Carmen Manea: Botond Szöcs – Un tânăr pianist virtuos a primit premiul de Excelenţă al Academiei Româno-Americane, 2017

În vârstă de 22 de ani, tânărul pianist Botond Szöcs s-a făcut  remarcat în lumea muzicală graţie temperamentului energic inconfundabil, potenţat de intensitatea trăirilor artistice şi manifestat prin forţa persuasivă a interpretării. Student la Facultatea de Muzică din cadrul Universităţii Transilvania din Braşov, la clasa prof. univ. dr. Stela Drăgulin, nume reputat al şcolii pianistice româneşti şi mondiale, Botond a participat la numeroase concursuri naţionale şi internaţionale câştigând zece premii I printre care Premiul I şi Trofeul Concursului Naţional Victor Giuleanu, ediţia a III-a (2012) sau Premiul Remember Enescu, acordat de Fundaţia George Enescu.  Acestor premii li s-au adăugat în 2017, Premiul Special al Juriului  şi Premiul de Excelenţă la Concursul Art Estival Braşov – ediţia a VII-a şi  ARA Music Award for Excellence  – The Best Concert Performer as a Soloist, Member of a Chamber Music Ensemble and Accompanist (Premiul ARA  de Excelenţă  în Muzică pentru cel mai bun interpret  în calitate de solist, membru al unui ansamblu de muzică de cameră sau acompaniator), oferit în cadrul celui de al 41-lea Congres al Academiei Americano-Române pentru Ştiinţe şi Artă. 

Debutul solistic, la doar 17 ani, în compania orchestrei Filarmonicii de Stat din Sibiu, (cu Concertul pentru pian şi orchestră în Fa major, KV 459 de W.A. Mozart), a fost urmat, în scurt timp, de noi apariţii concertante alături de orchestre filarmonice din ţară. În repertoriul solistului au pătruns rapid piesele de rezistenţă ale genului (Concertul nr. 3 în do minor și Fantezia pentru pian, cor şi orchestră de L. Van Beethoven, Concertul în la minor de E. Grieg, Concertul nr. 1 de F. Liszt, Concertul in la minor de  R. Schumann, Concertul nr. 1 în mi minor de F. Chopin și  Concertul nr 2 in do minor de S. Rachmaninov.)

Preocupat intens de muzica de cameră, Botond a  susţinut, începând cu 2015, seria recitalurilor axate pe integrala Sonatelor pentru pian și vioară de Mozart şi Beethoven. Profund impresionat de prestaţia artistică a lui Botond, partenerul său din cadrul integralei beethoveniene, violonistul Peter Rosenberg (prim concert-maestru al Bamberger Symphoniker, Germania), a afirmat elogios: „tânărul pianist Botond Szöcs continuă pleiada de mari talente din clasa celebrului pedagog al pianului, Stela Drăgulin. Are un temperament eruptiv şi pasionat, însă sesizează şi realizează aspectele poetice ale muzicii. Are o tehnică foarte dezvoltată şi sigură, dar întotdeauna subordonată conţinutului muzical”.

Momente notabile în ascensiunea pianistică a lui Botond sunt și apariţiile sale cu programe de recital în ţară și peste hotare, între care se află şi turneul din 2015 din Anglia (Oxford, Londra şi Bristol), desfășurat sub egida Institutului Cultural Român.  Au urmat turneele efectuate în Germania,  Ungaria şi, de curând,  în Italia, unde a  susţinut un recital la Ambasada României din Roma în faţa Preşedintelui Parlamentului European, Antonio Tajani, şi a Ambasadorului României în Italia, George Bologan.  Prestaţia sa artistică a fost considerată un succes, interpretarea lucrărilor a fost caracterizată de critică drept „electrizantă”, Botond captivând audienţa cu o „performanţă zguduitor de profundă.” (Comunicat de presă). Lăudat de presa braşoveană  şi apreciat de public a fost şi recitalul la două piane susţinut alături de  pianista Alina Elena Bercu în inchiderea Stagiunii de concerte 2016-2017 a Centrului Muzical al Universităţii Transilvania din Braşov.  De asemenea, Botond Szöcs a contribuit la materializarea CD-ului promoţional creat pentru Expoziţia Retrospectivă Valeriu Maximiliam 1895.

Interesat de dublarea interpretării printr-o activitate ştiinţifică susţinută,  Botond Szöcs a participat la diverse manifestări de sesiuni studenţeşti unde s-a remarcat  atât prin prezentarea de postere cât şi prin lucrări  de analiză a muzicii. Lucrările sale W.A. Mozart – Sonata KV 331 în La Major şi Reprezentarea mentală a interpretării muzicale i-au adus două premii I, cea de a doua lucrare primind şi premiul de Cea mai bună lucrare studenţească  a Facultăţii de Muzică.  Lucrările vor fi publicate în Buletinul Universităţii Transilvania din Braşov – ediţia 2017. Critica de specialitate i-a fost  întotdeauna deosebit de favorabilă, câteva spicuiri din  publicaţiile apărute fiind enumerate în continuare:

„Minunat cântă tânărul pianist Szöcs Botond… Un al doilea Richter… Nici nu aş şti cu ce să încep… cu grija lui de a reda corect fiecare frază muzicală, cu sunetul lui plin, rotund, cu versatilitatea incredibilă de care a dat dovadă! Toate acestea s-au regăsit în recitalul de duminică seară, reprezentate în mod strălucit de tânărul pianist. Dar, peste toate, aş remarca o sensibilitate ieşită din comun şi un elan pe măsură.” (Petra Gherasim, Tânărul pianist Szöcs Botond în recital la Ateneul Român)

„Graţie calităţilor muzicale incontestabile şi îndrumării de excepţie de care beneficiază, pianistul în vârstă de 20 de ani a realizat versiuni remarcabile ale lucrărilor respective, care au evidenţiat plenar calităţile artei sale instrumentale /…/ precum şi capacitatea de a reliefa bogăţia semantică a muzicii. Am apreciat arsenalul de mijloace pianistice (cuprinzând tehnica de degete şi de bravură, dar şi tuşeul plin de sensibilitate şi nobleţe), care a contribuit la evocarea evenimentelor, printr-o impresionantă acumulare de dramatism şi forţă expresivă.”

—————————–

Carmen MANEA

Cronică de concert

Braşov, 1 iulie 2017

Valeriu Dulgheru: Ospăț în timpul ciumei

Priveam deunăzi consternat cum preşedintele Dodon prezenta jurnaliştilor invitaţi la reşedinţa sa (e a sa după modul cum o foloseşte!) de la Condriţa. Cu câtă satisfacţie de sine făcea el acest lucru (se observa după chipul său), prezentând curtea îngrijită (evident, nu de el!) cu flori, lacul artificial, topogamele pentru copii (pentru cine sunt destinate la reşedinţa preşedinţiei? Probabil pentru preşedinte când se dă în mintea copiilor! Se vorbeşte că au apărut după ultima renovare a reşedinţei de către Dodon care a costat milioane de lei (fostul preşedinte N. Timofte nu a irosit bani publici pentru hatârul propriu!)). Trebuie de fapt să-l înţelegem pe Dodon: este tânăr tătic, are copii mici. Ca şi fostul său bos V. Voronin (cel care a transformat reşedinţa prezidenţială într-un adevărat conac boieresc, dar pe banii noştri!) Dodon nu a ezitat să prezinte şi beciurile pline cu conservări (făcute de cine şi pentru cine?), vinuri, coniacuri. Conform investigaţiei Rise Moldova Dodon a cheltuit milioane de lei pentru repararea şi reamenajarea reşedinţei. Se pune întrebarea: pentru ce a trebuit să-şi etaleze fudulia? Chiar că prostul nu este destul de prost dacă nu e şi fudul.

Fostul preşedinte N. Timofte cu convingeri liberale pe parcursul celor patru ani nu a cheltuit nici un ban pentru reparaţia reşedinţei, nu a refăcut reşedinţa după bunul său plac, nu a făcut nicio prezentare a reşedinţei jurnaliştilor, nu a făcut nici un soi de serbări familiare, pe când fostul preşedinte comunistul nr. 1 V. Voronin şi actualul preşedinte socialistul nr. 1 I. Dodon, „slugi ale poporului”, apărători ai „omului truditor” îşi permit un astfel de lux în cel mai sărac stat din Europa. La întrebarea unui jurnalist despre petrecerea privată dată recent la reşedinţa prezidenţială de la Condriţa I. Dodon a răspuns nonşalant: „Da confirm! Unul din feciorii mei a împlinit o vârstă frumoasă. Reşedinţa este o casă de servicii, este locul de trai al preşedintelui!”. Cum vă place Domnilor? Îi este puțin salariul de vreo 15 mii de lei lunar pentru ași acoperi singur cheltuielile private! Câtă lipsă de elementar bun simţ. Sunt bolnave, grav bolnave aceste „slugi comuniste ale poporului”. De fapt, de ce nu ar proceda astfel dacă noi le permitem. Ceva e putred în Danemarca noastră!

