Magdalena Albu: Dr. Virginia Mihalcea – Îngerul războinic

Stimată Dră Doctor, noi (…) v-am apreciat şi, ca doi moşi (moşul şi baba), v-am aşezat în inima noastră. Şi ştiţi Dv. că în inimă nu poţi băga pe oricine, ci numai pe cel sau pe cea pe care-i apreciezi, pe care îi doreşti. (…) ne lipsiţi şi la propriu şi la figurat. Ne deprinsesem cu Dv., vă cunoşteam de cum puneaţi mâna pe clopoţel şi vizitele Dv. în singurătatea noastră erau dorite şi mult gustate. Vă consideram ca pe cineva din familia noastră, apropiată de noi. Şi, dacă pe deasupra mai pui şi ajutorul medical de care ne-am bucurat, puteţi să vă faceţi o idee de ce am pierdut noi prin plecarea Dv. Poate că aşa e să fie, ca, în timp ce unii se bucură, ceilalţi să fie mâhniţi.” Sunt rândurile scrise ale preotului dintr-un sat, unde fusese medic o bună bucată de vreme. De fapt, după terminarea studiilor medicale absolvite cu o medie peste 9,00, repartiţia nu avea să o primească nicidecum în buricul vreunui târg important de provincie ori în cel al Bucureştiului, ci, unde altundeva pentru anii ”60, decât la despăduchiere, în satele şi cătunele din Moldova acelui timp. Aşa că, dacă va fi fost o fire aprigă, de cele mai multe ori, nu era din cauza caracteristicilor ei native decât într-o măsură oarecare, cât, mai degrabă, din cauza mediului rural complet diferit faţă de cel universitar de acolo, din locurile pe unde au purtat-o paşii începutului de carieră profesională.

A făcut parte din generaţia anilor 1954-1960 a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, primind de la divinitate marea şansă de a avea ca profesori personalităţi ale domeniului recunoscute mondial şi care, mai târziu, au devenit binecunoscute nume de spitale: C.C. Iliescu, Theodor Burghele, N. Gh. Lupu, I.C. Parhon. Datorită diplomei de merit obţinute la finalizarea cursurilor liceale, admiterea la studiile universitare nu s-a făcut în mod obişnuit pe locurile scoase, de obicei, la concurs, ci pe cele special destinate unor astfel de absolvenţi, aşa încât concurenţa a fost una ce depăşea toate aşteptările. Nu era deloc sigură că va reuşi. Chiar îşi reproşa faptul că ar fi putut să se înscrie fără concurs de departajare la oricare altă facultate din Capitală, numai că inima o îndemna să încerce, totuşi, la Medicină. În aparenţă, examenul părea unul extrem de simplu. Dar numai în aparenţă, căci această simplitate s-a dovedit pentru foarte mulţi dintre aspiranţi cu adevărat înşelătoare din pricina profesorului examinator Teitel, care adresa, de cele mai multe ori, întrebări de perspicacitate fără vreo legătură cu subiectul respectiv. Când i-a sosit rândul, a fost întrebată un singur lucru: „Domnişoară, spune-mi, te rog, celula nervoasă se divide ori ba?” Cu o jumătate de gură din cauza emoţiilor, a răspuns: „Celula nervoasă nu se divide, domnule profesor.” Atunci, ca să o încurce, aşa cum proceda întotdeauna, dl. Teitel a insistat: „Cum poţi să susţii o asemenea enormitate, domnişoară? Auzi, celula nervoasă nu se divide! Unde ai citi dumneata asta? Şi mai vrei să fii studentă la Medicină!” Reacţia ei din acele momente a fost una care l-a marcat definitiv pe profesor. De emoţie, a izbit puternic cu pumnul în masă, rostind cu vehemenţă: „Celula nervoasă nu se divide, domnule profesor!” Numai că pe masa respectivă de examen se afla o călimară plină cu cerneală, care şi-a împrăştiat brusc conţinutul pe hârtiile aflate în faţa lui Teitel. Cu acest răspuns avea să intre în primul an la Facultatea de Medicină de pe malul Dâmboviţei. Dacă ar fi afirmat invers, cu siguranţă că şi-ar fi ratat definitiv şansa. Iar, la drept vorbind, nici nu îşi permitea deloc o traiectorie diferită a vieţii în momentul acela.

