoderniste. Strădania autorului de a readuce totul la unitate și de a impune un echilibru elementelor contrarii este un fir de nisip pe plaga extinsă a organismului lumii. Prin acceptarea vecinătății albului cu negru, a mizeriei cu puritatea, a puroiului cu mireasma de orhidee, a iubirii cu ura se poate înțelege extrema tensiune a stărilor sufletești.
Volumul „Oglinzi de suflet” abundă în figuri de stil, metafore eclactante prin formă, însă, unele întunecate prin conținut: bezna luminii, țipătul cuvintelor nerostite, palma vieții, tocul gândului, prispa sufletului, genunchii planetei… Întâlnim „Oglinzi…” în: „Coperțile sufletului”, „La picioarele sufletului”, „Pași în palma sufletului”, „Prin ochii sufletului”, „Pe țărmul sufletului”, „Ramuri de suflet”… Nici oglinzile gândului nu duc lipsă de propagare: „Pulberi de gânduri”, „Țipătul gândului”, „Gânduri”, „Ultimul gând”…
Atât oglinzile de suflet cât și cele din gând sunt ținute de Viorel Pîrăianu în palmă, la vedere. Ele sunt asemenea oglinzilor retrovizoare care ne ajută să vedem lesne ce se petrece aici și acum (prezent) și în față (viitor); iar pentru acest lucru, este bine să cunoaștem ceea ce este în spatele drumului parcurs. Poate cele petrecute în trecut sunt atrocități care-și lasă amprenta asupra minții și inimii, declanșează, amplifică, propagă durerile, tristețile și depășind un anumit prag pot avea consecințe dintre cele mai nocive pentru om. Este acceptată sintagma că viața este un joc, însă jocul cu mintea și sufletul este doar chin, amărăciune și întunecime. Și astfel, se rupe filmul (pagina): „cad, mă ridic/ obosit, mă așez trist în neputința cotidiană/ privind obsedat în jur/ în căutarea unui sens într-un deplin nonsens/ în jur, o lume aleatorie/ rătăcită în propria inexistență// m-au căutat atunci furioși mai departe/ nu m-au găsit niciodată/ de secole mă caută disperați/ pe cărările murdare ale lumii/ uneori, apar într-o carte de istorie/ la pagina ruptă” (Pagina ruptă)
„Când citești poeziile distinsului nostru poet Viorel Birtu Pîrâianu parcă ne cuprinde o furtună tăcută ca lacrimile noastre ce rătăcesc ca lupii, singuri și săraci, prin pădurile înghețate unde-și odihnesc tăcerea oasele bunicii sub umbrele frunzelor căzute peste suflet. Sub stele, ramurile noastre, lung îndumnezeite, adăpostesc păsări oarbe din plânsetul planetei.” (Trandafir Sîmpetru)

Vasilica Grigoraș – Zborul liric al lui Viorel Birtu Pîrăianu

 

Sincere mulțumiri domnului Vasile I. Vulpașu, director fondator al publicației ”Informația de Strehaia” pentru publicarea cronicii ”Zborul liric al poetului Viorel Birtu-Pîrăianu, la cartea ”Aripi de nisip”, Editura PIM, Iași, 2018 în ziarul menționat, Anul 5, Nr. 2(40), 17 februarie 2020!
Sincere felicitări poetului pentru editarea volumului!

Este posibil ca imaginea să conţină: 3 persoane
Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

 

Vasilica Grigoraș – Zborul liric al poetului Viorel Birtu Pîrăianu

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Zborul liric al poetului Viorel Birtu Pîrăianu

Zborul liric al poetului Viorel Birtu-Pîrăianu Vasilica Grigoraș Când citești aprecierea scriitorului, poetului, jurnalistului și publicistului Dan Șalapa: „Tulburător poet, al marilor iubiri și ale marilor suferințe trecute sub aripa alinării prin versuri, Viorel Birtu-Pîrăianu este un poet de o meditație sfâșietoare…”, nu se poate să nu iei seamă și să te apleci asupra volumului la care se referă. Este vorba de „Aripi de nisip”, publicat la Editura PIM, Iași, 2018.