Priveam cu dezgust acest circ, acest ospăţ înaintea ciumei, şi mi-au venit din memorie câteva cazuri despre adevăraţi conducători de stat cu grijă de popor. Ceva timp în urmă citisem despre preşedintele Uruguayului care refuzase la reşedinţa prezidenţială, la maşina prezidenţială, la salariul de preşedinte, care era donat unei asociaţii de binefacere. Al nostru însă, socialistul Dodon, consideră reşedinţa prezidenţială drept un loc de petreceri private şi de trai!

Ceva mai înainte citisem despre Urho Kaleva Kekkonen, preşedintele Finlandei (o ţară cu unul dintre cele mai înalte nivele de viaţă din Europa!), care în weekend pleca la ferma sa, se urca pe tractor, şi se ocupa de ale gospodăriei. Ai noştri boieri comunişti şi socialişti, odată urcaţi sus nu-i mai vezi să coboare la nivelul omului simplu. Poate doar pentru diferite showuri ieftine cum a fost deunăzi vizita preşedintelui Dodon în colhozul „Put’ Il’icea” (cer scuze, într-o gospodărie model care doar în Găgăuzia există!), unde s-a urcat pe o combină de secerat grâu şi a făcut o roată (în stilul stăpânului său V. Putin!), timp în care întreg alaiul în frunte cu başcanul I. Vlah î-l aşteptau smeriţi la soare pe o căldură de peste 35oC.

Citeam dăunezi cu profund respect despre modul de trai al preşedintelui Austriei (o ţară cu unul din cele mai înalte nivele de trai din Europa) Alexander Van der Bellen, cu origini nobiliare, care locuieşte într-un apartament ordinar (al nostru socialistul – într-un palat în trei nivele şi un conac boieresc prezidenţial), pleacă la serviciu cu transportul public (v. foto). Adevărată slugă a poporului!

Al nostru breaz preşedinte socialist crescut şi educat în spiritul „idealurilor comuniste” unde „totul era pentru omul muncitor!” are o reşedinţă – adevărat conac boieresc la Condriţa unde se lăfăieşte în lux ca un mare boier, o reședință la Holercani pe malul Nistrului, mai are un palat în trei nivele la Chişinău şi alte proprietăţi (întreaga sa viaţă fiind bugetar!), este escortat la lucru de un adevărat alai din mai multe maşini de lux, creând probleme pasagerilor din transportul public, zboară în călătorii cu avioane private.

Pentru a evidenţia şi mai bine contrastul izbitor mai aduc un exemplu cras – cel al cancelarului Germaniei – celei mai dezvoltate şi mai bogate ţări europene, stâlpul economic al Uniunii Europene, Angela Merkel. Locuieşte într-un apartament ordinar unde îşi plăteşte singură toate serviciile, are o vilă modestă (a se vedea contrastul între vila cancelarului Merkel şi cea a preşedintelui Dodon!). Dacă călătoreşte undeva împreună cu soţul în acelaşi avion soţul îşi plăteşte drumul singur. Adevărată slugă a poporului german!

Mă întreb şi vă întreb şi pe Dstră: de ce îi permitem acestui baistruc să se comporte în aşa mod? De parcă ne-ar face plăcere masochismul acestui socialist cu apucături boiereşti. Colac peste pupăză Dodon ne mai anunţă că la sfârşitul lunii august va începe reparaţia Palatului Prezidenţial (pe bani turceşti, spune el. Braşoave! Dar cine o să-i întoarcă? Tot noi, contribuabilii). Îi sunt puţine actualele reședințe luxoase din Chișinău, Condrița și Holercani? Iar noi tăcem! Actualmente se află la odihnă în Grecia (de ce nu în iubita sa Rusie!), unde după cum  spune va vizita . Vre-o lună în urmă jurnaliștii l-au găsit odihnind-se cu familia în Turcia. Câte concedii pe an are acest trântor care nu mai știe ce să facă de plictiseală?

Au pornit un lucru bun tinerii de la ODIP (Onoare, Demnitate şi Patrie) – colectarea semnăturilor pentru demiterea lui Dodon – o şansă de a scăpa de acest impostor, iar noi stăm deoparte şi ne întrebăm: vor reuşi sau nu! Dl M. Ghimpu, în loc să se alăture frumoasei iniţiative a tinerilor (moment deosebit de important, până la urmă moţiunea de demitere va trebui înaintată în parlament de un partid parlamentar) iese cu o declaraţie pompoasă în presă de colectare a semnăturilor pentru demiterea lui Dodon, declarând că el e primul semnatar (asta după ce tinerii de la ODIP au colectat deja zeci de mii de semnături). După ce l-a îngropat la direct şi la figurat pe tânărul D. Chirtoacă, odinioară un politician cu mari perspective iar acum învinuit de trafic de influenţă de camarila lui Plahotniuc, M. Ghimpu dă vina pe altcineva de arestarea lui D. Chirtoacă. Dar să ne aducem aminte cum î-l presau pe preşedintele N. Timofte (el şi dna C. Fusu) să accepte candidatura lui V. Plahotniuc pentru funcţia de prim ministru.

Am ajuns ca astăzi să fim conduşi de cuplul Dodon – Plahotniuc. Aparenta discordie dintre ei este pentru cei proşti. Sunt o apa şi un pământ. Există deja suficiente momente care demonstrează conlucrarea adâncă a lor. Primul ajutor frăţesc Plahotniuc i l-a dat lui Dodon, scoţându-l pe R. Usatîi pe linie moarta la doar o săptămână până la alegerile din a. 2014, fapt ce ia adus suplimentar lui Dodon 10-15 mandate de parlamentar. A doua oară i-a întins o mână de ajutor frăţesc la prezidenţialele din toamna lui 2016. Mai ţineţi minte panourile publicitare instalate pe toate drumurile, pe o parte a cărora era plasat banerul PDM „Împreună suntem mai puternici!”, iar pe cealaltă parte – banerul socialiştilor „Dodon preşedinte!”. Până la urmă Plahotniuc l-a făcut preşedinte pe Dodon. A treia oară în pofida tuturor avizelor negative Plahotniuc împreună cu Dodon au votat şi promulgat Legea privind votul mixt. La doar o zi de la votarea Legii preşedintele Dodon a promulgat-o declarând cu satisfacţie că au fost luate în considerare toate propunerile socialiştilor, inclusiv votarea într-un singur tur. Dar tocmai votarea într-un singur tur când prin fraude, cumpărări, dosariade Plahotniuc şi Dodon au şanse mari de a câştiga, este cel mai antidemocratic element al Legii. Un candidat cu sub 10% de voturi va fi câştigător. În turul doi, la o bună mobilizare a dreptei – centru dreapta, stânga întotdeauna a pierdut. Această Lege are atâtea mine cu efect întârziat, dar pentru autorii ei contează să ajungă cu orice preţ în parlamentul din 2018 cu fracţiuni majoritare.

Şi atunci ce-i de făcut? Este o singură cale de a opri acest dezmăţ dodonist-plahotniucist – unirea forţelor unioniste, a celor liberal – democrate. A apărut o șansă: poate lui T. Băsescu îi reușește să unifice aceste forțe ”prounioniste” atât de răzlețite. Nicolae Bălcescu spunea la mijlocul secolului al XIX-leaMenirea intelectualului este de a lumina masele”. ”Dar unde sunt intelectualii?” se întreabă mult stimata ex-deputat în primul parlament rămasă și astăzi cu colană vertebrală verticală Nadejda Brânzan. ”Eu încă o dată fac apel către toată lumea bună, către toți intelectualii! Nu contează ce eşti: medic, profesor, doctor în ştiințe, scriitor, compozitor. Gândiți-vă că aveți baştină, aici vă sunt rădăcinile și că nu vreți înapoi în ceea ce a fost 27 de ani în urmă, dar vrem înainte, că noi vrem să ne reîntregim Țara! Ceea ce face Dodon e mancurtism. Ei vor să dezvolte mancurtismul, să ne ucidem patria. Nu vedeți, au rupt harta României. Rădăcinile noastre strămoşeşti sunt acolo!” ne îndeamnă N. Brânzan.

