Vasilica Grigoraș – Zborul liric al poetului Viorel Birtu Pîrăianu

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Zborul liric al poetului Viorel Birtu Pîrăianu

Zborul liric al poetului Viorel Birtu-Pîrăianu Vasilica Grigoraș Când citești aprecierea scriitorului, poetului, jurnalistului și publicistului Dan Șalapa: „Tulburător poet, al marilor iubiri și ale marilor suferințe trecute sub aripa alinării prin versuri, Viorel Birtu-Pîrăianu este un poet de o meditație sfâșietoare…”, nu se poate să nu iei seamă și să te apleci asupra volumului la care se referă. Este vorba de „Aripi de nisip”, publicat la Editura PIM, Iași, 2018.

Începi metodic cu titlul, pentru că titlul este cheia cu care se deschide lacătul cărții și poteca spre conținutul său ideatic. Astfel încerci să înțelegi ce tâlc poate fi încorporat sau se ascunde sub textura slovelor din numele de botez al cărții, ales de autor. În cazul de față, la prima vedere, parcă descoperi un paradox și te întrebi: de ce aripile să fie de nisip? În mod firesc, aripile trebuie să fie puternice pentru că sunt elementele de bază necesare zborului la orice înălțime, pe orice vreme, favorabilă, ori cu tulburențe mai mici sau mai mari.

În viziunea lui Viorel Birtu Pîrăianu, „aripile de nisip” ar putea avea următoarea conotație: din modestie, autorul consideră că opera sa este încă neîmplinită (asemenea nisipului – rocă neconsolidată), provenită dintr-o multitudine de poeme (granule fine), cu dorința de a lua forma unor acumulări solide, de mare finețe și expresivitate. Asemenea nisipului, utilizat ca material de construcție, poemele sale se reunesc într-o operă de mare calibru, credibilă și convingătoare. În această idee, se explică compunerea poemelor presărate cu atenția cuvenită în peste douăzeci și cinci de volume, publicate în doar patru ani, care strălucesc pe tărâmul literar românesc.

Parcursul liric al lui Viorel Birtu Pîrăianu are o direcție ascendentă, iar cu fiecare treaptă a scării creației, frumosul este din ce în ce mai stabil și matur. În poezia sa întâlnim o varietate stilistică literară și lingvistică. De apreciat limbajul decent, ales cu deosebită perspicacitate.

Poetul constănțean dă frâu liber imaginației, navighează pe oceanul libertății și prosperității poetice spre înălțimea creației. Cu solidă consecvență împlinește și desăvârșește ideile clare și sănătoase ale unui lirism de calitate.

Mulțimea și diversitatea temelor abordate atrage și solicită cititorului atenția, determină aplecarea spre lectură și satisfacția cititului. Un scurt periplu prin versurile din „Aripi de nisip”, sper că va fi și mai convingător.

„Printre zdrențele sufletului”, Viorel Birtu Pîrăianu face o mărturisire sinceră, explicând de ce s-a decis să scrie poezie. Este o evadare din universul sumbru în care viețuiește, încercând în zadar să respire oxigenul natural și social curat, atât de benefic firii umane. Din sălbatica dramă a existenței celorlalți el defulează în versuri înalte de o magică putere. Prezintă lumea în care trăim cu tenebrele sale, nevoindu-se să iasă la liman, încă mai sperând în minuni; din păcate „dincolo, să găsesc o minune/ nu am găsit nimic/ decât gunoi și puroi” și chiar după îmbrățișarea carierei de medic, lucrurile nu s-au schimbat, nu au virat spre firesc și normalitate, ci ne spune autorul „mă loveam la fiecare pas de adevăruri ciuntite/ de slujbașii diavolului/ în mersul firesc către nicăieri/ s-au învolburat apele sufletului/ și am strigat/ nu mă asculta nimeni/ nimeni nu a auzit ceva/ erau preocupați cu nefirescul cotidian/ atunci am început să scriu…”. Poetul nu este nepăsător la ceea ce se întâmplă în jurul lui, în lumea în care trăiește cu semenii săi. Remarcă atât subtilitatea cât și grosolănia manifestărilor oamenilor, indiferența, lipsa de opinie și atitudine obiective, complacerea în situații de promiscuitate…

