Vasilica Grigoraş – Tanka

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Soarele-n amurg
limbile ornicului-n
linie dreaptă –
parfumul copilăriei
în stogurile de fân

Reclame

Vasilica Grigoraş – Rugă pentru ploaie (haibun)

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.
Ne aşteptăm ca şi după o noapte de vară secetoasă, aerul să fie mai respirabil, natura mai vioaie. Însă, de ceva timp
„pe cer niciun nor –
în poala dimineţii
şi greierii plâng”.
O dimineaţă înnăbuşitoare de iulie. Sub arşiţa care încinge văzduhul, frunzele se răsucesc palide, altele se pleacă obosite şi cad. Florile se usucă şi ele, acoperind pământul cu petalele odinioară înmiresmate. Fluturii stau ascunşi în cine ştie ce unghere pentru că nu mai au loc unde să poposească la vedere. Adăpostite prin cele mai ascunse desişuri, păsărilor parcă le-a secat glasul. Gâzele caută să stea tot mai la întuneric pentru că le dor toate mădularele de fierbinţeala razelor. Iar pământul, supărat nu ştiu pe cine, crapă şi el de atâta uscăciune şi amărăciune. Firea toată tânjeşte după ploaie. Aşadar,
„secetă mare –
în răget de talangă
zace tăcerea”
şi
„natura în doliu –
curcubeu răpit de zmeu
în plină vară”.
Şi plâng şi oamenii. Îşi fac mari griji pentru următoarea perioadă, pentru întreg anul agricol. Dacă în continuare este secetă va fi compromisă recolta. Hrana cea de toate zilele.
Ca întotdeauna, există nădejde. În tradiţia ortodoxă, se fac rugăciuni pentru ploaie. Sunt scoase icoane din biserică, preoţii şi credincioşii pornesc în pelerinaj. Rugăciunile sunt aprinse, nu de dogoarea insuportabilă a astrului diurn ci de încrederea în puterea credinţei şi ajutorul Domnului.
Rugăciunea este un plâns al sufletului pentru o cerere curată.
„irişi-nlăcrimaţi –
ruga-nălţată spre cer
speranţă vie”
Cu vreo câteva ore înainte de chindie o fâşie îngustă de cer se zburleşte deodată, se încruntă şi se întunecă. Privirea tuturor rămâne pironită de norii care dau năvală. Nu e greu de intuit ce se va întâmpla. De bună seamă, vine furtuna. Sătenii îşi adună în mare grabă orătăniile din curte şi le duc la adăpost. Cu mic, cu mare intră în casă, nu pentru a dormi, căci grijile sunt mai mari decât casa. Uitându-se pe fereastră, văd în marginea pădurii copacii clătinându-se până la pământ şi aud un geamăt puternic al vântului năpădind satul. În foarte scurt timp, o perdea densă de apă acoperă totul.
Mulţumim Doamne, este la bună vreme, dar ajută să fie liniştită şi cu folos!
Şi aşa a fost.
„iarăşi curcubeu –
râmele la plimbare-n
grădina vie”
iar
„după-nserare –
prin geam intră tăcut un
petec de lună”
care a potolit oceanul de griji şi suferinţe. E minunat când totul se termină cu bine, iar barca pluteşte firesc prin serpentinele vieţii.
Gândurile pline de slavă şi mulţumire, întotdeauna cristale şlefuite în valurile sufletului încercat, alunecă şi se rostogolosc molcom spre tihnă şi odihnă, reîmprospătându-ne şi ridicându-ne vălul de pe fruntea întunecată.
Noapte bună şi liniştită pentru toată lumea!

Vasilica Grigoraş – Stropi de Românie Profundă în „O viaţă de ţărancă”