Să ne ajute Dumnezeu să ne vină mintea cea de pe urmă măcar în al doisprezecelea ceas.

——————————————–

Valeriu Dulgheru

Chișinău

august, 201

august, 201

Alexandru Nemoianu: Câteva gânduri despre ,,pensiile speciale”

Cu neplacută surpriză am văzut că există discuții numeroase despre « armata română » ; unele despre pensiile caraghioase pe care le primesc ofițeri de mucava , altele privind oportunitatea reintroduceri serviciului militar obligatoriu; pentru bărbați și femei. Inițial sub forma subersivă a unei pregătiri « voluntare ».
O discuție mai fără rost greu ar putea fi aflată. În acest context mărturisesc că nu cred un singur moment în vreo virtute « educativă » a serviciului militar și cred că servitutea sclaviei sub arme este o formă de impilare la limita sadismului. Cu această mărturisire ar trebui să ne amintim ce a însemnat « armata » în anii comunismului și de fapt nu numai.

Una dintre cele mai dezgustatoare structuri ale României bolsevice a fost armata. Scârba față de aceasta entitate era produsă de împrejurarea că noțiuni și concepte cu valoare supremă, legate de ceea ce ar fi trebuit să fie o armată a țării, așa cum erau, jertfă, dăruire, dragoste de neam, erau batjocorite, pervertite, caricaturizate. Conținutul conceptelor amintite era întors pe dos și siluit în a sluji o realitate ce statea împotriva înțelesului și rostului lor de a fi.
Rostul armatei României bolșevice nu a fost acela de a apăra pământul românesc, era de a ține în existență un regim bestial care stătea împotriva a tot ce era românesc. Ca și cum asta nu ar fi fost deajuns, armata romana era încadrată cu un corp ofițeresc penibil, recrutat dupa criterii anapoda în care lipsa credențialelor morale și profesionale era motiv de promovare la fel ca și lașitatea și starea de nevertebrat. “Ofițerii” armatei bolșevice erau urâți, proști, rău mirositori și nu știau decât să se îndoape în popote și să  se amețească sorbind gamele de rom “Spiriduș”.
Armata României comuniste a participat activ și direct la acte bestiale și antinaționale, a hăituit pe luptătorii pentru libertate, a participat la exterminari și represiuni. În plus corpul ofițeresc a fost direct implicat în chinuirea, umilirea și schilodirea, morală și fizică, a generații de recruți, sclavi fără vină ai regimului morții. “Instrucția” în armata bolșevică era tortura, o crimă imprescriptibilă.
În același timp supraviețuirea acestei structuri monstruoase după Decembrie 1989, în formă și spirit, este cea mai clară dovadă a supraviețuirii blestematului duh bolșevic, dovada “comunismului după comunism” în România.
Desfințarea “serviciului militar obligatoriu” de la sfârșitul anului 2006 reprezintă cea mai importantă acțiune împotriva “comunismului după comunism”.
Armata voluntară, în chip necesar,va trebui să promoveze calitate și merit. În acest chip Armata Română ar putea să devină, ceea ce în chip ideal ar fi trebuit sa fie mereu, trupul chemat să țină în existență Neamul în clipele sale de supremă încercare.
Faptul că “ofițerii” monstruasei structuri represive numită impropriu “armata română” au fost și sunt compensați cu pensii obscene este un adevarat scandal. Un scandal ale cărui dimensiuni sunt amplificate de împrejurarea că TOȚI cei care au aparținut structurilor represive, criminale, comuniste sunt asemenea compensați cu pensii scandaloase: securițtii, “magistrații” și “personalul de deservire al închisorilor”. Acest spectacol grețos trebuie încetat. De fapt acești rau făcători și criminali inveterați ar trebui să stea dupa gratii. Reducerea drastică a acestor pensii, mergând până la eliminarea lor, ar fi un minimal și salutar pas de asanare și reparație morală.
Eliminarea  « fostilor ofițeri »  din viața publică este o necesitate vitală !

Cu aceste câteva gânduri repet credința că pensiile « speciale » pentru ofițeri de nimica sau reintroducerea serviciului militar obligatoriu ar fi acte de obscenitate socială.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

5 august 2017

Nicoleta Nistoroiu & Gheorghe Constantin Nistoroiu: Regina Maria – Inimoasa înfăptuitoare a Marii Uniri

„Mai mult decât o Femeie,

mai mult decât o Regină,

un simbol.”

(Prinţesa-scriitor Elena Văcărescu)

 

Augusta noastră suverană şi-a iubit Ţara care, a înfiat-o, integral şi la rândul ei a înfiat-o inimii ei mari cât o Patrie română dragă.

A iubit Dragostea cerească, Iubirea pământească, poporul, natura, costumul naţional, lăcaşurile sfinte, văile şi dealurile, munţii şi apele, florile şi păsările, pruncii şi bătrânii, Codrul şi Primăvara, toamna şi viorelele, tot ce era  românesc şi dumnezeiesc în Regatul ei.

Dumnezeu a iubit-o mult, căci şi ea prea mult a iubit.

A rămas veşnic îndrăgostită de ţara ei adoptivă, ROMÂNIA-Grădina Maicii Domnului-Regatul divin al Dumnezeieştii-MARII-Împărăteasa Cerului şi a Pământului:

„Ţară iubită! Te văd în toată frumuseţea ta şi fiecare imagine îmi e la fel de dragă; oriunde mi se îndreaptă ochii văd locuri pe care le-am iubit…

   Îţi văd câmpiile, codrii, munţii, dealurile şi văile…

   Îţi văd luncile fermecate ale râurilor sau ale pâraielor, văd iarba verde de sub sălcii…

   Văd aburul uşor al colbului plutind în liniştea serilor de vară pe ogoare…

   Văd vechile cruci de piatră de pe marginea drumului, străjuind neclintite câte un loc, semănând uneori cu bătrânii pustnici ce nu mai au de-a face cu vreun muritor.

   Văd ţăranii cum se întorc de pe ogoare la asfinţit, cu cămăşile albe pătate de sudoare, şi copilaşii cu hăinuţe colorate alergând cu paşi mărunţi pe lângă ei, în timp ce soarele aprinde cerul cu flăcări minunate înainte să se cufunde în zare…

   Dar codrii îmi sunt cei mai dragi primăvara, când frunzele copacilor sunt străvezii, precum vitraliile, când viorelele şi floarea-Paştelui acoperă pământul cu mii de steluţe, ori toamna, când culorile lor sunt mai minunate ca visul de poet.” (MARIA Regina României, Ţara Pe Care O Iubesc-Memorii din exil. Cu ilustraţii de Regina Elisabeta a Greciei. Trad. Maria Berza, Humanitas-Bucureşti, p. 64-65)

Momentul crucial, tragic, dar şi de apogeu al Reginei Maria, similar cu al Ţării ei dragi, România, pe trei sferturi invadată de aceeaşi duşmani creştini ce o râvnesc a odrăslit, culmea în perioada cea mai dramatică a vieţii ei, când se afla la Iaşi în refugiul pe care şi-l împletea alături de ţară cu tristeţe şi durere: o Ţară cu sufletul şi cu trupul sfârtecat şi cu mulţi dintre fii ei morţi; o Mamă cu sufletul şi cu trupul frânt lăsând în pământul ocupat jertfa copilului ei.

Suferinţa războiului crud până la urmă le-a înnobilat deopotrivă şi pe Ţară şi pe Regină: „Mă aflam în miezul acestei situaţii, fiind la rândul meu tot o refugiată, o Regină cu mâinile goale, o mamă ce tocmai îşi înmormântese pruncul, aflat printre primele victime ale epidemiei ce izbucnise cu violenţă-simţeam din plin această deznădejde, fiind prea zdrobită de durerea mea pentru a-i mai ajuta pe alţii. Puţin câte puţin, suferinţa cumplită din jurul meu a reuşit totuşi să mă îndepărteze de propria-mi amărăciune, mi-a insuflat dorinţa arzătoare şi nestăvilită de a fi de folos poporului meu şi prin el ţării mele, într-un moment în care ultimul dram de speranţă părea să ne fi părăsit.