Începi metodic cu titlul, pentru că titlul este cheia cu care se deschide lacătul cărții și poteca spre conținutul său ideatic. Astfel încerci să înțelegi ce tâlc poate fi încorporat sau se ascunde sub textura slovelor din numele de botez al cărții, ales de autor. În cazul de față, la prima vedere, parcă descoperi un paradox și te întrebi: de ce aripile să fie de nisip? În mod firesc, aripile trebuie să fie puternice pentru că sunt elementele de bază necesare zborului la orice înălțime, pe orice vreme, favorabilă, ori cu tulburențe mai mici sau mai mari.

În viziunea lui Viorel Birtu Pîrăianu, „aripile de nisip” ar putea avea următoarea conotație: din modestie, autorul consideră că opera sa este încă neîmplinită (asemenea nisipului – rocă neconsolidată), provenită dintr-o multitudine de poeme (granule fine), cu dorința de a lua forma unor acumulări solide, de mare finețe și expresivitate. Asemenea nisipului, utilizat ca material de construcție, poemele sale se reunesc într-o operă de mare calibru, credibilă și convingătoare. În această idee, se explică compunerea poemelor presărate cu atenția cuvenită în peste douăzeci și cinci de volume, publicate în doar patru ani, care strălucesc pe tărâmul literar românesc.

Parcursul liric al lui Viorel Birtu Pîrăianu are o direcție ascendentă, iar cu fiecare treaptă a scării creației, frumosul este din ce în ce mai stabil și matur. În poezia sa întâlnim o varietate stilistică literară și lingvistică. De apreciat limbajul decent, ales cu deosebită perspicacitate.

Poetul constănțean dă frâu liber imaginației, navighează pe oceanul libertății și prosperității poetice spre înălțimea creației. Cu solidă consecvență împlinește și desăvârșește ideile clare și sănătoase ale unui lirism de calitate.

Mulțimea și diversitatea temelor abordate atrage și solicită cititorului atenția, determină aplecarea spre lectură și satisfacția cititului. Un scurt periplu prin versurile din „Aripi de nisip”, sper că va fi și mai convingător.

„Printre zdrențele sufletului”, Viorel Birtu Pîrăianu face o mărturisire sinceră, explicând de ce s-a decis să scrie poezie. Este o evadare din universul sumbru în care viețuiește, încercând în zadar să respire oxigenul natural și social curat, atât de benefic firii umane. Din sălbatica dramă a existenței celorlalți el defulează în versuri înalte de o magică putere. Prezintă lumea în care trăim cu tenebrele sale, nevoindu-se să iasă la liman, încă mai sperând în minuni; din păcate „dincolo, să găsesc o minune/ nu am găsit nimic/ decât gunoi și puroi” și chiar după îmbrățișarea carierei de medic, lucrurile nu s-au schimbat, nu au virat spre firesc și normalitate, ci ne spune autorul „mă loveam la fiecare pas de adevăruri ciuntite/ de slujbașii diavolului/ în mersul firesc către nicăieri/ s-au învolburat apele sufletului/ și am strigat/ nu mă asculta nimeni/ nimeni nu a auzit ceva/ erau preocupați cu nefirescul cotidian/ atunci am început să scriu…”. Poetul nu este nepăsător la ceea ce se întâmplă în jurul lui, în lumea în care trăiește cu semenii săi. Remarcă atât subtilitatea cât și grosolănia manifestărilor oamenilor, indiferența, lipsa de opinie și atitudine obiective, complacerea în situații de promiscuitate…

În aceeași gamă de trăiri și sentimente, pentru autor „Dreptul de a alege” este doar o himeră: „m-am trezit singur/ nu aveam puterea să mă ridic, deci zăceam/ nu aveam puterea să gândesc, deci nu gândeam/ nu aveam puterea să vorbesc, deci tăceam…”. Liberul arbitru este descumpănit de tot ceea ce se întâmplă, își încetează funcționalitatea, iar pentru a ne găsi echilibrul este nevoie să descoperim „…un cer nou” în care să auzim acel glas care spune: „<Eu sunt Calea, Adevărul și Viața>” și atunci, asemenea autorului care ne spune „am fugit eliberat de pământ, de păcate/ am pășit către El>” să procedăm și noi.. O atitudine înțeleaptă și demnă de urmat.