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

În ultima perioadă, bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să mă îmbăiez prin lectură în stropi magici de Românie Profundă. După ce am citit o minunată carte, scrisă într-un neaoş grai ardelenesc de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică (Căutând după mere – un dialog amical), o prietenă mi-a împrumutat o carte scrisă în dulce grai moldovenesc. Este vorba de „O viaţă de ţărancă”, Piteşti, Editura Manuscris, 2017, autor Marghioliţa Huzum.
Un titlul atât de simplu atrage atenţia, iar răsfoind-o, te întrebi: ce poate să scrie atât de interesant o ţărancă, încât trei personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti semnează materiale introductive? Volumul se deschide cu un Studiu introductiv amplu şi foarte bine documentat, semnat de Ionuţ Mircea Marcu cu privire la aşa numita transformare socialistă a agriculturii în România prin represiunea până la sânge a ţăranilor şi modificarea structurii satului românesc. Informaţiile sunt deosebit de utile înţelegerii conţinutului cărţii
Volumul se bucură de un cuvânt de întâmpinare din partea Arhiepiscopului Calinic al Argeşului, întitulat: „Heretisire”, prin care o felicită pe autoare „o cucoană zveltă şi cu o voioşie rar întâlnită, descreţindu-ţi fruntea de îndată ce te-a învăluit cu rostirea sa inconfundabilă. Rar mi-a fost dat să aud o limbă mai voinică şi viu colorat!” şi recomandă cartea pentru lectură, menţionând: „Iată că, din harul Domnului, scrisul nostru românesc s-a mai îmbogăţit cu o carte de memorialistică sănătoasă, cum nu s-a mai scris de multă vreme sau niciodată! Cine îndrăzneşte să se pună în rând cu Marghioliţa?”
Şi, parcă n-ar fi fost de-ajuns, vine şi Costion Nicolescu, şi adăugă un minunat Cuvânt înainte, intitulat „Frumoşii noştri ţărani şi minunatele lor vieţi zburătoare la Dumnezeu…”
Şi acum, chiar îţi vine să crezi că sub această înfăţişare de zână bună din poveste se ascunde o femeie straşnică, hărăzită cu darul de a-şi aduna gândurile, amintirile vieţii bogate în ani, dar şi în evenimente, şi fără nicio reţinere le dăruieşte celorlalţi. De ce oare? Spre luare aminte sau simte nevoia unei spovedanii mai complete, mai adânci, crezând că nu-i mai ajunge timpul să le spună pe toate părintelui duhovnic? Ori, din bucuria dăruirii?
O astfel de carte de vizită, deosebit de bogată, demnă de luat în seamă este o invitaţie certă la lectură. Aşadar, am continuat cititul unei incitante cărţi de memorii, o autobiografie completă, în care Marghioliţa şi-a „brodat viaţa, aşa cum a fost” (Calinic Arhiepiscopul).
Am fi tentaţi să spunem că naraţiunea are o conotaţie intimistă; da, dar nu doar atât, ci observăm o viziune deschisă asupra lumii în care trăieşte. Prozatoarea mărturiseşte: „Am trecut în viaţă prin bucurii, dar şi prin multe, multe necazuri, încât de multe ori hotăram în inima mea să scriu o carte”. Anii au trecut, experienţele de tot felul s-au acumulat năvalnic în buzunarul inimii sale, pe care autoarea le-a aşezat cu dibăcie ca pe nişte cărămizi la construcţia solidă a unui demers literar. Din voia Domnului s-a apucat de scris şi visul i s-a împlinit. La o lectură mai puţin atentă, nararea faptelor, până la un punct pare o acumulare de banal, de neînsemnat, de un text oarecare, prezentând preocupări diverse ale vieţii casnice, însă apare ceva care tulbură banalitatea prin fapte, evenimente pline de semnificaţie.