Cu profesorul Teitel avea să se reîntâlnească mult mai târziu în facultate, la cursurile de Farmacologie, unde studenţii erau supuşi aceloraşi întrebări bizare de cultură şi perspicacitate, întrebări ce excludeau, de regulă, completamente cunoştinţele medicale. Spre exemplu: „Câte fire de păr are porcul?” ori „Când înfloresc pomii – primăvara sau toamna?” ş.a.m.d. Pe ea a întrebat-o aşa: „Domnişoară, ai fost la Operă?” Mirată, i-a răspuns: „Desigur, domnule profesor, am fost!” Dl. Teitel continuă: „Şi, ai văzut ”Rigolletto?” Cu aceeaşi mirare, îi răspunde afirmativ: „Am văzut!” Atunci farmacologul rosteşte întrebarea premergătoare celei de final: „Să-mi spui, te rog, ce rosteşte corul, la un moment dat, în operă?” În acele secunde, simţea că îi fuge pământul de sub picioare. O restanţă la Teitel şi pierdea bursa anuală atât de necesară nevoilor ei curente. Gândul salvator, însă, i-a venit deodată în minte: „Cu copiii şi nebunii nu e bine să te pui…” Întrebarea ultimă a profesorului a fost una cu iz ghilotinant: „Ei, acum vreau să ştiu, domnişoară, care dintre noi doi e nebunul şi care e copilul?” Replica ei tăioasă a sosit imediat: „Domnule profesor, din punct de vedere somatic şi psihologic, eu nu mai sunt copil.” Fascinat, Teitel continuă: „A, deci eu sunt nebunul! Domnişoara m-a făcut nebun!” Ea insistă: „Domnule profesor, eu nu v-am făcut nebun, numai că, având în vedere vârsta pe care o am, nu mai sunt de mult un copil.” Bătrânul farmacolog încheie dialogul de examen cu ea astfel: „Vezi, dumneata, domnişoară, pentru mine medicul trebuie să aibă nu numai o pregătire profesională adecvată, ci şi una intelectuală pe măsură. Altfel mi se pare că ar fi numai jumătate de doctor.”

Capriciile lui Teitel i-au folosit în viaţă, mai ales după ce a părăsit, în 1960, asfaltul, cofetăriile şi sălile de spectacol ale Bucureştiului. Adevărata lecţie a vieţii, însă, avea să înceapă, în cele mai dure sensuri ale ei, abia pe drumurile de pământ ale Drăguşeniului. Acolo, orice replică din Verdi ori Puccini se estompa imediat în potopul de sudalme ale ţăranilor moldoveni. Nu ştia, pur şi simplu, ce cauta în acel loc, de ce soarta a dus-o într-acolo. Precum nu înţelegea nici de ce a trebuit să înveţe şase ani de facultate, ca să se îngroape, cel puţin pentru moment, într-un film ce nu părea deloc a-i aparţine. Rugăminţile adresate, la început, cu politeţe de intelectual localnicilor îşi găseau răspuns doar în indiferenţa afişată cu superioritate de aceştia. Se gândea în fiece clipă că singura ei soluţie de a evada din infernul păduchilor şi al sărăciei ar fi să renunţe definitiv la profesie şi să se întoarcă acasă, la Râmnic, de unde era originară. O domina tot timpul sentimentul că nu posedă capacitatea interioară de a îndura la nesfârşit nişte condiţii de trai atât de precare, atitudinea respingătoare a oamenilor, precum şi orizontul acela de o îngustime înfiorătoare şi neofertant al satului de atunci. Nu-i dădea pace nici ideea că, dacă pentru o asemenea stare de lucruri luptase ea ani de zile în Bucureşti, cu siguranţă orice efort al ei şi al părinţilor săi fusese, practic, totalmente zadarnic. Răsturnarea de situaţie a venit în momentul când a răspuns nepăsării celor din jur cu propria ei monedă de schimb – prima înjurătură de tânăr medic de sat: „Paştele mamei ei de viaţă!” Reacţia generală a ţăranilor a fost, evident, una de tresărire bruscă. Nu se aşteptau, pur şi simplu, ca domnişoara doctor să rostească vorbe asemenea lor. Din acel moment însă, intelectualul care, printre altele, văzuse nu cu mult timp înainte „Apus de soare”, „Bădăranii” şi „Rigolletto”, avea să schimbe, de nevoie, complet discursul interacţiunii verbale directe, dar şi paradigma propriei sale supravieţuiri.

Drăguşeniul, a recunoscut-o întotdeauna, a fost cel care i-a călit, de fapt, definitiv voinţa. Una din cele mai dragi fiinţe ale sufletului ei avea să fie, pe lângă familia preotului satului şi vizitiul care o conducea cu trăsura în tot raionul, nimeni altul decât… calul Tarzan. Peste ani, când s-a întâlnit din întâmplare cu unul dintre localnici, a întrebat ce mai fac preotul şi Tarzan. „Tarzan a murit, doamna doctor. După ce aţi plecat, a suferit foarte mult. Când trecea cu trăsura prin faţa dispensarului, se oprea şi se uita lung către poartă, doar, doar de-ţi apărea să-i mai daţi o bucată de zahăr.” Căci calului îi plăceau foarte mult dulciurile, în special, zahărul cubic, aşa încât, totdeauna când pleca la o intervenţie în sat, trebuia să aibă în buzunar câteva bomboane, căci Tarzan avea obiceiul să ia câte o mică pauză de mers, întorcând capul spre a-şi primi darul aşteptat. Calul avea codul lui propriu de comunicare cu ea şi cu vizitiul. Se oprea brusc, atunci când presimţea un pericol, şi o lua la goană, când nu-i plăcea o anumită persoană, care se dovedea, culmea, la scurt timp, a nu fi deloc una de calitate. Viaţa ca medic de ţară nu i-a fost deloc uşoară, dar a avut farmecul ei unic prin prieteniile trainice, pe care le-a legat în acei ani de tinereţe. După Drăguşeni, au urmat, apoi, Sanatoriul TBC Moroieni, Spitalul TBC Rm-Sărat şi, finalmente, Comisia de expertiză medicală a Spitalului municipal de pe malul Râmnicului, unde a fost, practic, deschizătoare de drumuri în acest sens. Chiar dacă lucrarea de licenţă şi-a susţinut-o în ramura Cardiologie cu Profesorul C.C. Iliescu, fiind colegă de an cu vestitul ortoped şi dascăl de mai târziu de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, Andrei Firică, i-a fost scris să profeseze cu totul şi cu totul altceva, o mână nevăzută hotărându-i şi ei, ca şi mie, întotdeauna, traseul personal.