Poetul împărtășește ideea că suntem făcuți din lut și în lut ne întoarcem, iar în viața pământeană suntem un „pendul fără odihnă”. În poezia „Pendulul”, trăiește o stare de tăcere, îngândurare, neliniște, meditație, însă nu cu pasivitate, ci, dimpotrivă cu optimism, având dorința fierbinte de a zbura „căutând să zbor, străbăteam eternitatea/ în depărtare, jar, cenușă și scrum/ mai cade o clipă, mai curge un an în aripa nopții/ cercul de lut se întinde,/ mă prinde, mă arde, mă doare/ tăcerea e mută/ cad, mă ridic, pășind printre șoapte în noapte”… „căutând nenăscutele ere”.

În același context, consternat de cruda realitate continuă în „Printre dureri” să caute soluții de a ieși din tăceri, zbateri, tristeți, toate storcându-l de lacrimi, dar „până și lacrimile se uscase în suflet”. Motivul de inspirație pentru acest poem este răstignirea lui Iisus Hristos, jertfa Mântuitorului pentru ridicarea păcatelor lumii. Cu aceeași pioșenie, mărturisește: „sunt suflet de humă/ murdar de gânduri, frică, păcate…” Se închipuie ființa lumii de azi, omul care se îndepărtează tot mai mult de valorile creștine, înstrăinându-se pe zi ce trece și fără afecțiune le repetă, înmulțindu-și păcatele fără scrupule: „Iartă-mă, Doamne,/ că plâng și iar pier la picioarele crucii/ iartă, Doamne, fiul tău umil și stingher”. (Rugăciune)

Lui Viorel Birtu Pîrăianu nu-i este indiferentă nici soarta poetului, care în actul creației se topește precum lumânarea din ceară curată, iar la epuizare se roagă: „mai puneți în pahare un strop/ din viața asta tristă și fără de noroc/ să plec, să plec pe altă rută/ căutam în mine soluții incerte/ să fur o viață din lacrima morții” Cu rugăciunea, deopotrivă stindard și scut de apărare, „fugeam de brațul sorții/ să bat nebun la poarta morții/ să scriu, să scriu despre suava existență/ a unui poet care a trăit în lumea inocenței/ pășeam stingher să nu strivesc lumina/ tot caut un munte după mare/ întrebările au rămas, sunt multe/ mai am acum o întrebare:/ cine a ascuns răspunsurile în mare?” (Poetul)

Schimbând registrul motivelor de inspirație, ajungem la ”Jocul iubirii”, sentimentul sublim al dragostei față de femeia pe care o divinizează, însă conștientizează că iubirea nu este numai extaz, ci și agonie, este o „simfonie a nopții”, „un joc pe țărmul nemuriri”, o poveste frumoasă care se termină cu-un poem despre „un muritor ce a iubit odată, într-o noapte o zeiță”.

 Poetul constănțean, în „Femeie, lacrimă de înger”, cu aceeași delicatețe venerează femeia, considerând-o: „Femeie, lacrimă de înger/ te chem și te cer/ cerului, pământului/ umblu bezmetic pe ape/ gândul se prelinge printre copacii uscați/ căutând un noi între noi”. Conturează dibaci misiunea, rostul femeii în lume, acela de a mângâia sufletele semenilor.

