Cezarina Adamescu: Poemele surghiunului sufletesc

Virgil Ciucă

Aduceţi Basarabia acasă

Fundaţia-Editura Scrisul Românesc

Craiova, 2016

 

 

Scriitor român din Diaspora americană, Virgil Ciucă s-a impus în literatură prin spiritul său combatant, prin lupta neobosită cu sine şi cu ceilalţi. Vocea lui este un vuiet necontenit, care tulbură, conştientizează, scoate din ţâţâni, atenţionează, ameninţă, îndeamnă, este asurzitoare ca un tunet, făcându-se astfel auzită. Nu mi-a fost dat să citesc un poet mai vehement decât Virgil Ciucă, trimis să vestească prăbuşirea unei lumi în declin, a unui „veac ipocrit”. El are curajul unui proroc veterotestamentar, proferând anateme împotriva nedreptăţilor sociale. Glasul său de stentor se aude şi de peste ocean, către românii de pretutindeni, chemându-i, când la judecată, când cu arma în mână, la apărarea fruntariilor.

În cele şase volume anterioare ale sale, intitulate semnificativ: „Blestem străbun”, Editura SemnE, 2007; „Versete dumnezeieşti”, Editura SemnE, 2008; „Pierdut în lume”, aceeaşi editură 2010; „Chemarea la judecată”, Editura SemnE, 2012; „Condamnarea”, Editura SemnE, 2013; „Execuţia”, Editura SemnE, 2014, glasul său tunător, îndeamnă la trezire, la acţiune, la luptă, la scuturarea de prejudecăţile veacului, la căutarea adevărului şi a dreptăţii sociale. Pare că nimic şi nimeni nu-l poate opri să-şi declame nemulţumirile.

Un destin singular, scufundat într-un destin colectiv.

Imaginea acestui poet nonconformist este dublă, ca într-o oglindă cu două feţe, aceea a unui om drept, corect, demn, care caută adevărul, demască minciuna şi corupţia şi luptă împotriva lor şi imaginea unui autor care se foloseşte de cuvânt, de acest mod de exprimare lirică, pentru a-şi revărsa sentimentele potrivnice şi a-şi demasca duşmanii.

Poetul, adeseori întocmeşte rechizitorii cu întrebări retorice, adresate puternicilor zilei, nu lasă nimic neanalizat, nepurificat.

Tilul cărţii este revelator pentru dorinţa de Unire a românilor sub vechile ei graniţe: „Aduceţi Basarabia acasă”. De asemenea şi desenul de pe copertă – harta României Mari, este un convingător îndemn la Unirea tuturor românilor.

Cartea este dedicată „Generaţiei care va avea curajul şi dorinţa de a se sacrifica pentru reîntregirea pământului şi a neamului românesc”, o dedicaţie impersonală care se adresează celor din viitor. Şi aici trebuie specificat că autorul consideră că până acum, generaţiile nu s-au învrednicit de acest măreţ gest patriotic.

Poezia care deschide volumul nu putea fi alta decât cea care dă titlul cărţii. Stilul interactiv al poetului îl apropie de cei cărora li se adresează direct, în cuvinte emoţionante, de trezire a conştiinţei românilor. Motivaţia poetului este că Basarabia „este plai cu suflet românesc”. Iată: un plai cu suflet, nu numai cu forme geografice frumoase, dar şi cu oameni frumoşi sufleteşte. Dar şi pentru că Basarabia este „Pământ străbun din zestrea dacilor”. În acelaşi ton este scrisă şi poezia „La mulţi ani, Limbă Română!” Aici ţara este numită „Mamă România” şi zână iar poporul este „Bravul meu popor!” Cuvinte dure, vehemente foloseşte poetul împotriva vânzătorilor de neam asupra cărora el invocă blestemul. Cele mai frecvente cuvinte sunt: ciocoiul, „tiranii/ crescuţi în ritul drăcesc”; clanul grotesc, ipocriţi, „şarlatanii trădători de ţară”, „criminale eresuri” – dar şi „avalanşă de himere” şi „inefabile chemări”. În legătură cu aceştia, poetul se exprimă fără milă: „Mulţi criticăm pe stradă şi pe „post”/ Pe şarlatanii trădători de ţară/Dar îi votăm tăcuţi şi fără rost/ Pe veneticii impuşi din afară…” (Lamentări).