Dacă s-ar fi întâlnit cu Hitler şi cu Stalin, deopotrivă, cu siguranţă Al Doilea Război Mondial nu ar mai fi început vreodată, atât de fermă şi de tăioasă era în interacţiunea directă cu semenii. De aceea, pentru mulţi dintre cei care nu au cunoscut-o îndeajuns, părea, de multe ori, barda lui Dumnezeu, nicicum îngerul Lui. Nu din nativitate, ci, pur şi simplu, din arta durităţii la care a supus-o destinul şi, cu precădere, Drăguşeniul de altădată. S-a luptat cu oamenii, cu mentalităţile, cu viaţa, cu tot. Personalitate extrem de conturată, vulcanică, dar obiectivă, în genere, în privinţa judecăţilor de valoare, uşor influenţabilă, însă, în anumite momente, cu opinii, de regulă, sentenţios exprimate şi o sensibilitate bine mascată în suflet, fără să revoluţioneze în vreun mod special medicina, şi-a practicat meseria de doctor, aşa cum a crezut de cuviinţă. De o pedanterie vădită, exagerat de atentă la mediul polisaprob din jurul ei, critic extrem de acerb la transformările maladive din societate, pasionată, în schimb, de muzica de operă şi de romanţe (cu deosebire de stilul interpretativ şi vocea marii noastre interprete Ioana Radu, dar şi de talentul artiştilor lirici ruşi), Dr. Virginia Mihalcea a reprezentat unul dintre spiritele marcante ale vieţii mele de până acum, practic, o a doua mea mamă, aş putea spune fără să greşesc, o prezenţă cvasiconstantă, cu rol fundamental în foarte multe dintre situaţiile-limită la care m-a supus, de-a lungul vremii, destinul. Mi-ar fi plăcut să fiu tăioasă şi fermă ca ea, repet acest lucru, căci secolul XXI nu este teritoriul sensibilităţilor şi raţiunii, ci unul completamente antagonic şi întunecat.

La un moment dat, când pleacă de lângă tine un spirit, care te-a iubit exact aşa cum eşti, simţi cum o mână nevăzută îţi amputează pentru totdeauna sufletul. Căci deloc întâmplător te intersectezi în apa tulbure a timpului cu persoane, care au un rol hotărâtor în propria-ţi viaţă. De ce? Pentru că Fiinţa aceea veşnic aflată lângă inima ta a primit, la rândul ei, o misiune specială de Acolo, de Sus, spre a-ţi scrie şi determina chiar, uneori, cu Voie divină, o parte importantă din filmul traiectului tău existenţial. Ai sentimentul că în sufletul lor locuieşte, de fapt, Dumnezeu Însuşi cu armatele Sale de îngeri şi de sfinţi cu tot. „Ce-am realizat eu în 81 de ani de viaţă?”, mă întreba mereu în ultimul timp. „Verdi a scris atâtea opere pentru omenire, alţii au făcut descoperiri importante. Rolul meu care a fost? Să sufăr de atâtea boli şi de singurătate?” Nu mă surprindea niciodată cu întrebările ei. Era un om inteligent, căruia-i plăcea să intre întotdeauna în miezul problemelor nedesluşite ale existenţei pământeşti. „Rolul tău, i-am replicat, a fost să ajuţi oameni şi să îţi depăşeşti, la fel ca şi Maria Tănase, condiţia. Cu alte cuvinte, din fata lui Fănică ai devenit pentru toată lumea tu însăţi, adică, Doamna doctor MIHALCEA Virginia.” Sunt absolut convinsă că, până şi la Judecata de Apoi, rolurile principale judecat-judecător vor sta taman invers.

————————————–

Notă: Dr. Mihalcea Virginia (9 martie 1936 – 2 august 2017), medic la Spitalul TBC – Rm-Sărat, ulterior, medic-şef la Comisia de Expertiză Medicală a Spitalului Municipal din Rm-Sărat, jud. Buzău.

Magdalena ALBU

2 august 2017

Bucureşt

Anunțuri