Autorul se visează „Fluture în noapte”, și se vrea mândru cuceritor, însă curgerea, trecerea a toate: „ninge cu tăceri în mine/ se scurg în zare zăpezile arzând/ în aer curge iar cuvântul/ e glasul meu ce vine din adânc” îi inhibă visul măreț. În atare situație, cu răbdare chibzuită își continuă misiunea: „cu pașii mă plimb alene printre ani/ cioplind în curtea casei versuri/ visam o altă lume, trăiam un vis în zbor/ un fluture în noapte”. O poezie de dragoste neîmplinită.

Adesea, atunci „Cântă o vioară”, eul liric al autorului devine trist și îngândurat: „tăcerea mă doare și lacrimile plâng/ cad fulgi rătăciți pe asfaltul murdar/ e frig iar în mine și ninge acum/ cad troiene de gânduri pe câmpuri ucise…” și „mă ardeau cuvintele sub pana arsă de gânduri”. Isonul și ecoul glasului de vioară induc în sufletul autorul un tablou sumbru, rece, dureros, trist, însă totul este efemer și-n în timp ce „eu scriu la o masă cu trupul ultimului meu gând/ afară, o vioară mai cântă”. O posibilă trimitere la beneficiile meloterapiei. Vioara sa literară cântă tăcerea, durerea, tristețea, dar și iubirea, bucuria, înălțarea. Toate fac parte din viață.

Iată și „Lumina” „mă cheamă lumina/ sunt taină și spirit/ cuvântul mi-e zbor/ eu am venit să împletesc fântâni/ aici, în infinit/ să aprind lumini/ vestind cuvântul lui în zorii zilei noi”. În bunătatea Sa, Domnul ne cheamă spre lumină, să dansăm printre nuferi, să plutim în iubire, apropiindu-ne de cer doar prin sfânta taină a cuminecării. Este șansa fiecăruia dintre noi, ca după rătăciri, uitări, depărtări de farul de lumină a lumii de a accede în tăcere Cerul veșniciei, înmugurind dincolo de trecere.

Prin cuvânt, Viorel Birtu Pîrăială face „Pași spre lumină”, prin iubire adevărată: „Lasă-mi, Doamne, zările și marea/ să îmbrățișez chemarea/ unei femei ce a pășit spre nemurire”. Nu contează prin câte stări trece, cu ce nevoințe, lacrimi și răni rămâne „un trubadur nebun pe țărmul lumii/ adunând cuvinte în palmă din cioburi de speranță”, mergând mai departe și rugându-se în continuare cu cerbicie: „dă-mi, Doamne,durerea și lasă îndurarea/ mai ține aici vreo două-trei milenii/ pe acei ce pleacă azi către lumină”.

Și dacă „aici sunt ploi târzii și lungă noapte/ în care pleacă în zbor spre alte zări, cocorii”, poetul nu doarme, plânge, țipă, se roagă, ori „alteori cioplesc cuvinte dintr-un ciot/ aruncat de sălbatice valuri pe țărmul sufletului”. (Lumânarea) Împlinirea, libertatea, bucuria …, toate investite în cuvânt și-n Cuvânt, în poezie și în Dumnezeu. Pentru oameni, creații ale Domnului, aceasta este adevărata cale de a viețui. Chiar dacă și cuvântul este sfărâmat de clipe, replierea și continuitatea sunt soluțiile adevărate, iar atitudinea logică, spirituală și elegantă este aceea a pocăinței.

În poemele sale, autorul creează cu spontaneitate o tensiune lirică autentică. După îndelungi și profunde meditații, concluzionează că între „Un om, o pană, un gând” nu este nicio deosebire. Totul este „un joc al sorții,/ o clipă fără de sfârșit” și totuși, trecătoare.

Laitmotivul poeziilor din volumul ”Aripi de nisip” este tăcerea care provoacă durere. În tăcere se amplifică forfota a tot și a toate cele de pe pământ, din apă și cer, iar omul într-o îngemănare cu toate acestea, pentru care timpul este pendulul ce ticăie în ritmul său imperturbabil, clepsidra care măsoară fără milă firele de nisip din interiorul vieții, molecule din timpul acordat fiecăruia dintre noi, semințele care vor încolți doar în loc cu verdeață.