În aceeași gamă de trăiri și sentimente, pentru autor „Dreptul de a alege” este doar o himeră: „m-am trezit singur/ nu aveam puterea să mă ridic, deci zăceam/ nu aveam puterea să gândesc, deci nu gândeam/ nu aveam puterea să vorbesc, deci tăceam…”. Liberul arbitru este descumpănit de tot ceea ce se întâmplă, își încetează funcționalitatea, iar pentru a ne găsi echilibrul este nevoie să descoperim „…un cer nou” în care să auzim acel glas care spune: „<Eu sunt Calea, Adevărul și Viața>” și atunci, asemenea autorului care ne spune „am fugit eliberat de pământ, de păcate/ am pășit către El>” să procedăm și noi.. O atitudine înțeleaptă și demnă de urmat.

Poetul împărtășește ideea că suntem făcuți din lut și în lut ne întoarcem, iar în viața pământeană suntem un „pendul fără odihnă”. În poezia „Pendulul”, trăiește o stare de tăcere, îngândurare, neliniște, meditație, însă nu cu pasivitate, ci, dimpotrivă cu optimism, având dorința fierbinte de a zbura „căutând să zbor, străbăteam eternitatea/ în depărtare, jar, cenușă și scrum/ mai cade o clipă, mai curge un an în aripa nopții/ cercul de lut se întinde,/ mă prinde, mă arde, mă doare/ tăcerea e mută/ cad, mă ridic, pășind printre șoapte în noapte”… „căutând nenăscutele ere”.

În același context, consternat de cruda realitate continuă în „Printre dureri” să caute soluții de a ieși din tăceri, zbateri, tristeți, toate storcându-l de lacrimi, dar „până și lacrimile se uscase în suflet”. Motivul de inspirație pentru acest poem este răstignirea lui Iisus Hristos, jertfa Mântuitorului pentru ridicarea păcatelor lumii. Cu aceeași pioșenie, mărturisește: „sunt suflet de humă/ murdar de gânduri, frică, păcate…” Se închipuie ființa lumii de azi, omul care se îndepărtează tot mai mult de valorile creștine, înstrăinându-se pe zi ce trece și fără afecțiune le repetă, înmulțindu-și păcatele fără scrupule: „Iartă-mă, Doamne,/ că plâng și iar pier la picioarele crucii/ iartă, Doamne, fiul tău umil și stingher”. (Rugăciune)

Lui Viorel Birtu Pîrăianu nu-i este indiferentă nici soarta poetului, care în actul creației se topește precum lumânarea din ceară curată, iar la epuizare se roagă: „mai puneți în pahare un strop/ din viața asta tristă și fără de noroc/ să plec, să plec pe altă rută/ căutam în mine soluții incerte/ să fur o viață din lacrima morții” Cu rugăciunea, deopotrivă stindard și scut de apărare, „fugeam de brațul sorții/ să bat nebun la poarta morții/ să scriu, să scriu despre suava existență/ a unui poet care a trăit în lumea inocenței/ pășeam stingher să nu strivesc lumina/ tot caut un munte după mare/ întrebările au rămas, sunt multe/ mai am acum o întrebare:/ cine a ascuns răspunsurile în mare?” (Poetul)

Schimbând registrul motivelor de inspirație, ajungem la ”Jocul iubirii”, sentimentul sublim al dragostei față de femeia pe care o divinizează, însă conștientizează că iubirea nu este numai extaz, ci și agonie, este o „simfonie a nopții”, „un joc pe țărmul nemuriri”, o poveste frumoasă care se termină cu-un poem despre „un muritor ce a iubit odată, într-o noapte o zeiță”.