Povestirea vieţii începe firesc, chiar şcolăreşte, cu datele de identificare, anul naşterii (1931), locul în care a văzut lumina zilei – satul Copăceana Comuna Berezeni, judeţul Vaslui „sat cu o vechime cam de două sute de ani, este aşezat pe o vale lungă, cu dealuri de jur-împrejur şi ieşire la miazăzi. Oamenii satului sunt toţi agricultori, cu gospodării frumoase şi fântâni în curte”. Are un adevărat cult pentru înaintaşi şi pentru familia ei (moşi, strămoşi, bunici, părinţi, „copchii”, nepoţi). Amintirile despre aceştia sunt omniprezente în sufletul ei, apreciind că din toate amintirile sale, cele de „copchil” sunt fascinante.
În micuţul sat natal începe şcoala, cu o trăistuţă şi tare-i mai plăcea să înveţe, teminând anii şcolari cu premii. În clasa a şaptea renunţă la şcoală, nu pentru că nu ar fi vrut să mai înveţe (acest lucru era tot ce-şi dorea), ci pentru că i s-a spus că nu mai are voie să-nveţe, având origine nesănătoasă (cei din familiei fiind consideraţi chiaburi). Neavând încotro, se împacă cu viaţa de la ţară, întemeiază o familie (intră în rândul lumii), povestind cu patos pregătirile pentru logodnă şi pentru nuntă (peţitul, tocmitul, zestrea…) şi despre nunta care a ţinut trei zile, ca-n poveşti. Şi ne mai spune Marghiliţa că „Aşa era la noi datina pe acia vremie, că fata să aibă ţol şi băietul car, la nuntă. Se zicia că aşa vor porni bine în gospodărie”. Aduce pe lume „copchii”, pe care-i creşte cu dragoste şi se străduieşte din toate puterile să-i dea la şcoli.
Cu multă pioşenie, autoarea îşi exprimă recunoştinţa pentru îndrumarea ei întru credinţă, pe care a „învăţat-o de la bunica de pe tată şi de la mama”, de la o mătuşă care făcea prescuri pentru bisercă, din cărţile pe care le-a descoperit treptat, şi astfel „Ştiam de copchil ce este păcatul şi cum trebuie să ne ferin de el”.
Încântătoare sunt paginile în care inserează amintiri despre importantele sărbători creştine (Paşte, Crăciun şi nu numai), cu tradiţiile şi obiceiurle locale, pe care le respectau toţi cetăţenii comunităţii.
Odihna, petrecerea, distracţia erau de scurtă durată, repede trecătoare, viaţa săteanului, ca şi a ei erau, în principal munca şi truda câmpului, cultivarea „păpuşoiului (porumb), răsăritei (floarea-soarelui), părângului (nume dat unor plante erbacee furajere), hlăndarului (cânepei), bostanilor şi fasolelor”. În perioada iernii, femeile aveau frumoase îndeletniciri (împletit, croşetat, cusut, ţesut…), din mâna cărora ieşeau adevărate opere de artă. „Am învăţat să ţes de mică şi să nevedesc orice, toate modelele, fie iţată sau pichire, încât le putiam şi modifica. De aceia eram căutată de multe gospodine care nu ştiau să facă asta. Le putiam modifica florile cum doriam eu”. Citind cartea, observăm şi florile lexicului popular în dulce grai moldav, plin de seva verde a destinului unui popor vrednic, trăitor pe aceste meleaguri, pentru că Marghioliţa a învăţat să „nevedească” şi vorbele folositoare la ţesutul acestei scriituri cu măiastria ingenuă a omului doritor să creeze ceva nou, bun şi trainic. Iar, în ceea ce priveşte gastronomia, mâncărurile pregătite în zonă erau deliciul locuitorilor din matca Prutului şi al oaspeţilor care le treceau pragul.