În principal, lirica sa dovedește că autorul este sensibil, un poet al sufletelor care se individualizează, o voce distinctă a liricii actuale, impunîndu-se ca prezență activă pe eșichierul literar românesc. În opera sa se observă unitatea universului uman interior într-o paletă diversă de manifestări și trăiri. Este un poet proteic, într-o permanentă căutare de sine pe drumul către desăvârșire, dovedindu-și modernitatea în cadrul poeziei actuale prin larga audiență și receptivitate.

Viorel Birtu Pîrăianu, prin firea și prin profesia sa se poartă cuviincios cu oamenii, în scris se poartă exemplar cu cuvintele pentru că acestea sunt un alt trup al adevărului. Indiferent de conținutul lor ideatic, le tratează cu respectul cuvenit, iar cu generozitate le oferă cititorilor peisaje lirice cu o frumoasă panoramă. Opera poetului este un fâlfâit viguros și riguros de aripi (fie ele și de nisip). Poezia sa este țipătul albatrosului deasupra mării învolburate, o boare de vânt adiind printre vămile timpului, e strigătul omului în fața propriului destin. Autorul întrupează o cumințenie prin limbaj și mesaj, o cumințenie a lutului liric, o cumințenie a copilului melodios și a înțeleptului duios în și prin poezie.

Poetul arde ca un rug aprins de dragostea pentru poezie ori îngheață până în măduva oaselor pentru grijile lumii, însă lucid la minte, senin la suflet, purtător de stropi de speranță în orice loc și timp, profund și impresionant în scriitură, forează adânc cu propriile mijloace literare în zarea firii și scoate la iveală versuri de o reală și certă acuratețe literară. Creațiile sale lirice sunt manifestări de natură aurorală, care-l apropie de Nichita Stănescu și Rimbaud. Mesajul liric este transmis cu atenție atât contemporanilor cât și posterității.

—————————

Vasilica GRIGORAȘ

31 octombrie 2019

Lansarea volumului DIALOGURI ÎMPLETITE, autori Viorel Birtu-Pîrăianu și Mariana Tatomir

Vineri, 20 octombrie, începând cu ora 17.00, vă așteptăm la lansarea volumului DIALOGURI ÎMPLETITE, ce îi are drept autori pe Viorel Birtu-Pîrăianu și Mariana Tatomir.

Invitați la eveniment sunt:

– Dan Lupescu,
– Lavinia Pintea Tatomir,
– Cătălin Miculeasa, student Facultatea de Actorie
– Costinela Ungureanu, student Facultatea de Actorie.

Marturisirile celor doi autori constituie o frumoasă invitație la lectură:

”O întâlnire neașteptată în lumea virtuală între două persoane mature: un poet, care prin harul său divin a creat o lume perfectă a iubirii și o cititoare pasionată de poezie, au făcut posibilă apariția volumului “Dialoguri împletite”, cu poemele medicului Viorel Birtu Pîrăianu și comentariile oltencei Mariana Tatomir, de fapt, povestea aflată în spatele fiecarui poem citit. Dacă am reușit… ramâne să confirmați dumneavoastră!” Mariana Tatomir

”De o viață, am încercat să tratez trupul, mi-am dat seama că este prea puțin. Am început să scriu, să clădesc o lume a iubirii, a speranței, să surprind esența vieții. Sunt o pană ce visează pe o coală albă. Nu sunt far, sunt doar o scânteie.
Încerc să exprim poetic metafizica ideilor.
Mă dărui complet în vers, ard în propria ființă, într-o simfonie a gândurilor pe scoarța lumii.
Prin versuri fac o incizie în scop terapeutic a sufletului.
Medic, am plecat în 1985 pe țărmul mării, astăzi mă întorc ”acasă”. Las gândurile, visele și iubirea, vouă, oameni minunați..” Viorel Birtu-Pîrăianu

Evenimentul se va desfășura în sala “Acad. Dinu C. Giurescu”.