   Ceva în sinea mea îmi spunea că glasul meu, ridicându-se deasupra tuturor, era acum trebuincios celorlalţi; deveniserăm atât de neînsemnaţi, de zgribuliţi, de neajutoraţi, iar în ţinututile noastre mai primitive ideea unei mame pe care să o ştii aproape, de care să te sprijini, însemna o mare mângâiere, poate cea mai mare.” (MARIA Regina României, Ţara Pe Care O Iubesc-Memorii din exil. Cu ilustraţii de Regina Elisabeta a Greciei. Trad. Maria Berza, Humanitas-Bucureşti, p. 5-6)

    Ursitoarele Reginei MARIA a ROMÂNIEI, prin Grija de sus i-au pregătit şi împodobit vremea venirii pe lume sub zodia princiară a neprevăzutului, a Suferinţei şi a Frumosului.

Răsfoind în sinaxarul destinului ei a văzut că  „tot ce era rău şi crud se îndulceşte, iar ce era frumos şi fericit îşi păstrează aura luminoasă. Cred că am avut din naştere o fire de artist, dintotdeauna am iubit frumosul şi cu trecerea anilor îl iubesc tot mai mult… Întotdeauna am fost considerată o femeie frumoasă-de fapt, după părerea mea, am fost considerată chiar mai frumoasă decât eram, dar viaţa femeii e mult mai interesantă când e luată drept „o frumuseţe” de toată lumea.”  (MARIA Regina României-Jurnal de Război 1916-1917. Trad. Anca Bărbulescu. Ed. îngrijită de L. Boia, Ed. Humanitas-Bucureşti, p. 26).

Marele naţionalist creştin Doctorul Şerban Milcoveanu ne-a împărtăşit admiraţia la superlativ pentru marea noastră Regină: „Regina Maria-cea mai frumoasă femeie din Europa. În plus supra-inteligentă şi supra-talentată. Răniţii şi ostaşii din primul război mondial i-au dat cognomenul de „Cea Bună”.

   Era nepoata reginei Angliei şi nepoata ţarului Rusiei şi ca atare avea pasiunea serbărilor împărăteşti şi a călătoriilor triumfale. Avea un mare duşman ministrul de Finanţe Vintilă I. C. Brătianu şi un mare aliat primul ministru Ionel I. C. Brătianu.

   Săptămânal cerea la telefon subvenţii pentru serbări şi călătorii. Vintilă I.C. Brătianu ştia dinainte şi închidea telefonul la jumătatea convorbirii. Atunci Regina Maria făcea al doilea telefon la Preşedinţia Cosiliului de Miniştri şi Vintilă I.C. Brătianu primea de la Ionel I.C. Brătianu  rugămintea de a elibera banii necesari.

   Argumentul cu care Ionel I.C. Brătianu convingea pe Vintilă I.C. Brătianu: „Ce vrei, dragă dacă suntem Regat în loc de Republică şi avem o Regină din două dinastii imperiale.”

   Vintilă I.C. Brătianu ofta şi plătea, dar prin Bucureşti el mergea pe jos pentru ca Ministerul să nu cheltuiască banii cu benzina.”(Milcoveanu Şerban, Politica în întrebări cu/ fără răspunsuri. Vol. I, editat de Asociaţia foştilor preşedinţi ai studenţimii-persoană juridică şi de Liga pentru apărarea Adevărului istoric-persoană juridică, Bucureşti.)

   Zelul regal, suveran al Reginei Maria a României, deşi era cel de autoritate augustă, nu avea caracter de absolutism, nu tindea spre afirmare politică, ci răspândea acea aură a Frumuseţii, a Maternităţii creştine naţionale, acel simţ şi instinct diplomatic, de îndrăzneală, de implicare şi asumare politică: „Ea nu a rămas, precum regina Elisabeta, departe de viaţa politică, consemnează istoricul Ioan Scurtu, ci s-a implicat direct, acţionând nu numai pe lângă rege, dar şi participând la convorbiri cu diplomaţi străini şi fruntaşi ai vieţii politice din România.” (Ioan Scurtu, Regele Ferdinand. Ed. Garamond, Bucureşti-2016, p. 26)

Atitudinea fermă a reginei Maria cu privire la tratatul din anul 1883, cum că acesta nu putea să oblige România de a nu se împotrivi Imperiului Hasburgic, dacă interesele naţionale cer acest lucru era destul de „clară şi deschisă”.

Principesa Maria Alexandra Victoria de Edimburg, păşea spre tronul de Regină a României în cadenţa suverană cu poporul spre înfăptuirea idealului lui suveran, suzeran, naţional.

Într-o conversaţie cu I.G. Duca, Regina Maria spunea răspicat: „…Eu de ţara asta nu mă despart. Înţeleg aspiraţiile ei şi le îmbrăţişez. De alminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-aţi obligat să renunţ când m-am măritat, altă patrie decât România nu am.” (Apud Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 446).

Regele Ferdinand, deşi poseda multiple calităţi era: „stângaci, fără poză şi prestanţă” (Ioan Scurtu, op. cit., p. 24) …, afişând o „timiditate bolnăvicioasă…, o compromiţătoare stângăcie şi o lipsă cumplită de armonie şi de majestate.” (I.G. Duca, Memorii, vol. I, Bucureşti, Ed. Exxpres-1992, p. 135).

Lipsindu-i însuşirile esenţiale: vigoarea, zelul, diplomaţia, tenacitatea, iubirea poporului, asumarea, hotărârea şi rezolvarea rapidă al situaţiilor politice extreme, cum a fost cazul izbucnirii războiului, pierderile de teritoriu şi consecinţele lui nefaste pentru prezentul şi viitorul ţării şi al poporului român, regele purtându-şi drama în suflet se poticnea deseori.

Regele Ferdinand era desigur educat şi spiritual, dar îi lipsea vlaga de bărbat şi de monarh.

Nu era uşor pentru Ferdinand să lupte împotriva ţării natale, însă dragostea Reginei Maria pentru Patria ei regală, adoptivă l-a covârşit ajutându-l să iasă din această sfârtecare sufletească: „…A trebuit să-i impun inimii mele tăcerea;(spunea regele); asta n-a fost uşor; cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria faţă de poporul român ale cărui destine le conduc.” (Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. II, 1916-1917, p. 155)

În luarea acestei decizii covârşitoare a regelui Ferdinand un rol hotărâtor i-a revenit frumosului prinţ oltean Barbu Ştirbei: „…Lângă dânsul sta însă neclintit în hotărârea de a lupta alături de Aliaţi pentru înfăptuirea românismului Barbu Ştirbey. Lui i se datoreşte în primul rând hotărârea regelui. Cum s-a hotărât, prin ce lupte sufleteşti, cu ce jertfe, e meritul regelui şi numai al conştiinţei lui. Că această eroică luptă sufltească a dat-o în această direcţie şi nu într-alta, meritul îl are, întreg, Ştirbey.” (I.G. Duca, op. cit., p.151)  

În sângele Reginei Maria, fostă principesă Maria Alexandra Victoria de Edimburg,  nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, cochetă, aristocrată, inteligentă, deşteaptă şi frumoasă, dogorea fierbinţeala slavă şi senzuală a Marii Ducese Maria Alexandra a Rusiei, fiica ţarului Alexandru al II-lea, martirul şi a ţarinei Maria, precum şi calmul, cumpănirea, tenacitatea şi fascinaţia navigării ducelui-marinar Alfred de Edimburg şi Saxa-Coburg-Gotha.

La cumpăna dintre vremuri, când se juca drama destinului ţării sale, Regina Maria a luat calea diplomaţiei să lupte pentru soarta Regatului român, pe care-l purta în sufletul ei mare.

Întâlnirea dintre cel mai urât om politic al vremii evreul-francez Georges Clemenceau şi cea mai frumoasă femeie a timpului, Regina Maria este revelatoare:

„Lui Clemenceau (martie 1919,n.n.) îi face plăcere să stea de vorbă cu această femeie dârză (Regina Maria), dotată cu simţ politic, pe care rar îl întâlneşte la omologii săi…”,consemna Jean de Cars, citat de Cornel Bîrsan în Doamne şi Domniţe, Jupâniţe şi Amante ale Domnilor Români, Ed. Libres, Bucureşti-2017, p. 588)

Frumoasa noastră suverană a luat atitudine făţişă şi frontală la Conferinţa de la Paris din 1919, privind apărarea drepturilor ţării sale, îngrozindu-l şi înspăimântându-l pe fiorosul tigru-Clemenceau care se destăinuia astfel colegului diplomat Andre Tardieu: „Cum să se poate înţelege un tigru ca mine cu o leoaică ca asta?”