Tihna sătenilor şi a întregului ţinut este zdruncinată de evenimente istorice devastatoare pentru ţară şi pentru destinul oamenilor. Dacă România se întindea până la Nistru, în 27 iunie 1940, „regele tânăr face pact cu ruşii” cedează o parte din Moldova, iar fiecare român din acel teritoriu trebuia să-şi decidă soarta în 24 de ore, hotărând încotro s-o apuce. Nu după mult timp, începe războiul, dorul, plânsul şi doliul pun stăpânire pe sufletul oamenilor atunci când bărbaţii şi tinerii (tatăl şi bunicul autoarei) au fost chemaţi la arme şi-au plecat la luptă. Satul era bombardat cu anunţuri din ce în ce mai dese şi mai multe despre morţi şi răniţi, mari jertfe pentru ţară, neam şi fiecare familie în parte.
Pagini importante sunt consacrate secetei din 1946, când, după război, românii au rămas pe mâna păgânilor, a comuniştilor, în timp ce chiaburii se stingeau unul câte unul, iar procesul de colectivizare „înflorea”, terminându-se forţat în 1962. Firul amintirilor se deapănă contorsionat prin meandrele dure şi aspre ale comunismului, parcurge iluzorii urcuşuri, însă adânci şi dureroase coborâşuri, într-un ghem mâncat de moliile durerii şi suferinţelor de tot felul. Autoarea, ca toţi românii trăieşte speranţa de mai bine la evenimentele din 1989, însă nici după aceea n-au curs lapte şi miere pe uliţele satului.
Accentele naraţiunii trec de la eveniment la starea sufletească a personajelor, de la acţiune la atmosfera din lumea de lângă Prut, unde se întâmplă multe lucruri; oamenii se îndrăgostesc, se bucură, petrec, se ajută, suferă, au loc drame, se oscilează între zgomot şi tăceri. Uneori tragismul situaţiilor este punctat adânc, iar pitorescul rămâne în urma acţiunii, totul exprimat prin ticuri verbale încetăţenite individual sau colectiv.
Această carte confirmă cu prisosinţă talentul nativ de narator al autoarei. Aşezarea ca de jurnal cu fragmente din viaţa sa, de la naştere până în prezentul scrierii şi publicării cărţi, are o arie temporală foarte generoasă (86 de ani). Întâmplările relatate sunt tipice vieţii de la ţară în diferite perioade istorice, secvenţele au autonomie de schiţă, unele antologice (nunta care a ţinut trei zile).
Marghioliţa Huzum dovedeşte prin această carte o incandescentă memorie afectivă activă, mai mult sau mai puţin făţişă, dar implicată în opinia colectivă cu reguli ancestrale adecvate locului şi momentului, cutumelor şi standardelor unui stil de viaţă moştenit din generaţie în generaţie, cu tradiţia realismului autohton. Astfel reuşeşte sclipitor să realizeze radiografii sociale profunde, clare.
Prin această carte, harnica, dârza şi mult sufletista săteancă adaugă o sămânţă sănătoasă în pământul românesc fertil, o floare rară care răspândeşte parfumul de esenţă tare, ţinut în taină de sufletul unei ţărăncuţe cu vise, cu dorinţi, cu încercări, cu neîmpliniri, cu realizări şi bucurii. A mers, a alergat, a zburat, uneori i s-au frânt aripile, dându-i senzaţia că inima nu-i mai bate, a căzut, s-a rănit mai mult, mai puţin, a îngenunchiat, s-a rugat cu lacrimi fierbinţi, s-a ridicat şi încet, încet a mers mai departe, reluându-şi viaţa spre noi şi frumoase ţinte, universuri visate. Scoaterea la lumină din sufletu-i tăinuit a acestui parcurs bogat în evenimente, fapte, trăiri, sentimente la o vârstă mai mult decât respectabilă, dovedesc cu prisosinţă luciditatea şi limpezimea minţii, profunzimea sufletului, generozitatea şi abilitatea de a povesti credibil o viaţă şi nevoia de a dărui, iar toate acestea sunt secvenţe notabile, seminţe viguroase şi stropi reali de ROMÂNIE PROFUNDĂ.
Prin capacitatea de reflecţie, evocarea unor întâmplări de însemnătate particulară care devin mereu pretexte al meditaţiei generalizate, cartea capătă un aer de document şi încarcă naraţiunea cu o tensiune a semnificaţiilor. Interesant se desprinde ataşamentul pentru spiritul istoriei şi mai puţin pentru litera ei.