 Poetul constănțean, în „Femeie, lacrimă de înger”, cu aceeași delicatețe venerează femeia, considerând-o: „Femeie, lacrimă de înger/ te chem și te cer/ cerului, pământului/ umblu bezmetic pe ape/ gândul se prelinge printre copacii uscați/ căutând un noi între noi”. Conturează dibaci misiunea, rostul femeii în lume, acela de a mângâia sufletele semenilor.

Autorul se visează „Fluture în noapte”, și se vrea mândru cuceritor, însă curgerea, trecerea a toate: „ninge cu tăceri în mine/ se scurg în zare zăpezile arzând/ în aer curge iar cuvântul/ e glasul meu ce vine din adânc” îi inhibă visul măreț. În atare situație, cu răbdare chibzuită își continuă misiunea: „cu pașii mă plimb alene printre ani/ cioplind în curtea casei versuri/ visam o altă lume, trăiam un vis în zbor/ un fluture în noapte”. O poezie de dragoste neîmplinită.

Adesea, atunci „Cântă o vioară”, eul liric al autorului devine trist și îngândurat: „tăcerea mă doare și lacrimile plâng/ cad fulgi rătăciți pe asfaltul murdar/ e frig iar în mine și ninge acum/ cad troiene de gânduri pe câmpuri ucise…” și „mă ardeau cuvintele sub pana arsă de gânduri”. Isonul și ecoul glasului de vioară induc în sufletul autorul un tablou sumbru, rece, dureros, trist, însă totul este efemer și-n în timp ce „eu scriu la o masă cu trupul ultimului meu gând/ afară, o vioară mai cântă”. O posibilă trimitere la beneficiile meloterapiei. Vioara sa literară cântă tăcerea, durerea, tristețea, dar și iubirea, bucuria, înălțarea. Toate fac parte din viață.

Iată și „Lumina” „mă cheamă lumina/ sunt taină și spirit/ cuvântul mi-e zbor/ eu am venit să împletesc fântâni/ aici, în infinit/ să aprind lumini/ vestind cuvântul lui în zorii zilei noi”. În bunătatea Sa, Domnul ne cheamă spre lumină, să dansăm printre nuferi, să plutim în iubire, apropiindu-ne de cer doar prin sfânta taină a cuminecării. Este șansa fiecăruia dintre noi, ca după rătăciri, uitări, depărtări de farul de lumină a lumii de a accede în tăcere Cerul veșniciei, înmugurind dincolo de trecere.

Prin cuvânt, Viorel Birtu Pîrăială face „Pași spre lumină”, prin iubire adevărată: „Lasă-mi, Doamne, zările și marea/ să îmbrățișez chemarea/ unei femei ce a pășit spre nemurire”. Nu contează prin câte stări trece, cu ce nevoințe, lacrimi și răni rămâne „un trubadur nebun pe țărmul lumii/ adunând cuvinte în palmă din cioburi de speranță”, mergând mai departe și rugându-se în continuare cu cerbicie: „dă-mi, Doamne,durerea și lasă îndurarea/ mai ține aici vreo două-trei milenii/ pe acei ce pleacă azi către lumină”.

Și dacă „aici sunt ploi târzii și lungă noapte/ în care pleacă în zbor spre alte zări, cocorii”, poetul nu doarme, plânge, țipă, se roagă, ori „alteori cioplesc cuvinte dintr-un ciot/ aruncat de sălbatice valuri pe țărmul sufletului”. (Lumânarea) Împlinirea, libertatea, bucuria …, toate investite în cuvânt și-n Cuvânt, în poezie și în Dumnezeu. Pentru oameni, creații ale Domnului, aceasta este adevărata cale de a viețui. Chiar dacă și cuvântul este sfărâmat de clipe, replierea și continuitatea sunt soluțiile adevărate, iar atitudinea logică, spirituală și elegantă este aceea a pocăinței.

În poemele sale, autorul creează cu spontaneitate o tensiune lirică autentică. După îndelungi și profunde meditații, concluzionează că între „Un om, o pană, un gând” nu este nicio deosebire. Totul este „un joc al sorții,/ o clipă fără de sfârșit” și totuși, trecătoare.