În fiinţa Reginei Maria înzestrată de Dumnezeu şi de gena părintească sălăşluia o conştiinţă deosebit de puternică, o tărie de caracter de cremene, o iubire nemărginită şi o bărbăţie demnă de marii Eroi daci ori Cavaleri medievali şi o popularitate care se răsfrângea în evlavia poporului ce o venera ca pe o Fiică şi o Mamă deopotrivă.

Regina Maria şi-a legat, şi-a împletit, şi-a împlinit Soarta ei regală cu Destinul poporului pe care îl iubea cu dragoste sfântă de Mamă. Ea era profund conştientă că se asumă unui moment istoric frumos, aspru, dar şi crucial în acelaşi timp, străduindu-se din răsputeri să-i dea măreţia regală a suferinţei şi a iubirii sale frumoase.

Frumoasa noastră Regină Maria conştientiza faptul că încercările dramatice prin care trece un mare caracter sau un mare popor, mai de vreme sau mai târziu aduc şi supremele biruinţe.

Pe cerul luminos şi serafic al Patriei sale, unde se lăfăiau Zorii strălucitori ai geniului acestui mare Neam dac, Regina Maria întrezărea ivirea norilor negri care anunţau furtuna războiului:

„Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu-aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!

   Aş vrea să fiu eu rege-poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre dacă ar fi nevoie-nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara.”  (MARIA Regina României-Jurnal de Război 1916-1917. Op. cit., p. 9, Însemnarea din 5/ 18 septembrie 1916)

Dârzenia şi autoritatea Reginei Maria nu sta numai în coasta lui Ferdinand, ci înfiera şi laşitatea fiului ei Carol, înainte ca acesta să se înroleze şi să devină dezertor: „Cum poţi sta liniştit când patria ţi-e cotropită, când fiecare zi aduce veşti şi mai disperate?Nu-nţelegi nobleţea rolului pe care ai putea să-l joci? […] Ai putea fi idolul armatei, credinţa ei, speranţa ei; în loc de toate astea tu nu eşti nimic, nimic altceva decât un băiat care-şi pierde vremea acasă.” (Paul al României, Carol al II-lea, regele României, Bucureşti, Ed. Holding Reporter, p. 23)

Din ipostaza de Căprioară regală care ţâşnea printre dealurile şi pădurile Regatului se transpunea în cea a Eroinei în mijlocul trupelor şi în cea a Mamei lângă căpătâiul suferinzilor.

Datorita faptului că unităţile străine ale Crucii Roşii nu mai pridideau cu starea mulţimii bolnavilor, Suverana a înfiinţat societatea sa filantropică Regina Maria, alinând răniţii şi muribunzii.

Fiinţa ei care emana mireasma frumuseţii sale regale era într-o permanentă stare de dăruire şi de jertfă: „Războiul mă sileşte cu adevărat, să dau tot ce e în mine din toate punctele de vedere şi să mă iau în serios. Adunasem pe toţi miniştrii străini, pe toţi reprezentanţii străini ai Crucii Roşii, pe toţi delegaţii Crucii Roşii române şi pe miniştrii noştri, cei care îngrijesc de buna stare obştească.

   Izbutii să pun temelie întocmirii dorite de mine şi să văd primele puncte statornicite, anume ca fiecare ţară, să numească un reprezentatnt al ei şi că aceştia laolaltă să-şi împartă munca, după cum li se va părea mai bine. Eu rămîneam ca ocrotitoare a întregii organizări şi aveam să fiu gata în orice clipă să primesc pe aceşti reprezentanţi, căci aveau nevoie de îndrumare sau cînd aduceau vreun raport.”(Maria, Regina României, Povestea Vieţii Mele. Ed. Moldova-Iaşi-1991, vol. III, p. 288-289)  

Străbătea mulţi kilometri dobândind suferinţă şi împărţind milostenie: pâine, zahăr, ţigări, bomboane, cărţi de ale ei, iconiţe, cruciuliţe, medalii pentru soldaţii viteji, sfaturi pentru ofiţeri şi rugăminţi pentru generali. Mergea peste tot pe unde stăpâneau durerea şi tifosul: prin gări, bordeie, trenuri-spitale, spitale improvizate, spitalul ei-Regina Maria, tranşee, corturi militare, comandamente, marile cimitire cu puzderia lor de morminte mereu, mereu proaspete: „Am dat cîte ceva fiecărui bolnav, fiecărui agent sanitar, iar tuturor doctorilor şi ofiţerilor de altă naţionalitate, cîte un mic portret de al meu iscălit. Starea sufletească a tuturora era plină de înflăcărare.”( Maria, Regina României, op. cit., p. 167)

Înflăcărata Regină Maria a fost sufletul celor de pe front, cât şi inima celor rămaşi în grija ei părintească, improvizând zeci de cantine şi organizând ceremonii în care a decorat cu Crucea „Regina Maria” pe „toate doamnele, doctorii, infirmierele şi sanitarii care lucraseră fără răgaz prin spitale. A fost o adevărată plăcere atît pentru ei cît şi pentru mine.”(ibid., p. 249)

Cu ambele mâini Regina Maria îşi împărţea sufletul şi inima sa în dreapta şi în stânga, în faţă şi înapoia sa, în timp ce se mai găseau iude care să arunce în ea cu insulte ori cu pietre: „Mărturisesc că m-a năpădit o neţărmurită disperare. Mă lupt împotriva năvalei unui puhoi de dezastre. Nu sunt scutită de nici o durere, nici măcar de simţirea că mulţi, în ceasul acesta de nenorocire, sunt gata să arunce cu pietre în mine. Totuşi, cei ce sunt vrednici de ţinut în seamă nu încetează de a striga: „Ajută-ne, ajută-ne; tu eşti cea care trebuie să ne ajuţi!”

   Şi pentru că mă cred toţi plină de stoicism, mă doboară cu dezvăluirea celor mai grozave adevăruri, cu uneltirile ascunse, a egoismului, a trădării; şi cu toate acestea, trebuie să găsesc puterea de a le răbda cu inima mea de femeie, căreia i s-au smuls prea multe. A muri ar fi mai uşor, decît a răbda toate astea. Şi mereu, acelaşi strigăt: „Ajută-ne, ajută-ne!”

   Doamne, dacă vreodată o femeie a avut nevoie de ajutorul tău, sînt eu aceea! Dar tu eşti aşa de sus, deasupra noastră în cer, aşa de îngrozitor de departe!… Însă voi încerca, voi lupta, voi lupta orbeşte, căci lumină nu e; voi lupta fără nădejde, căci nu găsesc pe nimeni care să mă poată sprijini pînă la amarul sfîrşit. Iar dacă îmi va fi scris să fiu învinsă, la urma-urmei vreau să cad cu faţa spre duşman.”(Maria, Regina României, op. cit., p. 89-90)

Regina Maria dăruia tot ce avea, dar şi primea admiraţia aproape a tuturor românilor.

Torentul ei de iubire, Dorul ei pentru Ţară s-a revărsat ca o nestăvilită cascadă a dragostei.

Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Păintelui ceresc nu s-ar fi înfăptuit Creaţia lumii.

Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Fiului dumnezeiesc nu s-ar fi născut Cuvântul-Viaţa Creaţiei şi mântuirea Omului creştin ales.

Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Duhului Sfânt, Creaţia n-ar fi împodobită în frumos, în sublim, în sfinţenie şi-n nemurire spirituală.

Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Fecioarei MARIA, n-ar fi avut loc Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Naşterea lui Iisus Hristos şi întronizarea Maicii Domnului-Vlaherna Carpatina ca Împărăteasă a Cerului şi a Pământului.

Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Sfintei Treimi, seminţiile, naţiunile, popoarele şi Biserica lui Hristos nu s-ar fi întocmit, nici pe pământ nici în cer.

Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Suveranilor aleşi, a Poporului credincios drept măritor şi a Elitei sale naţionalist creştin-ortodoxe unitatea spirituală, religioasă şi politică a Vetrei Strămoşeşti, a Patriei-Mame şi a Statului naţional suveran şi suzeran nu s-ar fi înfăptuit.