Aşa cum am spus mai sus, „O viaţă de ţărancă” nu este o biografie personală, ci una familială, colectivă; povestea fiind scrisă din interiorul comunităţii, autorul vede, ascultă, simte trăirile, înţelege preocupările şi le transcrie impersonal, obiectiv. Cartea poate fi văzută şi ca o panoramă social-istorică, o frescă a societăţii româneşti, îngemănare de destinuri într-un orizont de timp şi spaţiu. Nu descoperim inflamări sufleteşti, nici la bucurie, nici la necaz, le trăieşte echilibrat, le acceptă venite de la Dumnezeu, însă nu se opreşte aici, ci caută întotdeauna soluţii pentru a merge mai departe.
Îmbrăţişăm şi noi aprecierile lui Costion Nicolescu „E reconfortantă întâlnirea aceasta cu Marghioliţa Huzum, o ţărancă atât de simplă după vorbă, după port, atât de minunată în trăirile ei şi în făptuirile ei jertfitoare, una dintre icoanele vii ale acestui neam de stirpe dumnezeiască”. Şi cu asemenea „icoane vii”, făcătoare de minuni din România Tainică, neamul românesc va dura peste veacuri întru Grădina Maicii Domnului.
În înlănţuirea naraţiunii, discursul epic are, în aceeaşi măsură un caracter denotativ dar şi unul conotativ, ascuns în subsolul celui dintâi şi deductibil din el. Este o proză obiectivă cu implicarea reflexivă a autorului, întâlnim o viziune realistă, echidistantă, însă subiectivă până în măduva oaselor. Se remarcă o dublă perspectivă asupra întâmplărilor narate. Amintirile au caracter de reprezentativitate pentru o întreagă generaţie din ultima parte a periodei interbelice, trecerea forţată la socialism, traversarea şi căderea socialismului şi viaţa în aşa-zisa democraţie.
Dacă la prima vedere, scrierea pare lipsită de importanţă prin semnificaţia cuvintelor, modul de prezentare a faptelor, evenimentelor ne introduce într-o perspectivă psihologică, sesizând cu uşurinţă mentalitatea existenţială a personajului, a autoarei, exponentul timpului şi locului în care a trăit. Se desprinde şi se impune o structură adâncă a comportamentului individual.
Stilistic vorbind, în cartea Marghioliţei Huzum întâlnim o economie de mijloace stilistice, frizând rudimentarul, un ritm frazeologic alcătuit din propoziţii scurte, adresare directă, fără tertipuri lingvistice: „Limba autoarei este una curgătoare, limpede, cu parfumul şi culoarea zonei din care provine. Eşti tentat să ţi-o imaginezi povestind, ascultându-i direct glasul şi inflexiunile lui. Ştie să creeze o atmosferă, să te învăluie cu ea, să te ţină aproape de firul poveştirii, să te poarte cu ea în lumea amintirilor”. (Costion Nicolescu) Pentru cititori, merită să menţionăm şi Nota editorului: „Am considerat că ar fi păcat să aducem la forma literară fermecătorul limbaj al autoarei, distrugându-i astfel inconfundabila verbalitate”.
Nu se poate să nu iubeşti şi să nu stimezi un asemenea Om, să nu citeşti o asemenea carte, să nu te legi sufleteşte de vorbele-i dintr-un tezaur lingvistic de aur cu multe carate, să nu speri că aura creştinimului, chiar rarefiată, nu-şi va pierde conturul, consistenţa şi strălucirea chiar şi în această nebuloasă adâncă în care trăim fără a şti încotro ne îndreptăm.
De la începutul cărţii, sincer, franc autoarea ne pune în gardă: „Viaţa la ţară e frumoasă, dar grea”, însă a trăit cu gândul bun, rugăciunea şi nădejdea în bunul Dumnezeu, vaccinul neperisabil împotriva suferinţei şi tonicul bucuriei de a trăi.