Laitmotivul poeziilor din volumul ”Aripi de nisip” este tăcerea care provoacă durere. În tăcere se amplifică forfota a tot și a toate cele de pe pământ, din apă și cer, iar omul într-o îngemănare cu toate acestea, pentru care timpul este pendulul ce ticăie în ritmul său imperturbabil, clepsidra care măsoară fără milă firele de nisip din interiorul vieții, molecule din timpul acordat fiecăruia dintre noi, semințele care vor încolți doar în loc cu verdeață.

În principal, lirica sa dovedește că autorul este sensibil, un poet al sufletelor care se individualizează, o voce distinctă a liricii actuale, impunîndu-se ca prezență activă pe eșichierul literar românesc. În opera sa se observă unitatea universului uman interior într-o paletă diversă de manifestări și trăiri. Este un poet proteic, într-o permanentă căutare de sine pe drumul către desăvârșire, dovedindu-și modernitatea în cadrul poeziei actuale prin larga audiență și receptivitate.

Viorel Birtu Pîrăianu, prin firea și prin profesia sa se poartă cuviincios cu oamenii, în scris se poartă exemplar cu cuvintele pentru că acestea sunt un alt trup al adevărului. Indiferent de conținutul lor ideatic, le tratează cu respectul cuvenit, iar cu generozitate le oferă cititorilor peisaje lirice cu o frumoasă panoramă. Opera poetului este un fâlfâit viguros și riguros de aripi (fie ele și de nisip). Poezia sa este țipătul albatrosului deasupra mării învolburate, o boare de vânt adiind printre vămile timpului, e strigătul omului în fața propriului destin. Autorul întrupează o cumințenie prin limbaj și mesaj, o cumințenie a lutului liric, o cumințenie a copilului melodios și a înțeleptului duios în și prin poezie.

Poetul arde ca un rug aprins de dragostea pentru poezie ori îngheață până în măduva oaselor pentru grijile lumii, însă lucid la minte, senin la suflet, purtător de stropi de speranță în orice loc și timp, profund și impresionant în scriitură, forează adânc cu propriile mijloace literare în zarea firii și scoate la iveală versuri de o reală și certă acuratețe literară. Creațiile sale lirice sunt manifestări de natură aurorală, care-l apropie de Nichita Stănescu și Rimbaud. Mesajul liric este transmis cu atenție atât contemporanilor cât și posterității.

—————————

Vasilica GRIGORAȘ

31 octombrie 2019

Lansarea volumului DIALOGURI ÎMPLETITE, autori Viorel Birtu-Pîrăianu și Mariana Tatomir

Vineri, 20 octombrie, începând cu ora 17.00, vă așteptăm la lansarea volumului DIALOGURI ÎMPLETITE, ce îi are drept autori pe Viorel Birtu-Pîrăianu și Mariana Tatomir.

Invitați la eveniment sunt:

– Dan Lupescu,
– Lavinia Pintea Tatomir,
– Cătălin Miculeasa, student Facultatea de Actorie
– Costinela Ungureanu, student Facultatea de Actorie.

Marturisirile celor doi autori constituie o frumoasă invitație la lectură:

”O întâlnire neașteptată în lumea virtuală între două persoane mature: un poet, care prin harul său divin a creat o lume perfectă a iubirii și o cititoare pasionată de poezie, au făcut posibilă apariția volumului “Dialoguri împletite”, cu poemele medicului Viorel Birtu Pîrăianu și comentariile oltencei Mariana Tatomir, de fapt, povestea aflată în spatele fiecarui poem citit. Dacă am reușit… ramâne să confirmați dumneavoastră!” Mariana Tatomir

”De o viață, am încercat să tratez trupul, mi-am dat seama că este prea puțin. Am început să scriu, să clădesc o lume a iubirii, a speranței, să surprind esența vieții. Sunt o pană ce visează pe o coală albă. Nu sunt far, sunt doar o scânteie.
Încerc să exprim poetic metafizica ideilor.
Mă dărui complet în vers, ard în propria ființă, într-o simfonie a gândurilor pe scoarța lumii.
Prin versuri fac o incizie în scop terapeutic a sufletului.
Medic, am plecat în 1985 pe țărmul mării, astăzi mă întorc ”acasă”. Las gândurile, visele și iubirea, vouă, oameni minunați..” Viorel Birtu-Pîrăianu

Evenimentul se va desfășura în sala “Acad. Dinu C. Giurescu”.