În umbra aurei lui Mihai Vitezul-Întregitorul Daciei Mari, la statuia lui de la Universitate, regele Ferdinand prin loialitatea sa faţă de poporul său, prin zelul şi jertfa înălţătoare şi pilduitoare a Reginei Maria şi prin jertfa sângeroază şi spirituală a Naţiei sub care s-a înfăptuit unitatea de Neam, monarhul a rostit: „Ceea ce strămoşii au visat, ideea pentru care generaţiile trecute au suferit şi au lucrat, idealul pentru care toată suflarea românească a nădăjduit, iar ostaşii noştri şi-au vărsat sângele, azi a devenit fapt împlinit. Azi mama România poate strânge pe toţi copiii iarăşi la sânul ei. Basarabia şi Bucovina, cele două fiice răpite, s-au întors una după alta în casa părintească, iar Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai ţărilor româneşti, a votat azi la Alba Iulia unirea cu Regatul român.” (Cuvântări de Ferdinand I, p. 125)

Ferice de Neamul care are o astfel de inimoasă, de jertfitoare şi de frumoasă Regină Maria!

 

————————————————–

Nicoleta NISTOROIU

Gheorghe Constantin NISTOROIU

+ Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

Brusturi-Neamţ

5 august 2017

 

Veronica Balaj: Centrul Cultural Spiritual Văratic – Legământ de iubire și dăinuire

Arareori ne  este  dat să auzim în vremea noastră despre ctitorii. Și încă din perimetrul culturii. Și  mai ales, realizate din… iubire. Termenii par anacronici. Coborâți de undeva din vechile scrieri, când persoane importante se preocupau de moștenirea culturală, de  ideea  slujirii neamului, chestiuni care nu cadrează cu  superficialitatea noastră care se întinde tot mai mult ca o iarbă rea peste spiritual nostru grăbit să aflăm câte și mai câte ca mai apoi să le uităm cu repeziciune. Emblema cotidianului nostru este graba, nu dăinuirea. Și totuși, excepții există. Acestea fac loc unor gesturi aproape de neimaginat.

Am văzut și citit despre inaugurarea în 29 iulie, anul de grație 2017, a  Centrulului  Cultural Spiritual Văratic, ridicat din…iubire. Nu vă  mirați, chiar este vorba de încrederea că, fără să iubești profund, nu poți dărui, nu poți atinge permanența. Aceasta este și convingerea celor care au pornit la drum împreună pentru realizarea lăcașului de cultură. Financiar nu poți să faci totul pe lumea asta, dacă nu ai alături viziunea și talentul unui om care dă viață visului tău. Mărturiile  sunt prezente în excelentul interviu realizat cu dl Dianu Sfrijan, donatorul sumei necesare construcției, de către omul de cultură, psiholog de meserie, poetă și iubitoare de  cărți, Emilia Țuțuianu, directoarea Editurii Mușatinia și redactorul revistei Melidonium: Până dincolo de Timp, Cuvânt și Legământ, se intitulează sugestiv convorbirea.

Titlul  sintetizează de fapt  ceea ce s-a realizat la Văratic.

Din iubire, în memoria soției sale, Sheila Margaret Richardson, domnul Dianu Sfrijan, născut în România, cu tatăl originar din Șoimăreștii Neamțului, s-a întors acasă pentru a dărui suma necesară unei ctitorii culturale, Centrul Cultural  Spiritual Văratic. Faptele sunt reale dar, ne-am putea imagina și un subiect de roman despre forța iubirii, despre neuitare și extinderea sentimentului cu cea mai înaltă energie, spre dăinuire și dăruire.

Pentru împlinirea visului însă, mai trebuiau multe trepte urcate.

Mai era nevoie de  persoane care să se implice în tot ce poate însuma  o construcție. Primul pas, obținerea terenului. Așa a fost să fie, ca  prima semnătură a viitorului act  de construcție, să  fie realizat tot cu o donație, cu un accept al ideii de legământ cultural  durabil în timp.  La acest punct rămâne înscris numele Mânăstirii Văratic, construită pe terenul provenit dintr-o altă donație, făcută de Safta Brâncoveanu iar acum, prin implicarea Maicii Starețe Iosefina și  desigur cu aceeași smerită încredere în binele spiritual, au consimțit și forurile bisericești din zonă, ca în imediata apropiere a mânăstirii să fie ridicat acest Centru Cultural Spiritual. Urma  proiectul care trebuia să respecte o tradiție arhitecturală a locului, apoi,  aprobări, materiale de construcții adecvate imaginii și scopului  edificiului. Licitațiile cu firmele de construcții, bani și iarăși bani, însă nu pentru inimoasa inițiatoare de proiect, doamna Emilia Țuțuianu care s-a implicat în numele unei idei de permanență culturală. Să nu includem așadar,  în toate cele enumerate și în  alte  nenumite etape necesare finalizării, să nu ne gândim, că s-a pus problema unei remunerări. Pare total neconform cu epoca noastră. Suntem în situația  să acceptăm, cu mirare și înclinare respectuoasă că, nu e deloc puțin lucru și la îndemâna oricui a ctitori un spațiu elegant, util pentru generații întregi care vor voi să se bucure de un act cultural. În numele culturii și al dăinuirii făcând un efort incalculabil, pe gratis, nu e de ici-colea. Mai ales astăzi când auzim în stânga și-n dreapta doar de… căpătuială. Să nu-ți pui problema timpului și efortului!?. Ei, bine, da. Doar cu dăruire și aș spune, respect pentru emblema numită cultură. Centrul în discuție este  înscris deja în patrimoniul nostru cultural în care s-a implicat Emilia Țuțuianu care, poate,  nici n-a bănuit la început prin câte faze va trebui să treacă și mai ales, neapărat, să le ducă la bun sfârșit. De la cerdacul sculptat în lemn și care aduce aminte de  stilul tradițional din zonă, totul inspirat după  desenele păstrate la Biblioteca Academiei Române, până la   culoarea gresiei sau a mobilierului, vă imaginați câte consultări, convorbiri  cu specialiști și câtă strădanie a fost necesară? Fiecare detaliu și colțișor al edificiului trebuia gândit și pus în valoare fiecare spațiu a fost adecvat gândit pentru o bună funcționalitate. Tâmplăria, mobilierul, interioarele și emblema instituției, care ne amintește parcă de pergamentele moldovenești, au fost analizate și coordonate cu multă responsabilitate de omul din spatele investitorului.

Dar să intrăm în lăcașul tocmai inaugurat!.

Imaginea construcției aduce a stampă renovată, transpusă din altă perioadă istorică. Albul zidurilor, lemnăria meșteșugită cu iscusință artistică, de factură rustică. Aerul  pe care îl emană clădirea, te îmbie să vezi cum poți păși prin cumpăna unor vremi. Deslușirea înțelesurilor vine pe parcurs, cârcotașii nu prea ar avea spor la cuvânt.

Așadar, la subsol, este foarte inspirată opțiunea de-a face un mic muzeu cu obiecte de-ale primului ctitor, adică Safta Brâncoveanu, din familia boierilor Balș, căsătorită în 1793 cu ultimul urmaș al Brâncovenilor, Grigore Brâncoveanu. Ea a donat cum spuneam, pământul de sub actuala Mânăstire Văratic. Putem admira, la subsolul clădirii, în salonul etnografic, un frumos portret al Saftei, de la moartea căreia, chiar anul acesta se împlinesc 160 de ani. O broderie cu fir de aur care i-a aparținut tot ei, o ladă de zestre, pianina la care cânta  în orele serii… (toată lauda că s-au găsit aceste mărturii), alcătuiesc un prim decor muzeal.

,,Salonul literar”, de la parter, o încăpere mare, luminoasă, cu această denumire ne duce  nostalgic prin memoria afectivă, spre saloanele literare deschise de  Elenei Văcărescu în vremea pariziană. Aici, Emilia Țuțuianu a avut sprijinul renumitului colecționar din Iași, Dumitru Grumăzescu, care a donat Centrului cărți de valoare, îndeosebi cu scrieri ale marelui Eminescu, care ar merita  gândul de admirație al  oricărui vizitator.