I-atâta obidă, atâta revoltă în glasul poetului protestatar! Dar puţini mai sunt poeţii din ziua de azi care au curajul acesta de a striga adevărul. Împotriva tuturor acestora poetul este necruţător şi merge până la măsuri extreme: „Ţara n-are apărare/ Graniţele sunt burete/ Armatele mercenare/ Se desfată-n cabarete// Sperjuri, hoţi şi farisei/ De popor şi-au bătut joc/ Cum suntem născuţi din zei/ Pentru Zeus le dăm foc” (Pentru Zeus). Şi totuşi în această lume plină de cei de mai sus, poetul îşi trăieşte nostalgiile fireşti legate de trecerea timpului şi mai mult, recheamă poezia: „Nu-i prea târziu să-ţi retrăieşti trecutul/ Nu-i prea târziu să re-nviezi plăceri/ Poate curând vei regăsi sărutul/ Pierdut pe un peron de nicăieri// Nu căuta fantome în oglindă/ Nici amintiri din vremuri de coşmar/ Lasă senzaţii care te colindă/ S-adauge surâsului nectar// Aleargă să vezi codri de aramă/ Pe dealuri de iubire şi de dor/ Ascultă-ţi simţurile care cheamă/ Să reaprinzi tăciunii de amor// Chiar de-i sădi fire de fericire/ Fie în piatră sau pământ arid/ Vei intui – cuprinsă de uimire/ Că dragostea nu-i sentiment sordid// Nu contempla fantome în oglindă/ Priveşte-n zbor de pasăre măiastră/ Lasă iubitul tău să te surprindă/ Cu serenadele de la fereastră” (Nu-i prea târziu). De aici rezultă că pentru poet, dragostea e un sentiment sacru şi nu-şi permite să glumească pe seama ei.

Ţara e „pământescul rai” populat de iubire, tandreţe, dorinţe, fericire, cu totul altceva decât imprecaţiile din unele poezii: „De admirat trăirea în iubire/ Prin sufletele care-o definesc/ Odă de slavă întru fericire/ Chemării din destinul omenesc// Dorinţele se mistuie-mpreună/ Eşarfele de raze de pe plai/ Vor împleti trăirilor cunună/ Să preamărească pământescul rai// Sublima dăruire cu tandreţe/ Reverberează-n clipocit de râu/ Luceferii dau stelelor bineţe/ Când sunt culese spicele de grâu// De amirat iubirea fără stavili/ Pe un pământ pierdut în infinit/ De admirat gândirea fără pravili/ Ce-nfruntă secolul dezlănţuit”. (De admirat).

În viziunea lui Virgil Ciucă, lumea este iadul, care „se hrăneşte cu toteme”, condusă de „imbecilii generali” şi de şarlatani care „Au vândut brazde de ogor”, pe câtă vreme „Destinele nu sfârşesc singulare,/ Căci au ecou în hău de frământări/ Cât soarele pe ceruri mai răsare/ Ne amăgim cu false dezmierdări.” (N-am să rechem). Gândurile sunt „cu blesteme” şi „Greu vor străjui oftatul/ Adunate-n anateme/ Ne hrănesc apostolatul” (De-ai să-mi furi) – spune poetul silit să trăiască în această lume plină de contradicţii, invadată de „străine hoarde”, în care „din adâncuri ne pândesc rechinii” şi care produce în om, confuzie, teamă, anxietate, „Când Terra-i controlată de smintiţi” (De vă jucaţi). În această situaţie, „Popoarele de bogăţii furate” – „Acuză prin blestem apoteotic/ Guvernele de crime vinovate” (Daciei nepieritoare). Poetul îi incriminează pe acei a căror credinţă e „doar praf şi vorbe goale” (Unui confrate). De asemenea, el este necruţător cu acei care se complac în rugă deşi continuă să facă păcate, închinându-se la sfinţi, în timp ce au uitat „de glie şi părinţi”, „Cu gândul la pomeni şi decoraţii”. Aceasta este o credinţă fariseică şi nu foloseşte la nimic. (Unui confrate).