—————-
Organizatorii

Viorel Birtu Pîrăianu: Pescărușul

PESCĂRUȘUL

    ( poem dedicat unei prietene dragi, Mariana Gurza)

șoapta suflă
pe îngândurata mare
zbor sub vânt trecător
pe țărmuri în zare
singuratic, un pescăruș
rătăcit între gânduri
căile sufletului
deschid orizonturi
spre alte zboruri
tu, pescăruș peste ape
planezi ușor
aterizezi încet-încet
pe aripi de timp
destinul tău e cuvântul și zborul
scrii,
pe nisipul sufletului
cu o pană albă de dor
despre valuri, despre oameni
despre lume, despre toate
vise multe, adunate
sub pleoape, ascundeai dureri, tristeți
e noapte
se aprinde un gând
în palme,
un fulg de visare
cântare, visare
aluneci ușor peste ape
privirea se înfășoară în gânduri
val și alt val
prelung peste pleoape
un dans amețitor
atât de pur, de alb
aripi întinse spre zare
visare, chemare
în suflet se deschide o mare
tu, pescăruș peste ape
cu aripi întinse spre cer
plutești peste lume, în versuri
croite de tine, în nopți adânci de visare
versuri duioase, gingașe
tu, pescăruș în zbor peste ape
te-am întâlnit demult, îți amintești
pe lacul acela, la margine de mare
plecai spre alte zări, eu mai croiam o mare
te-am strigat atunci, întâia dată
și m-ai privit mirată
suflet curat, pluteai peste ape
în larg
între cer și mare
ascundeai în suflet o taină
aveai aripi de foc
privirea frângea zarea
valurile au tăcut un pic
ascultând al tău glas, ascultând chemarea
tu, pescăruș peste ape
mângâiai amurgul cu gândul
tu, stea peste ape
cântă valul
un tainic cântec al mării
ușor mângâi depărtarea
pe masă, coala, zgâriată de gânduri
și o pană, albă pană
tu ai plecat în zbor
destinul tău e zborul
să zbori, să zbori
pe aripile luminii
către alte zări
tu, poetă a sufletului
peste mări, peste zări, peste toate

———————————–

Viorel Birtu Pîrăianu

Constanța

2 0ctombrie 2017

Viorel Birtu-Pîrăianu: Poeme

CORABIA BEATĂ

 

noaptea se târăște agonic
prin râpe adânci
pe obosite cărări
ascunse în tăceri
o casă pustie
ușa se închide
se deschid tristeți
pe deal
un clopot bate stins
în vale,
un tulnic plânge agale
sleit sunt de inutilul drum
prin gunoaie și scrum
vântul răscolește amintiri
în bezna tăcerii
am rupt ancora vieții
într-o noapte
plutesc în neștire
fără gând, fără catarg
busola o pierdusem ieri în larg
valuri se sparg furioase
de mine, de cine vine
nimeni aici, nu îmi dă de știre
sunt o corabie beată
ce se izbește de țărm

 

POARTA

 

cuprind cuvinte în palmă
răspund la întrebări în gând
din ochi curg tăceri
pe drum covor de crini
pentru cei ce pleacă
puțin câte puțin
pe o piatră am așezat trupul
să’l spăl de păcate
în albia dimineților târzii
pe unde treci, pe unde vii
serile se scurgeau ardent pe pământ
luna s-a aplecat obosită
doar o clipă
împrăștiind alegoric
fâșii de lumină pe cer
cuvintele s-au scurs
în treceri peste timp
pe umeri coborau
anii uitați, trecuți
pe cer stele,
o noapte întreagă
urcă, coboară
un joc nebun
eu trec mai departe prin ani
nu îmi pasă de soartă
pășesc mai departe
din poartă în poartă