 

Vasilica Grigoraş – numitor comun

 

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

în vestiarul nopţii
mă scald în lutul gândurilor
care se rostogolesc
şi se învârtesc în gol
fără a identifica
nici măcar în linii mari
frăgezimea ideii
din glasul plin de mister
al cuceritorului graţios
adevărat spiriduş

nemulţumit de sine
încreţeşte fruntea
zâmbeşte scurt detaşat
aruncă o privire surdă
fredonează păstrându-şi calmul
fără a da satisfacţie
jocului clopoţel de cuvinte
care-i străluceşte-n ochii ageri
şfichiuind ca un bici

mă supun toanelor inimii
disting sentimente rafinate
drăgălăşenia înflorită
plină de candoare-nfiorată
adevărată corolă evantai
din frunze lungi
şi verzi ca smaraldul
care îşi pune amprenta
pe filosofia trăirilor
în căutarea grabnică
a unui numitor comun
pe care să-l menţină
în parametri normali

un surâs plin de umor
lipsit de stânjeneală
cu o rezonanţă profundă
urcă fără efort câteva octave
atingând maiestuos
un sunet ascuţit de încântare
la îmbrăţişarea mult dorită

 

Vasilica Grigoraş – “Căutând după mere” România Profundă

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.
Actorul, autorul şi regizorul de teatru, scriitorul şi eseistul Dan Puric, prin tot ceea ce spune, scrie şi întreprinde ne asigură de faptul că încă mai există România Profundă. Însă, după ceea ce se întâmplă în această minunată ţară în ultimul timp, suntem tentaţi să îl contrazicem chiar cu fapte indubitabile. Pentru a crede, susţine şi îmbrăţişa o variantă sau alta, este nevoie de o analiză foarte atentă şi să fim receptivi la semnalele definitorii ale manifestării poporului în graniţele sale, sau, mai nou, şi ale aparţinătorilor poporului român trăitori pe meleaguri străine.
Nu ne-am propus să facem un exerciţiu, o expunere, un eseu a ceea ce înseamnă România Profundă, ci îi vom lua drept “avocaţi ai poporului” pe cei doi autori ai cărţii “Căutând printre mere – un dialog amical” între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică, apărută la Editura SITECH, 2018. “Cei doi se spovedesc unul altuia întru theatre a deux, ori spre o upanişadă”. (George Anca). Ei poartă în sufletul lor o Românie abisală, deşi au avut destine diferite, un parcurs particular al timpului, fiecare are un caracter bine conturat şi strict individualizat, deosebindu-se fundamental în anumite privinţe, însă au moştenit numeroase trăsături asemănătoare, printre care aş enumera: sfânta naturaleţe a fiinţei lor, lucida analiză a vieţii, gingaşa acurateţe a iubirii… Trăind la mari depărtări, necesitatea ori hazardul a făcut, ca la un moment dat să se întâlnească şi să-şi unească puterile în realizarea unei lucrări obişnuite şi simple (doar la prima vedere), însă măreţe, de anvergură şi cu mare încărcătură emoţională.
Ambii autori, au reale calităţi scriitoriceşti “un ştiutor şi un mai ştiutor“ (George Anca), dar abordează stiluri total diferite; Pavel Rătundeanu-Ferghete, intelectualul-ţăran, care străbate în căruţă/şaretă ori la pas uliţele satului şi distanţele dintre sate, se implică adânc în viaţa concetăţenilor, observă cu lux de amănunte, până la detaliu tablourile care-i atrag atenţia în mod plăcut, sau, din păcate contaminate de viruşii descompunerii adevăratelor valori umane. Ben Todică, artistul-muncitor, călătorind peste mări şi ţări cu mijloace de transport sofisticate, moderne (maşină, tren de mare viteză, avion), minte luminată care operează cu maniere subtile de interpretare a realităţii actuale, suflet deschis, fin observator şi cunoscător al vieţii popoarelor pe mapamond. Prin întâlnirea celor doi a apărut o carte, după opinia noastră, un “caz“ în peisajul prozei româneşti, care îi parafează pe autori ca scriitori care se mişcă liber, cu o dezinvoltură a simplităţii ce nu trebuie confundată cu absenţa esenţei, ci din contra este calea iscusită de acces la izvorul cristalin al rădăcinilor unui popor.
Se observă la cei doi scriitori un nonconformism, atât în viaţă “mă simţeam în largul omului liber scăpat din închisoare, a calului scăpat în buiestru din frâu“ (Pavel Rătundeanu), “aveam acasă mai multă libertate“ (Ben Todică), cât şi în scris. Nu se supun unor canoane, de orice fel ar fi ele, ci povestesc firesc întâmplări din viaţa lor, din realitatea imediată, colorându-le afectiv, dându-le fie o conotaţie negativă, ori una pozitivă, admirativă.