Când ostenit de-atâta răzvrătire, poetul caută o zare de lumină, el face apel la „Apărătorii de cetate” – să salveze ce a mai rămas şi să nu se lase umiliţi şi îngenuncheaţi de puteri străine. În această poezie glasul poetului este mâhnit peste măsură: „Cu teorii despre democraţie/ Ne-au fost impuse legi umilitoare/ Îngenuncheaţi sub jug şi silnicie/ Ne-au sufocat ginte minoritare// Secătuită ţara se destramă/ Finanţele-s pe mână de borfaşi/ Preşedinţia – permanentă dramă/ Senatul ţării – pentru arendaşi// Se construiesc secrete catacombe/ Atacă corbii cerul României/ Şi croncănesc ca Ţara să sucombe/ Plătim cu viaţa drumul sărăciei// Ne înjosesc minorităţi păgâne/ Modificând versete din scriptură/ Ne-au interzis „Deşteaptă-te, române!”/ Tehno-guvernul e o agentură// (*)// La asfinţit când ceasul morţii bate/ Pornesc torentele din vârf de munte/ Şi strâng Apărătorii de Cetate/ Să lupte cu puterile oculte”. Aceasta este o poezie concludentă, emblematică pentru poziţia de patriot a poetului şi este scrisă recent, din Bucureşti, în 3 iunie 2016.

Poemul demonstrează că Virgil Ciucă, deşi locuieşte în străinătate, nu e străin de nici un eveniment petrecut în ţară, spre deosebire de unii care pleacă şi nici nu se mai uită în urmă. Iată dovada, în viziunea poetului Virgil Ciucă, a acelora care uită de unde au plecat: „Aţi dat cu pietre şi cu vorbe grele/ De-aţi zguduit infernul din ţâţâni/ Aţi tulburat şi apele din stele/ Şi-aţi otrăvit izvoare din fântâni// Vă închinaţi, o, ce nesăbuinţă!/ La venetici şi trădători de ţară/ V-aţi depărtat de glie şi ştiinţă/ Şi-aţi pângărit speranţa milenară// Omagiaţi filozofii nebune/ Amanetând schelete din morminte/ Nesocotiţi preceptele străbune/ Nepăsători la port şi jurăminte -// Zadarnic invocaţi divinitatea/ Nu mai doiniţi de dor printre străini/ Aţi obosit să protejaţi dreptatea/ Şi nu mai vreţi să vă numiţi români!// Aţi dat cu pietre şi cu vorbe grele/ De-aţi tulburat şi apele-ngheţate/ Împăunaţi cu titluri de lichele/ Aţi trădat ţară, grai şi libertate!” (Aţi dat cu pietre). O dovadă a acestui fapt remarcabil este că Virgil Ciucă scrie cuvântul ţară, totdeauna cu majusculă, numind-o Mamă, zână şi Cetate, Neamul străbun căruia i se închină, găsindu-le acestora, atributele cele mai frumoase şi emoţionante.

Dovadă că spune adevărul şi că acest adevăr îl doare nespus, este faptul că autorul nu se fereşte, nu îi este frică de nimeni, demască răul de la rădăcină la vârf şi nu iartă pe cei ce aduc prejudicii de orice fel, ţării şi neamului său. Din această pricină, poetul este un incomod, ca şi profeţii veterotestamentari, care adeseori erau pedepsiţi şi chiar omorâţi pentru ceea ce proroceau şi pentru că strigau adevărul în faţă şi regelui şi conducătorilor acelor neamuri. Să ne gândim numai la Isaia, la Zaharia, la Osea, Amos, dar şi la Ioan Botezătorul care stă la crucea celor două Testamente şi care, pentru curajul său de a striga lumii adevărul despre Irod, a fost decapitat, la cererea Irodiadei.