 

UN DRUM

 

desfac cuvântul
într-o împreunare a gândurilor
rezemând vise
de altarul iubirii
un zbor între două trasee inegale
de la degetul arătător către stele
ridic o lume
încrucișând
umilințe și iubiri…
din suferințe, din număr de ani
creez o viață, un destin
un drum către cer
mă dăruiesc luminii
zi de zi
cu fruntea în țărână
pe buze port surâsul unui vis

 

DESTINUL

 

m-am ascuns în ungherele lumii
să desfac întunericul
caut a ieși
din lacrima tristeții
în lumina pură a iubirii
m-am apropiat de tine
cu ardoarea primului sărut
era licăr în noapte
restul s-a șters
în bezna uitării
erai fereastră
deschisă către cer
icoană a iubirii
sub candela sufletului…
cu fața scăldată în gânduri
întinzând mâinile către lumină
căutând adevărul
te-am găsit pe tine
atunci am înțeles destinul
și am rămas
așa cum am fost
un foc în cerul sufletului
când mă voi întoarce
tu vei fi plecată
eu am rămas
să te aștept
pe țărmul unui dor

 

SURÂSUL UNUI PRUNC

 

în noapte
mă împiedic de spații
lăsasem prea mult loc
între mine și astre
în mâini port flăcări
să lumineze calea
din râuri, vorbe și iubire
am croit un drum
să te întâlnesc în văi
pe nebănuite cărări
să dezbrac trupul tău de întuneric
sus, mai sus, pe buze
azi flămânde de iubire
să așez o lună plină
iar pe sâni, borangic
să te mângâie ușor
al meu dor
în urechi,
sunet lin de violină
iar în pântec o bătaie
este vis sau mi se pare
bate-bate
inimă de copil, în cetate
privesc la cer
în ochi
port surâsul unui prunc

 

—————————————

Viorel Birtu-Pîrăianu

Cernavodă

27 iulie 2017

Mariana Gurza: O pagină deschisă spre gânduri desculţe

MOTTO:

,,Cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru , către noi înșine, călătorie ce o facem în singurătate” .

Mircea Eliade

 

Viorel Birtu-Pîrăianu, autor a mai multor volume, ne oferă cu generozitate un nou volum de versuri, intitulat  Printre gânduri desculțe, Editura Singur, 2017.

Cine este Viorel Birtu-Pîrăianu? ,,Un om ce de o viaţă încearcă să trateze trupul şi sufletul/ sau poate sunt o pană ce visează pe o coală albă,/ nu sunt nici far şi nici lanternă/ sunt doar o scânteie/ viaţa mea e o pagină deschisă pentru cei ce vor veni…”. Scrie pentru a putea respira, locuiește pretutindeni și nu se regăsește nicăieri.

În volumul Printre gânduri desculțe, Viorel Birtu-Pîrăianu nu ne oferă poeme, ci ne comunică stări, subliniază  scriitorul Ștefan Doru Dăncuș. Fiecare text este scris cu multă profunzime, autorul folosind cea mai nobilă substanță a ființei sale. Conceptul de ființă a fost abordat de filozofi încă din antichitate, aprofundat și de poeți,  și privit din diverse unghiuri, ca un proces al activității și de  mișcare a  minții.  Pentru Georg Simmel, ființa implică schimbare, devenire.  Definită și ca substanță de scolasticii realiști, se ajunge la o ultimă realitate. Poetul Viorel Birtu-Pîrăianu își lasă în text gândirea procesată, preocupat de problematica profundă existențială. Mergând pe urmele lui Blaga, caută, cuprins de taine,  ,,starea dumnezeiască” , prin trăiri profunde și sacre. ,,În fond poetul implică o trăire profundă, dramatică și sacrală (N. Steinhardt) în călătorii <<pe țărmurile>> labirinturilor și în căutarea lui Hölderlin”.

Gândurile sunt ale noastre, dincolo de noi. Metafora îi îmbracă gândul, dar îl lasă desculț într-un univers plin de taine.