—————-
Organizatorii

Viorel Birtu Pîrăianu: Pescărușul

PESCĂRUȘUL

    ( poem dedicat unei prietene dragi, Mariana Gurza)

șoapta suflă
pe îngândurata mare
zbor sub vânt trecător
pe țărmuri în zare
singuratic, un pescăruș
rătăcit între gânduri
căile sufletului
deschid orizonturi
spre alte zboruri
tu, pescăruș peste ape
planezi ușor
aterizezi încet-încet
pe aripi de timp
destinul tău e cuvântul și zborul
scrii,
pe nisipul sufletului
cu o pană albă de dor
despre valuri, despre oameni
despre lume, despre toate
vise multe, adunate
sub pleoape, ascundeai dureri, tristeți
e noapte
se aprinde un gând
în palme,
un fulg de visare
cântare, visare
aluneci ușor peste ape
privirea se înfășoară în gânduri
val și alt val
prelung peste pleoape
un dans amețitor
atât de pur, de alb
aripi întinse spre zare
visare, chemare
în suflet se deschide o mare
tu, pescăruș peste ape
cu aripi întinse spre cer
plutești peste lume, în versuri
croite de tine, în nopți adânci de visare
versuri duioase, gingașe
tu, pescăruș în zbor peste ape
te-am întâlnit demult, îți amintești
pe lacul acela, la margine de mare
plecai spre alte zări, eu mai croiam o mare
te-am strigat atunci, întâia dată
și m-ai privit mirată
suflet curat, pluteai peste ape
în larg
între cer și mare
ascundeai în suflet o taină
aveai aripi de foc
privirea frângea zarea
valurile au tăcut un pic
ascultând al tău glas, ascultând chemarea
tu, pescăruș peste ape
mângâiai amurgul cu gândul
tu, stea peste ape
cântă valul
un tainic cântec al mării
ușor mângâi depărtarea
pe masă, coala, zgâriată de gânduri
și o pană, albă pană
tu ai plecat în zbor
destinul tău e zborul
să zbori, să zbori
pe aripile luminii
către alte zări
tu, poetă a sufletului
peste mări, peste zări, peste toate

———————————–

Viorel Birtu Pîrăianu

Constanța

2 0ctombrie 2017

Viorel Birtu-Pîrăianu: Poeme

CORABIA BEATĂ

 

noaptea se târăște agonic
prin râpe adânci
pe obosite cărări
ascunse în tăceri
o casă pustie
ușa se închide
se deschid tristeți
pe deal
un clopot bate stins
în vale,
un tulnic plânge agale
sleit sunt de inutilul drum
prin gunoaie și scrum
vântul răscolește amintiri
în bezna tăcerii
am rupt ancora vieții
într-o noapte
plutesc în neștire
fără gând, fără catarg
busola o pierdusem ieri în larg
valuri se sparg furioase
de mine, de cine vine
nimeni aici, nu îmi dă de știre
sunt o corabie beată
ce se izbește de țărm

 

POARTA

 

cuprind cuvinte în palmă
răspund la întrebări în gând
din ochi curg tăceri
pe drum covor de crini
pentru cei ce pleacă
puțin câte puțin
pe o piatră am așezat trupul
să’l spăl de păcate
în albia dimineților târzii
pe unde treci, pe unde vii
serile se scurgeau ardent pe pământ
luna s-a aplecat obosită
doar o clipă
împrăștiind alegoric
fâșii de lumină pe cer
cuvintele s-au scurs
în treceri peste timp
pe umeri coborau
anii uitați, trecuți
pe cer stele,
o noapte întreagă
urcă, coboară
un joc nebun
eu trec mai departe prin ani
nu îmi pasă de soartă
pășesc mai departe
din poartă în poartă

 