Ceea ce se remarcă la acest autor este o bună cunoaştere a istoriei, a culturii şi civilizaţiei româneşti, adusă la zi, deşi autorul locuieşte departe de ţară de câteva zeci de ani. Patriotismul său pentru neamul românesc şi pentru limba maternă, este destul de pregnant, de vreme ce îl doare orice lucru care se întâmplă aici. Autorul n-a pierdut legătura cu ţara, el revine în fiecare an, se informează cu tot ce se întâmplă şi nu-i este indiferentă nici o mişcare petrecută aici. Din acest punct de vedere, versurile lui sunt un fel de seismograf, înregistrând mişcările telurice ale politicii, economiei, culturii, problemelor sociale. Românul Virgil Ciucă, nu numai că stă de veghe la fruntarii, dar se implică afectiv şi efectiv în tot ce se numeşte ţară şi neam.

E adevărat că mulţi nemulţumiţi sunt în ţară dar foarte puţini au curajul de a striga adevărul, aşa cum o face Virgil Ciucă. Acest lucru i-a atras, nu o dată consecinţe şi necazuri. Dar, fiind o fire revoluţionară, n-a pregetat să-şi susţină punctul de vedere în faţa lumii. De aceea spune cu năduf: „În neagra adversitate/ Înfrunt capete de hidră”. (Gând de primăvară). De multe ori, poetul îşi acordă un răgaz din revolta de care este cuprins şi atunci e năpădit de suave flori, de nescrise vise, de ape imaginare, buchete de narcise, ţărmuri primitoare, de imagini tandre, ireale, armate de ondine, de crângurile milenare unde se adapă „caii poeziei”. Toate acestea chemate de nicăieri, în poezia „Suave flori”.

Pentru Virgil Ciucă, acesta e un „veac aberant” unde „Încerci temător să trăieşti/Şi-aduni amintiri de prin oaze/ Clădindu-ţi castele cereşti” (Mă mir). Dacă ai răbdarea şi bunăvoinţa să citeşti până la capăt, dincolo de revolta şi mânia sfântă care-l cuprind pe poet de câte ori vorbeşte despre cei care fac rău ţării şi neamului său, descoperi un om romantic, visător, nostalgic, sensibil, iubitor de frumos şi dedicat cu totul Poeziei pe care o slujeşte cu credinţă. Un om pe care, până şi vorbele-l dor, şi îşi clădeşte „castele cereşti” (Mă mir).

Iată şi Crezul poetic al autorului: „Nu m-am rugat, nici n-am cerşit credinţei/ Respectul îl sădesc, nu îl impun/ Nu mă aplec sub jugul umilinţei/ Eu mă închin doar Neamului străbun// Nu am visat la râuri de lumină/ De raza lor se iroseşte-n van/ M-am ridicat încrâncenat din tină/ De-am fost lovit de Marele Divan// Am înfruntat şi bezna, şi teroarea/ Speranţe am avut numai în Eu/ Am refuzat uitarea şi iertarea/ Ordin de front proscrisului ateu// Singurătatea mi-a rămas pustie/ Când uneori tăcerile vibrau/ Vedeam în neguri viaţa cum învie/ Şi trâmbiţele morţii cum mureau// Eu urmăream comete călătoare/ Şi-n universuri stele scânteiau/ Din haos se născuse un alt soare/ Când fără margini jubilau” (Neamului străbun). Fior şi reverb simţi când vorbeşti despre ţară şi neam, dar şi când citeşti versuri care îţi spintecă sufletul de dor şi de jind.

Adeseori, poetul strecoară meditaţii filozofice de tip aforistic, care pot fi însuşite ca atare. Ex. „Un popor are renume când respectă înţelepţii”; ş.a. Nu o dată, autorul invocă „Ziua Judecăţii” pentru acei trădători şi jefuitori de ţară: „Nu le pasă dacă ţara a ajuns o colonie/ Pentru ei „patria-mamă” e o vorbă pe hârtie/ S-au împăunat cu titluri, fac avere prin trădare/ Viitorul le rezervă ani în ocnele de sare// (…)// Vine ziua judecăţii şi-i vom condamna la moarte -/ Ne-au vândut fără ruşine impostorii fără carte” (Judecata scurtei veşnicii).