Ca medic se confruntă cu durerea lumii, trăiește fiecare clipă alături de cei care sunt în suferință. Nu are o poezie veselă. Scrisă în stil modern, are o muzicalitate aparte. Se simte zbaterea pentru fiecare secundă, pentru fiecare respirație.

Obosit de cenușiu, de tărâmuri pe care ajunge prin imaginația fecundă, dă impresia că este îngenunchiat de nori, dar mereu renaște spiritual atingând stelele.

Ascuns printre gânduri desculțe, lovit de tăcerea cuvintelor, poetul  Viorel Birtu-Pîrăianu rătăcește în timp, căutând răspunsuri. Transformat într-un cui, se lasă lovit regăsindu-se pentru o clipă în țărâna timpului….

…m-am așezat în țărâna timpului / închinându-mă /atunci am știut…/eram păcătosul rătăcit pe pământ. (Cuiul)

Își caută calea ca un creștin cutremurat și  străin de o lume străină …fugit la periferia lumii unde a găsit pe o masă /…o cruce /m-am ridicat din cenușă/găsisem calea/drumul către mine/pășind către cer.(Calea)

Ca un strigăt, eul poetului își strigă singurătatea, obosit de mersul anotimpurilor. Aflat mereu între tărâmuri, năucit de lumina cerului, simte durerea vorbelor aruncate pe pereți/în splendoarea unei lumi/ rătăcite pe alt tărâm.(Tărâmul)

Privirea se confundă cu marea pe coperta timpului. A semnat cu sânge pe masa unde a pus un pahar și o pană mânjită de gânduri.

Ruga îi dă putere poetului Viorel Birtu-Pîrăianu să meargă mai departe. Un poet smerit ce a înțeles comportamentul omului religios  (homo religiosus)  și universal mental,  care se raportează mereu la Ființă. Pentru Mircea Eliade sacrul are o valoare universală. Omul religios este, pentru Eliade și pentru mulți creatori, omul sacru.

Un pustnic îmi vorbise odată de harul și de menirea profetică a medicului, care se împletește atât de bine cu menirea poetului… Medicul, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu, în curbura obosită  a coloanei timpului, se roagă și mulțumește pentru ce i-a fost dat. Există și la autor sublima sacralizare a condiției poetului modern. Deși obosit, este convins  că ,,rugăciunea este prezenţa lui Dumnezeu în toţi şi în toate.” (Rugă)

…..

am obosit
să mă sprijin de tine, Doamne
încerc să merg drept
trupul e greu
coloana e frântă
genunchii mă dor
de umilința zilnică
cu fruntea în țărână
mă las ție…

Drumul iubirii este un zbor nesfârșit. Nu putea lipsi tematica celui mai frumos sentiment, împletind muguri de iubire pe care îi va împrăștia pe cer să lumineze calea
îndrăgostiților. (Drumul iubirii)

Autorul, parafrazând un clasic, este ca ,,o pasăre de o desăvârşire nepământeană, care evadează din tărâmul său celest şi soseşte în această lume” desfătându-ne.

Pe cerul vieții, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu și-a desenat sufletul.  Alături de prieteni, de cei dragi. Volumul Printre gânduri desculțe, un volum de referință. Un volum captivant care te poartă între două tărâmuri.

O carte tristă, într-o lume măcinată de boală și neputințe. Ar vrea să o vindece, dar se simte obosit și își dorește pacea…

Cine este poetul Viorel Birtu-Pîrăianu ? Este unul dintre cei care urcă drumul Golgotei în căutarea sinelui, a iertării, a clipei veșnice. Prin vers se mântuiește.

,,Un poet este o lume închisă într-un om… Prin observaţie, el este un filosof şi poate un legiuitor; prin imaginaţie, magician şi creator; prin intuiţie, poet şi poate revelator. Revelator de fapte; el e profet, revelator de idei, el e apostol.” Gotthold Ephraim Lessing

Mariana Gurza

Timișoara

26 iulie 2017