Incertitudinea încadrării tipologice tematico-narative a cărţii, nu-i ştirbeşte totuşi coerenţa interioară, unitatea subcontextuală. După George Anca, volumul este un roman: “Tiradele şi personajele lui Pavel ambiţionează romanul creşterii lui la umbra replicilor centaurului româno-australian“. Cartea poate fi considerată roman social (fapte, trăiri, relaţii interumane, acţiunea desfăşurându-se în principal în două orânduiri sociale – socialism şi capitalism…), roman istoric (referiri la toate perioadele istorice şi conducători…), roman de atmosferă şi moravuri… “o viaţă aşa cum a fost”, roman autobiografic ori un jurnal, memorii, mărturisiri… Din punctul nostru de vedere, volumul este o monografie a sufletului românului adevărat, cu conştiinţa nepătată, cu dorinţa lucrului bine făcut şi cu rost, întru împlinirea menirii cu care a fost trimis pe-acest pământ. În opinia autorilor, “scrierea este o rugăciune“, iar “pâinea şi pacea sunt liturghia luminii“. Totul este prezentat sincer, fără exagerări, fără ficţiune, fără artificii meschine; totul este trecut prin propriul filtru, acela asemenea sitei celeste, prin care norii îşi cern fulgii de nea ori stropii de ploaie pentru a hrăni pământul roditor. “Istoria este cea trăită, neinventată, istoria-poveste frumoasă e dintr-al nostru colţ al ţării, ţară,pe care o am cum rar alţii o au. Doamne, dar eu o am cu aur cenuşiu strecurat de luminat şi curat, o am cu folclor şi oameni destoinici, cu oameni de aur, oameni măsură a lucrurilor, oameni potriviţi la locul şi timpul potrivit, sfinţiţi de năstruşnicia lor, câştigată de şcoala urmată, ca şcoală dincolo de şcoală pentru a se ridica de pe orizontală pe verticală întru răsit de soare şi binecâvântate a ceea ce-i iubire, drept de înviere“. (Pavel Rătundeanu)
Autorii dovedesc o foarte bună memorie a amănuntelor, uimitoare putere de analiză, cartea distingându-se printr-un biografism autentic, constituit în mare parte din confesiuni sincere, mărturii relevante pentru înţelegerea demersului lor literar. Remarcăm la Ben Todică stilul concentrat, exprimarea rafinată, fină, interpretarea pertinentă fenomenelor lumii contemporane, şi nu numai, cu trimiteri exacte la fapte şi oameni, punând punctul pe I (mare). Pavel Rătundeanu face dovada clară a unei asimilări în timp de vaste cunoştinţe din literatura română şi universală, din istoria şi geografia ţării şi lumii, din cultura neamului românesc, dar îşi dezvăluie cu francheţe sumedenie de trăiri existenţiale, familiale, sociale, profesionale. Cu prezenţă de spirit şi acuitate mentală a glăsuit cuvinte pline de lirism şi muzicalitate, aşa cum i-au fost încrustate cu litere de aur în propriu-ul ADN.
Asistăm la un dialog, o convorbire frăţească, sinceră, dar şi la o înlănţuire de proză veridică, în care evoluează personaje tipic româneşti, cu trăsături caracteristice Ardealului, prin venele cărora curge încă sânge neinfestat de transformările sociale, politice, economice… ale niciunui regim.
Întâlnim în această carte o societate de săteni, cu îndeletnicirile lor, angajaţi în relaţii de rudenie, comunitare, administrative… şi putem vorbi de o analiză psihologică a tipului de ţăran, prin care putem desprinde unele trăsături largi, fără broderii inutile, concentrate în gesturi, atitudini care-i conturează profilul, uneori denaturat de intemperiile vremurilor trăite. De apreciat abilităţile de psiholog cu exactitate de etnograf ale lui Pavel Rătundeanu, cunoscător al traiului gospodărului, al tradiţiilor, obiceiurilor, superstiţiilor, toate acestea reprezentând suma vieţii populare. Fapte diverse, minore, fără însemnătate, mici istorii de o morală elementară sunt just şi adânc observate.
Cartea este scrisă într-o limbă “Limba Română este Patria mea“ (Nichita Stănescu) frumoasă, curată, armonioasă, care abundă în regionalisme şi arhaisme, expresii şi jargoane populare neaoşe, de acolo din izvorul nesecat al neamului, nealterate de intemperiile vremelnice, de intervenţiile intenţionate sau neglijenţele regimurilor politice. Aceastea constituie “sarea şi piperul“ care asigură gustul deosebit de plăcut al lecturii. Între personajele cărţii sunt dialoguri vii, însă monologul interior al lui Pavel Rătundeanu este fascinant. Stilul său plastic, fraza amplă, arborescentă şi bogată în proverbe, zicători, vorbe de duh, versuri populare, pilde cu sonorităţi biblice, glume cu haz ne dezvăluie un fin artist popular. Prin simpla evocare a faptelor, descoperim darul de povestitor, care zugrăveşte cu lux de amănunte întâmplări şi evenimente la care participă nemijlocit. Eroii săi reprezintă categorii bine definite, schiţe realiste de chipuri de ardeleni, cititorul neputând ignora umorul, blândeţea, supleţea vorbelor ardeleneşti.