Spirit combativ, neliniştit şi vehement, Virgil Ciucă nu se dezice în poemele sale, ci înfăţişează adevărul în oglinda sufletului său, ceea ce face să fie uneori contestat de confraţii contemporani. Dar, poeţii blânzi nu prea au loc într-o lume tulburată şi răsturnată. În spirit minulescian, poezia „Ecou romanţei „Către nime” – autorul îşi declină personalitatea într-un vers: „Dar eu rămân soldat pe bastioane”delimitându-şi Crezul artistic: „Nu desluşesc cum de plutesc fantasme/ Cum nici de-i vis ori doar ignor realul/ Nu am crezut şi nici nu cred în basme/ Deşi-i cu fiere, îmi golesc paharul!”

Şi în poezia „Picături de viaţă” autorul îşi manifestă aderarea la crezul unionist şi spiritul militant care îl animă în vers: „Picături din apa vie/ Inima unui torent/ Visăm Marea Românie/ Pe străvechiul continent// Picături de apă vie/ Suntem fluviu în prezent/ Iar Unita Românie/ Ni-i supremul argument// Împotriva iobăgiei/ Luptăm fără armanent/ Întregirea României/ N-o cerşim în Occident// Suntem picurii de ploaie/ Adunaţi pentru Unire/ Cum vrem pace, nu războaie/ Cerem ţării re-ntregire” – Ideea care străbate acest poem-manifest este transformarea acestor picături într-un ocean: „Suntem picurii de viaţă/ Preludiu de uragan/ Alungând norii de ceaţă/ Vom redeveni ocean” (Picături de viaţă).

Şi nu o dată, în ton autoironic, autorul persiflează moartea, luându-se la trântă cu ea: „Nu aştept căderea nopţii/ Când bat cliopotele-n dungă/ Îmi urmez cărarea sorţii/ Răbdător, căci viaţa-i lungă// Salvând moartea de la moarte/ La răscruce de milenii/ Geamurile vieii sparte/ M-au ferit să am vedenii// Salut, onorată moarte/ Mergi ferice, sănătoasă/ Eu mai am de scris o carte/ Până să-ţi slujesc la coasă.// Salve, onorată moarte/ Când popoarele se-nfruntă/ Pentru bruma de dreptate/ Eu sunt pregătit de luptă!”(Salut, onorată moarte!)

Autorul, cu alte cuvinte, se împrieteneşte cu moartea, o onorează, o respectă, în mod paradoxal, chiar o salvează de la moarte şi-i promite, că dacă o să aibă răbdare o să-i slujească şi la coasă. În acelaşi timp îi declară în faţă că e pregătit de luptă şi nu se lasă uşor înfrânt. E o luptă, în viziunea autorului, fair-play, sportivă, de pe poziţii egale. Ridicarea omului în rang de demnitate, de adversar al morţii, este notabilă. Ideea care străbate acest poem este că Poezia, creaţia transcende până şi moartea. Un gest patriotic al unui român plecat de zeci de ani în străinătate: el revine ori de câte ori simte că ţara îi cere ajutorul, revine şi luptă cu toate forţele, pe baricade să-şi apere Cetatea: „Mulţi cred că-i absurditate/ Să revii când arde glia/ Apărători de cetate/ Ca ostaş de România// Revin, onorată ţară/ Fără pic de ezitare/ Am trăit prea mult afară/ Sunt sătul de deportare”. În această poezie răzbate spiritul de luptător al poetului.

Ca o caracteristică a poetului Virgil Ciucă este uşurinţa în versificare, versul clasic de 11 silabe, (endecasilabic), cu o rimă încrucişată, mijloace artistice obişnuite: metaforă, epitet, comparaţie, personificare, autorul stăpânind foarte bine regulile de teorie a versificaţiei. Poemele au în general 5-6 strofe. Eufonia este fără cusur. Drumul vieţii sale, parcurs până în prezent, poate fi rezumat astfel: „Am înotat în ape de oceane/ Ce se lovesc de ţărmuri fără nume/ Cetăţi la malurile riverane/ Le desluşesc din apele în spume// Lovit ades de nemiloase valuri/ Am reuşit să scap de uragane/ În nopţi senine meditez pe maluri/ Când îţi compun poemele profane” (Spre astre).