UN DRUM

 

desfac cuvântul
într-o împreunare a gândurilor
rezemând vise
de altarul iubirii
un zbor între două trasee inegale
de la degetul arătător către stele
ridic o lume
încrucișând
umilințe și iubiri…
din suferințe, din număr de ani
creez o viață, un destin
un drum către cer
mă dăruiesc luminii
zi de zi
cu fruntea în țărână
pe buze port surâsul unui vis

 

DESTINUL

 

m-am ascuns în ungherele lumii
să desfac întunericul
caut a ieși
din lacrima tristeții
în lumina pură a iubirii
m-am apropiat de tine
cu ardoarea primului sărut
era licăr în noapte
restul s-a șters
în bezna uitării
erai fereastră
deschisă către cer
icoană a iubirii
sub candela sufletului…
cu fața scăldată în gânduri
întinzând mâinile către lumină
căutând adevărul
te-am găsit pe tine
atunci am înțeles destinul
și am rămas
așa cum am fost
un foc în cerul sufletului
când mă voi întoarce
tu vei fi plecată
eu am rămas
să te aștept
pe țărmul unui dor

 

SURÂSUL UNUI PRUNC

 

în noapte
mă împiedic de spații
lăsasem prea mult loc
între mine și astre
în mâini port flăcări
să lumineze calea
din râuri, vorbe și iubire
am croit un drum
să te întâlnesc în văi
pe nebănuite cărări
să dezbrac trupul tău de întuneric
sus, mai sus, pe buze
azi flămânde de iubire
să așez o lună plină
iar pe sâni, borangic
să te mângâie ușor
al meu dor
în urechi,
sunet lin de violină
iar în pântec o bătaie
este vis sau mi se pare
bate-bate
inimă de copil, în cetate
privesc la cer
în ochi
port surâsul unui prunc

 

—————————————

Viorel Birtu-Pîrăianu

Cernavodă

27 iulie 2017

Mariana Gurza: O pagină deschisă spre gânduri desculţe

MOTTO:

,,Cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru , către noi înșine, călătorie ce o facem în singurătate” .

Mircea Eliade

 

Viorel Birtu-Pîrăianu, autor a mai multor volume, ne oferă cu generozitate un nou volum de versuri, intitulat  Printre gânduri desculțe, Editura Singur, 2017.

Cine este Viorel Birtu-Pîrăianu? ,,Un om ce de o viaţă încearcă să trateze trupul şi sufletul/ sau poate sunt o pană ce visează pe o coală albă,/ nu sunt nici far şi nici lanternă/ sunt doar o scânteie/ viaţa mea e o pagină deschisă pentru cei ce vor veni…”. Scrie pentru a putea respira, locuiește pretutindeni și nu se regăsește nicăieri.

În volumul Printre gânduri desculțe, Viorel Birtu-Pîrăianu nu ne oferă poeme, ci ne comunică stări, subliniază  scriitorul Ștefan Doru Dăncuș. Fiecare text este scris cu multă profunzime, autorul folosind cea mai nobilă substanță a ființei sale. Conceptul de ființă a fost abordat de filozofi încă din antichitate, aprofundat și de poeți,  și privit din diverse unghiuri, ca un proces al activității și de  mișcare a  minții.  Pentru Georg Simmel, ființa implică schimbare, devenire.  Definită și ca substanță de scolasticii realiști, se ajunge la o ultimă realitate. Poetul Viorel Birtu-Pîrăianu își lasă în text gândirea procesată, preocupat de problematica profundă existențială. Mergând pe urmele lui Blaga, caută, cuprins de taine,  ,,starea dumnezeiască” , prin trăiri profunde și sacre. ,,În fond poetul implică o trăire profundă, dramatică și sacrală (N. Steinhardt) în călătorii <<pe țărmurile>> labirinturilor și în căutarea lui Hölderlin”.

Gândurile sunt ale noastre, dincolo de noi. Metafora îi îmbracă gândul, dar îl lasă desculț într-un univers plin de taine.