“Căutând după mere“ ne oferă o investigaţie vrednică, precisă a veridicităţii fondului popular prin care descoperim ţăranul, românul la graniţa între două orânduiri sociale, una în destrămare, muribundă, alta nouă (de aproape trei decenii), născută cu mari malformaţii congenitale, ambele având pilonii de rezistenţă putrezi. În România, capitalismul original este de fapt o societate în degringoladă. Lupta pentru existenţă devine din ce în ce mai acerbă şi se slujeşte de metode dure, aspre, feroce; oamenii competenţi şi de bună credinţă sunt înlăturaţi şi se ridică “ciurucurile“, cei “grosolani“ şi “golanii“, lipsiţi de scrupule, avizi de bani şi de putere. În locul celui mai barbar despot, înstăpânit pentru câteva decenii în veacul trecut (partidul comunist) au apărut mai mulţi stăpâni în interiorul ţării, iar din afară ne ameninţă alţii mai violenţi, mai dornici de subjugare şi înrobire. Între stăpânii vechi şi noi este poporul umilit, înfometat, bolnav şi lipsit de speranţă. Parcă nimic nu-i mai leagă pe oameni; politica şi democraţia, în loc să-i unească îi dezbină şi-i înrăieşte. România pare a fi vasul “Titanic“, în serioasă şi gravă derivă. “Trăim vremea caricaturilor, a bufonilor care habar nu au de nevoile poporului şi la rândul său, măria sa poporul a devenit bufon. (Ben Todică) Omenirea-i la confluenţa a două veacuri, a două milenii, în care, până şi biserica este în impas, însă, autorii conchid că buna şi adevărata credinţă este tot ceea ce ne-a mai rămas.
În acest context deloc încurajator, întâlnim în Dialogul amical al celor doi români un patriotism sincer şi, pe bună dreptate observăm un uşor filon de naţionalism. Asta nu înseamnă că este cineva discriminat, ori nedreptăţit, ci doar iubirea de ţară şi neam manifestată în toată plinătatea ei.
Cartea are 29 de capitole, fiecare cu un titlu expresiv şi incitant pentru lectură. El exprimă chintesenţa paginilor incluse, adâncimea şi claritatea trăirilor şi ideilor, “29 de împărtăşiri patetice, spiritual-reflexive între diurn şi înţelegere arhaică“ (George Anca), “un adevărat atelier de alchimie, în care gândurile lor prelucrate şi învelite în acea haină aurită lingvistică a limbii noastre româneşti.“ (Ioan Miclău-Gepianul)
Întâlnim minunate descrieri de natură prin care cititorul ”aude cântecul spicelor de grâu în adierea vântului, aude cântecele păsărilor, glasul stelelor, dornic parcă a intra în lumea universului sănătos, al acelei vieţi umane, creştine, sfinte”. (Ioan Miclău-Gepianul) Un capitol deosebit de plăcut este povestea Veronicăi, intitulat ”Fata pădurii”.
Petre Ţuţea afirma că „Ţăranl este omul absolut”, iar în opinia lui Pavel Rătundeanu, acolo unde trăieşte acesta, este „România Tainică”. La sat este ţăranul profund cu suflet mister divin, acolo este dramul de normalitate, cu „vorbe de doină şi basme balsame”. Ben Todică ne aminteşte că trăim într-o lume artificială, iar natura duală a omului se adânceşte; acesta este romantic şi violent, prieten şi duşman, după interes. Omul umblă după fericire, iar fericirea în opinia lui este banul, şi astfel îşi iroseşte viaţa, care nu poate fi cumpărată cu nimic.
În opinia lui Pavel Rătundeanu, a întemeia o familie este un act sfânt, familia este nucleul de bază al unei societăţi sănătoase, membrii săi fiind alături la bine şi la rău, însă şi aici autorul observă schimbări, uneori destul de nefireşti, unele chiar de neînţeles, absurde, însă, în ciuda acestora, nu-şi schimbă punctul de vedere, nu se îmverşunează, nu cleveteşte, nu urăşte, ci dimpotrivă iubeşte cu patos.
În carte se regăsesc cuvinte cu o pondere covârşitoare: dragoste de ţară şi neam, limba română, bunăvoinţă, bună-cuviinţă, viaţă, înţelepciune, învăţător, răbdare, străruinţă, familie, ordine şi disciplină… O asemenea scriitură poate fi asemănată cu biserica satului românesc, cuvântul fiind icoana sufletului românului, a creştinului autentic, adevărat; “Menirea vieţii este să te cauţi pe tine însuţi“ pentru ca “Să-l descoperim pe Hristosul din noi“.
Prin lectura acestui volum, cititorul rămâne cu bucuria împărtăşirii cu stropi de „Românie Tainică” din ploaia mănoasă a existenţei unui popor vechi, cu o istorie milenară care va continua să fiinţeze în propria-i adâncime (satul românesc) şi în lărgimea de mari dimensiuni, concretizată în comunităţile românilor de pe întreg globul pământesc, în sufletul tuturor românilor cu dragoste şi dor de patria mamă.
“Această carte este un tablou, este o sculptură din topor care ascunde în imaginea fiecăruia dintre noi punţi spre ai noştri de departe. Prin textul lui Pavel se vede cu adevărat prin ce trece România azi pentru că, vorba lui Blaga, darul omului s-a născut la sat“. (Ben Todică) Şi, ne permitem să adăgăm, că acolo, în peştera adâncă a românismului, “lumina lui Zamolxis“ va păstra veşnic vii stalactitele şi stalagmitele în care vor străluci perlele profunde ale spiritualităţii poporului român şi astfel, neamul nost va dăinui peste veacuri şi milenii prin binecuvântarea Domnului, pentru că “identitatea este o taină şi stă în mâna lui Dumnezeu“. (Dan Puric)