Elementul politic, în special cel istoric, este predominant.Totodată, autorul se consideră „cavaler din veacul efemer”, în poemul: „Hohotul tăcerii”: „Tăcerile ce-ades mă înconjoară/ Cu aşteptări ce nu primesc răspuns/ Îmi sparg timpanele! Raza solară/ A-ncremenit în spaţiul nepătruns// (…)// La poarta unei inimi zăbrelite/ Eu, cavaler din veacul efemer,/ Ţinteam săgeţi din gânduri nălucite/ Închise în poemul mesager”. Emoţionantă este şi poezia „Dor de emigrant” în care, cu o sinceritate dezarmantă, autorul îşi aşterne gândurile şi sentimentele faţă de ţara de unde a plecat. Poezia este scrisă în ritm de doină de alean. Remarcabilă ideea: „Doru-i rupt din demnitate/ Dor pentru eternitate” (Dor de emigrant).

Comparativ însă cu volumele precedente, în acest cel mai recent volum al său, tonul lui Virgil Ciucă este mai blând, mai plin de înţelegere şi îngăduinţă, mai nostalgic şi cu mult mai înţelept. Ceea ce nu poate fi decât salutar. Altfel, aşa cum spune Virgil Ciucă, „Pavându-şi calea către răstignire/ În vremuri măcinate de orgolii,/ Cu strigăte-n deşert, fără oprire,/ Pe drumuri străjuite de magnolii” (Percepţie). Ceea ce e remarcabil la acest autor este atitudinea hotărâtă, voinţa de a nu abdica de la principiile sale, spiritul justiţiar, caracterul ferm şi o anume directeţe în exprimare. El nu se teme să spună lucrurilor pe nume, oricâte consecinţe ar presupune aceasta. Aceste calităţi sunt preferabile în poezie, decât ambiguităţile şi bâjbâielile unor confraţi de condei care caută şi nu ştiu ce vor, împrumută stiluri care nu le sunt proprii şi nu iau poezia în serios, aşa cum ar trebui să facă orice creator, ca mesager al Cetăţii, ca trimis să strige adevărul.

În toate poemele respiră un sentiment patriotic eminent şi crud: „Am revenit din depărtări bizare -/ Te-am regăsit frumoasă, dar mâhnită/ Cum soarele doar din „Apus” răsare/ Tu ai ajuns o biată urgisită// Priveşti tăcută la migraţii sumbre/ Străjerii tăi au adormit în front/ Pe cerul tău au năvălit din umbre/ Armatele unui imperiu tont// Am revenit să mai ascult o dată/ Legendele despre vitejii daci/ Acum avem o jalnică armată/ Care-a trădat şi ţară şi cârmaci// Am revenit din lunga pribegie/ Sperând s-apuc şi ziua Re-ntregirii/ Dac’adoptăm şi crez şi strategie/ Să fim prin veacuri fii ai nemuririi” (Am revenit).

Într-o încercare reuşită de sonet, poetul îşi exprimă căutările de-o viaţă: „Am căutat cu multă pietate/ Cuvinte de amor şi voluptate/ Am îndrăznit şi ţi-am trimis legate/ Poemele pe foi catifelate// Am căutat prin versurile nude/ Cetatea unde gândul te ascunde/ Vroiam s-asculţi poeme să-ţi aline/ Tăcerile când n-ai zilele senine// Am căutat să aflu de-o cetate/ Cu uşi şi porţi închise cu lăcate/ Unde te ţine Zâna să mai scrii/ Poveşti cu feţi frumoşi penru copii// Te-am căutat din zori la asfinţit/ Te-am căutat, dar nu te-am mai găsit…” (Am căutat). Cel mai ades, în poezia lui Virgil Ciucă, răzbate cuvântul Dor, aproape în fiecare poem. Dorul şi nostalgia întoarcerii îl definesc pe deplin pe acest autor în deplina putere a creaţiei, care a rămas demn şi vertical, în pofida tuturor încercărilor vieţii.

———————————

Cezarina ADAMESCU

13 Undrea, 2016

Galaţi       

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/12/19/cezarina-adamescu-poemele-surghiunului-sufletesc/