Un  ademenitor  parfum de epocă, numai dacă te gândești ce nume importante ale culturii noastre au pășit prin aceste locuri binecuvântate și numesc doar câteva: Mihai Eminescu, Mihail  Sadoveanu, iar mai târziu, Profira Sadoveanu cu prietena sa, Ștefania Velisar Teodoreanu care și-a scris aici, romanul Ursitul, Calistrat Hogaș, Garabet Ibrăileanu, Veronica Micle, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Constantin Ciopraga…Toate aceste comori au fost descoperite în parte în biblioteca mănăstirii, păstrate cu sfințenie de bunele măicuțe, iar altele au fost achiziționate de poeta Emilia Țuțuianu din anticariate.

Dar cărțile rare expuse aici?

Enumăr doar câteva: Poesii, de Mihai Eminescu, pref. Titus Maiorescu, 1883 – ed. princeps;

Proză și versuri, 1890 – ed. de Vasile Morțun;  Carmen Sylva – creatoarea contemporană cu Mihai Eminescu; Poezii, Veronica Micle – primul vol. 1909, Iași, prefațată de I. Mugur; Epistimia Nașu, Istoria mănăstirii Văratic, 1863; Ion Bulat, Istoria mănăstirii Văratic, 1931; Zenaida Racliș, Istoria mănăstirii Văratic, 1932; Gavril Muzicescu, Rânduiala Vecerniei, 1833, cu binecuvântarea Episcopului Melchisedec, etc.

Irezistibilă atracție și care stau ca măsură de cumpătare între granițe de vremi. Au o aură de  lumină, care ni se împrumută  și nouă, trecătorilor prin acest spațiu.

Printre exponatele cu farmec vetust, de neuitat, sunt obiectele din vremea Veronicăi Micle și a lui Eminescu. Altă rotație în timp.

Am lăsat, ca într-un urcuș, mai la urmă, referirile despre Veronica Micle care și-a legat  odihna pământească de plecarea în veșnicii, tocmai în acest loc .

Centrul Cultural Spiritual Văratic, va putea organiza diferite întâlniri culturale, lansări de carte, invitați renumiți pentru conferințe, zile omagiale – sunt în proiect  Zilele Veronica Micle.

Este aici, atâta eleganță  spirituală venită dinspre datini culturale emblematice, încât ai impresia de ocrotire a trecutului, poposit aici galant și grav. Precum permanența însăși.

Alături de alți colegi, scriitori și artiști îmi propun să donez Centrului câteva volume și să contribui la îmbogățirea bibliotecii Mihai Eminescu, situată la mansarda clădirii. De noi depinde să contribuim cu ceva la ceea ce alții au gândit și ridicat, prin sacrificiu și jertfă.

Un însemn pentru patrimonial nostru cultural: ,,Orice act de cultură se face cu sacrificii. Este ca o rugăciune când e făcută cu suflet și căldură” ne mărturisește  Emilia Țuțuianu iar ctitorul ne atenționează: „La un moment dat am fost tentat să renunţ… Doar optimismul tău, Emilia, m-a încurajat să nu o fac. Sunt români care fac de ruşine acest popor, sunt oameni care nu fac decât să fure, să înşele, să mintă. îi deplâng sincer. Am dorit să fac ceva pentru românii de acasă, pentru poporul meu… dar m-am lovit de lăcomia, minciuna si duplicitatea unora. A mers atât de greu această lucrare încât am simţit de multe ori că mă prăbuşesc si că nu voi mai putea să o văd terminată. Cu atât mai mult pentru tine, care zi şi noapte ai gândit şi pregătit orice amănunt, ştiu prin ce ai trecut, nu am cuvinte să descriu tot zbuciumul nostru pentru a lăsa acest DAR celor care vor veni după noi”.

Un lăcaș cultural care are la temelie un legământ de iubire. O ctitorie cât o poveste de iubire pentru spiritualitatea moștenită căreia, obligatoriu ar fi să-i dam o prelungire în timp. Dacă nu avem alte forțe, măcar cele ale respectului și iubirii. Centrul Cultural Spiritual Văratic  este deja un liant onorabil și onorant  între vremi și întâmplări culturale.

——————————————-

Veronica Balaj

Timișoara

4 august 2017

Vasilica Grigoraş – Calendar în 17 silabe: dialoguri senryu, de Dan Norea şi Eugen Deutsch

Am primit astăzi cartea Calendar în 17 silabe: dialoguri senryu, apărută la Editura Ex Ponto, Constanţa, 2017,  a doi  distinşi epigramişti şi haijini: Dan Norea şi Eugen Deutsch, pentru care mulţumesc şi pe această cale.  Cei doi autori s-au alăturat într-un demers liric inedit, au pus mână de la mână, fiecare cu pana-i fină şi ascuţită au trasat tuşele unor poeme în stil nipon, întru alcătuirea unui volum în contrapartidă. Care-i miza? Care-i scorul? Cine e câştigătorul? Sunt convinsă: cititorul. Dar, mai bine să-i zicem competiţie amicală, într-o sută de întâlniri sub cupola unui titlu de secvenţă a câte trei poeme, adunând fiecare câte 300 de căciulă. Un palmares frumos, o “afacere profitabilă”, dumnealor crezând că le aparţine totul, se înşeală amarnic: avantajul este în primul rând tot pentru onor, măria sa, Cititorul.

O carte scrisă la superativ, o invitaţie la “hai să mai şi zâmbim!” în această lume gri în care trăim. Ne-am încălzit sufletul citind “La gura sobei“: la gura sobei – / moşul bea ţuica rece, / nevasta fiartă (DN), la gura sobei – / soaţa vorbeşte cu foc / soţul n-o-nghite (ED) ori pe hălăduind “Pe cărări de munte“: cărări de munte – /  capra vecinei neagră / în cerul gurii (DN), cărări de munte – / Pietrele Doamnei râvnesc / Piatra Craiului, întâlnind şi câte un “Pierde-vară“: vară toridă – / în elementul lui doar / un pierde vară (DN), climă toridă – / mi-am pierdut toată vara / cu verişoara (ED).

Ne-am uitat indiscreţi şi pe “Gaura cheii“, descoperind intimităţi: prins c-o bombă sexi – / soaţa cu capsa pusă / exploadează (DN), sau un personaj derutat, obosit, turmentat (nu am înţeles bine motivul) ;  gaura cheii – / un solist în dilemă : / unde-i la bemol?! (ED), dar autorii ne oferă şi “Orizonturi largi“: în jur doar deşert – / pentru un strop de apă mă-nsor cu / Fata Morgana (DN), orizonturi largi – / din pustiu se văd zăpezi / de-odinioară (ED) pentru a învăţa şi câteva “Lecţii de viaţă“ : la o pastramă – / mustul cu cât e mai vechi / cu atât mai bun (DN), lecţii de viaţă – / păcat că le-ai învăţat / mult prea târziu (ED).

Mărturisesc faptul că am învăţat multe lucruri despre scrierea poemelor nipone de la autorii aceste interesante cărţi de senryu, despre discreţia umorului şi fineţea trimiterii spre ilar prin exploatarea sensurilor multiple ale cuvintelor şi expresiilor (la propriu şi la figurat). Am întâlnit în carte un fel de a glumi serios. Şi în acest sens îl parafrazez pe maestru Dan Norea: pentru tot ce vă place în puţinele cuvinte pe care le-am scris aici, este meritul meu. Dacă ceva nu vă palce, este vina autorilor…

Sincere felicitări celor doi autori, Dan Norea şi Eugen Deutsch, sincere felicitări autorului  prefeţei Corneliu Traian Atanasiu.

Vasilica Grigoraş

4 iulie 2017

Vasilica Grigoraş: Dan Plăeşu la braţ cu Sinele prin „Răspântiile” vieţii

De curând a apărut la Editura Sinteze, din Galaţi volumul  Răspântiile, de Dan Plăeşu. Cartea mi-a atras atenţia, în primul rând prin titlu, dar mai ales prin informaţiile la titlu. Dacă din titlu, deosebit de inspirat am înţeles, am intuit ceea ce presupune, dar de ce şapte, de ce miniromane şi de ce insolite? Şi de ce nu? Să le luăm pe rând.

Ştiinţele oculte, dar şi tradiţia biblică vorbesc despre forţa magică şi spirituală de excepţie a cifrei şapte. Păstrând proporţiile, un singur exemplu şi misterul este dezlegat:  lumea a fost creată în şapte zile, iar scriitorul Dan Plăeşu publică o carte cu şapte miniromane.