Ca medic se confruntă cu durerea lumii, trăiește fiecare clipă alături de cei care sunt în suferință. Nu are o poezie veselă. Scrisă în stil modern, are o muzicalitate aparte. Se simte zbaterea pentru fiecare secundă, pentru fiecare respirație.

Obosit de cenușiu, de tărâmuri pe care ajunge prin imaginația fecundă, dă impresia că este îngenunchiat de nori, dar mereu renaște spiritual atingând stelele.

Ascuns printre gânduri desculțe, lovit de tăcerea cuvintelor, poetul  Viorel Birtu-Pîrăianu rătăcește în timp, căutând răspunsuri. Transformat într-un cui, se lasă lovit regăsindu-se pentru o clipă în țărâna timpului….

…m-am așezat în țărâna timpului / închinându-mă /atunci am știut…/eram păcătosul rătăcit pe pământ. (Cuiul)

Își caută calea ca un creștin cutremurat și  străin de o lume străină …fugit la periferia lumii unde a găsit pe o masă /…o cruce /m-am ridicat din cenușă/găsisem calea/drumul către mine/pășind către cer.(Calea)

Ca un strigăt, eul poetului își strigă singurătatea, obosit de mersul anotimpurilor. Aflat mereu între tărâmuri, năucit de lumina cerului, simte durerea vorbelor aruncate pe pereți/în splendoarea unei lumi/ rătăcite pe alt tărâm.(Tărâmul)

Privirea se confundă cu marea pe coperta timpului. A semnat cu sânge pe masa unde a pus un pahar și o pană mânjită de gânduri.

Ruga îi dă putere poetului Viorel Birtu-Pîrăianu să meargă mai departe. Un poet smerit ce a înțeles comportamentul omului religios  (homo religiosus)  și universal mental,  care se raportează mereu la Ființă. Pentru Mircea Eliade sacrul are o valoare universală. Omul religios este, pentru Eliade și pentru mulți creatori, omul sacru.

Un pustnic îmi vorbise odată de harul și de menirea profetică a medicului, care se împletește atât de bine cu menirea poetului… Medicul, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu, în curbura obosită  a coloanei timpului, se roagă și mulțumește pentru ce i-a fost dat. Există și la autor sublima sacralizare a condiției poetului modern. Deși obosit, este convins  că ,,rugăciunea este prezenţa lui Dumnezeu în toţi şi în toate.” (Rugă)

…..

am obosit
să mă sprijin de tine, Doamne
încerc să merg drept
trupul e greu
coloana e frântă
genunchii mă dor
de umilința zilnică
cu fruntea în țărână
mă las ție…

Drumul iubirii este un zbor nesfârșit. Nu putea lipsi tematica celui mai frumos sentiment, împletind muguri de iubire pe care îi va împrăștia pe cer să lumineze calea
îndrăgostiților. (Drumul iubirii)

Autorul, parafrazând un clasic, este ca ,,o pasăre de o desăvârşire nepământeană, care evadează din tărâmul său celest şi soseşte în această lume” desfătându-ne.

Pe cerul vieții, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu și-a desenat sufletul.  Alături de prieteni, de cei dragi. Volumul Printre gânduri desculțe, un volum de referință. Un volum captivant care te poartă între două tărâmuri.

O carte tristă, într-o lume măcinată de boală și neputințe. Ar vrea să o vindece, dar se simte obosit și își dorește pacea…

Cine este poetul Viorel Birtu-Pîrăianu ? Este unul dintre cei care urcă drumul Golgotei în căutarea sinelui, a iertării, a clipei veșnice. Prin vers se mântuiește.

,,Un poet este o lume închisă într-un om… Prin observaţie, el este un filosof şi poate un legiuitor; prin imaginaţie, magician şi creator; prin intuiţie, poet şi poate revelator. Revelator de fapte; el e profet, revelator de idei, el e apostol.” Gotthold Ephraim Lessing

Mariana Gurza

Timișoara

26 iulie 2017