În lirica niponă, foarte dragă şi apropiată sufletului meu, poemele haiku, senryu, tanka (primele două au câte trei versuri, 17 silabe, iar ultimul are cinci versuri, 31 silabe) sunt doar esenţă pură şi au o puternică forţă de sugestie. Mai amintesc şi de arta aranjării florale japoneze, ikebana, care impresionează pe oricine, de la prima vedere. Se cunoaşte şi faptul că în a doua jumătate a secolulul 20, minimalismul a devenit o modă în multe domenii: muzică, arte vizuale, design, literatură. Alegerea lui Dan Plăeşu a acestei formule de creaţie literară, miniromanul, ne aminteşte de minimalismul nuvelelor lui Ernest Hemingway.

Aşadar, să vedem despre ce este vorba şi în ce constă şi insolitul! La fel ca şi scriitorul american, a cărui operă are ca sursă de inspiraţie experienţa de viaţă profundă şi originală, unde fiinţează „lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu”, şi universul în care se desfăşoară acţiunea miniromanelor lui Dan Plăeşu este unul cotidian, oameni din varii domenii, cu viaţa lor simplă, austeră. Acţiunea se desfăşoară pe o durată scurtă de timp, doar o zi, dar cu trimiteri, flash-uri în trecut şi postări reale ori închipuite, în viitor. Întâlnim persoane, evenimente, întâmplări, frământări, aduceri aminte, evaluări ale unor gesturi şi decizii, conştientizări (de regulă tardive) ale unor greşeli… Platoul acţiunii este un ring pe care se dansează tangoul destinului, cu paşi înainte şi paşi înapoi, într-un tempo alert, cei mai norocoşi bucurându-se şi de timpi de respiro. Firul naraţiunilor este urzit cu dibăcie de povestitorul cu multă experienţă scriitoricească şi de viaţă.

Aliatul numărul unu al personajelor din Răspântii este telefonul, care sugerează dorinţa de dialog, nevoia de mărturisire.  Acestea se confesează, poate pentru prima oară în viaţă cu sinceritate, punându-şi viaţa pe masă, la vedere, de fapt, la vederea sinelui. Conversaţia dintre personaje (ego şi eul interior, sinele) este în fapt dialogul energic, dur, aspru al fiecăruia cu el însuşi şi cu fiecare dintre noi, cititorii. Autorul ne face părtaşi la faptele, trăirile, deciziile personajelor şi ne provoacă să ne facem propria noastră introspecţie. Ne atrage abil atenţia, şi nu cred că greşesc dacă spun, ne sfătuieşte să fim atenţi la modul în care ne trăim viaţa, la faptele pe care le facem, pentru că, indiferent de atitudinea noastră faţă de acestea la momentul săvârşirii lor, ele se imprimă în memoria eului interior şi sunt scoase la suprafaţă când nici nu te-aştepţi. Îţi pot împovăra viaţa la anii senectuţii, sau chiar mai devreme. Eroii lui Dan Plăeşu sunt prototipul portretului uman, decelat sufleteşte şi expus intemperiilor venite de la sine, de la trup şi de la lume.

Miniromanele lui Dan Plăeşu mă duc adesea cu gândul la „Visările unui hoinar singuratic ale lui Jean-Jacques Rousseau. Personajele sale, asemenea pelerinului rousseaunian, îşi pierd încrederea în semeni şi în ei înşişi şi decid să-şi construiască propriul univers, prin care călătoresc pe căi doar de ei ştiute, pe baza unor legi proprii, ajungând să navigheze pe marea singurătăţii, supunându-se destinului. Eroii lui Dan Plăeşu, ajunşi ori doar simţindu-se „singuri pe pământ”, se resemnează, hrănindu-se şi inspirând singurătate. Într-o altă cheie şi la altă scară, această ipostază ne aminteşte de singurătatea lui Eminescu, imaginea eului liric infuzată de melancolie. („Singurătate” şi „Departe sunt de tine”).

Întâlnim şi în această carte dialogul ritmic, cu replici scurte, spontane, prompte şi ingenioase, cu care ne-a obişnuit Dan Plăeşu, dramaturg, autorul mai multor piese de teatru puse în scenă, bucurându-se de succes. De remarcat şi faptul că ilaritatea, hazul specifice scrierilor autorului se regăsesc şi în Răspântiile. Chiar şi în situaţii dramatice, o replică plină de umor, de ironie dă savoare textului. Limbajul pare a fi unul simplu, însă este cel potrivit pentru a surprinde nuanţele cele mai subtile ale gândurilor şi emoţiilor. Naraţiunea este îmbrăcată în straiele sincerităţii şi limpezimii şi atunci când personajele fac parte din lumea reală ori plonjând, din când în când, într-o lume virtuală, ştiinţifico-fantastică.

Textele miniromanelor au un parfum aparte şi, deşi unele personaje se află la vârste înaintate, nu resimţim acel aer stătut, obositor, ci unul înmiresmat de prospeţimea florilor înflorite în prima parte a vieţii ori ajunse la maturitate. Fiecare miniroman este o evocare a trecutului brodat fin pe canavaua prezentului, desenat meşteşugit de autor în diverse culori şi aplicate pe portretele personajelor.

Miniromanul care deschide volumul se intitulează Femeia din insule. Acţiunea se petrece într-un cadru restrâns, poate tipic românesc, un apartament de bloc, la etajul 10. Interesantă este discuţia telefonică a soţiei cu o bună prietenă sau cu ea însăşi, care o avertizează asupra unui posibil pericol, în urma unui gest inexplicabil al ei. Deşi conştientă de acest lucru îşi motivează simplu decizia: „… am trecut şi peste asta dintr-un simplu motiv şi omenesc: chiar îl iubesc pe nenorocitul ăsta“.   Mesajul este unul uman, profund feminin; dragostea vindecă răni, alungă dureri, estompează suferinţa, invinge teama de-a ierta şi de a o lua de la capăt. Cu alte cuvinte, înţelegerea şi dezlegarea tuturor misterelor, acceptarea şi iertarea tuturor faptelor au o singur cifru, un cod unic: iubirea.

Şi tot cu iubire, ne întâlnim cu Domnişoara S“, din cel de-al doilea miniroman.   Nici aici nu lipseşte misterul. Oare cum putem decripa înţelesul lui „S“ şi identifica cine este? De data aceasta, acţiunea se desfăşoară într-o garsonieră de bloc. Marcat de o decizie luată cu onestitate, cu sentimentul datoriei împlinite, chiar dacă această cale îl duce spre neîmplinire, sau poate spre ceva mult mai mult, spre nefericire, locatarul, lucid, coboară deseori în propriul eu, vorbeşte sincer şi se sfătuieşte cu sine, chiar dacă uneori nu-i convine să accepte sugestiile. Sinele însuşi se vrea a fi gândul cel bun, sfătuitor în căutare de soluţii de supravieţuire în condiţiile în care doar singurătatea îl însoţeşte. Aceasta îi este ştirbită de sunetul telefonului, apoi de o apariţie misterioasă, în carne şi oase, a unui personaj feminin, răscolitor, care îl aduce în pragul disperării. Sfârşitul este oarecum melodramatic „Tată ce mult te-am aşteptat“, dar, de ce să nu recunoaştem, e plină lumea de melodrame.

Cel mai scurt miniroman este Oglinda, dar cu un conţinut bogat şi profund. Oglinda era tot ce avea bărânul „singur singurel, părăsit de unii, ducându-se dincolo, alţii … devenise un adevărat personaj, un fidel partener de viaţă“, însă la un moment dat „începe să-l trădeze“, chiar cu vădită răutate“. Aşezată în uşa dulapului din dormitor, oglinda este întâlnirea „faţă către faţă“ cu sine însuşi, este o frunză uscată purtată de vântul toamnei reflectată în eul interior, care-i aminteşte ipostazele cele mai umbrite şi dosite. Îl cuprinde un sentiment de nedumerire pentru „derapajele“, „ciudăţeniile“,şaradele“ oglinzii, acestea provocându-i dureri sufleteşti. Oglinda băgăcioasă este sfărâmată în ţăndări, asemenea sufletului sfâşiat de propriile greşeli. Deşi în miniroman, autorul face economie de mijloace stilistice, susţinută de un ton colocvial, întâlnim aici o metaforă extrem de sugestivă, cu o deosebită încărcătură lirică şi afectivă. Un ciob de oglindă, printr-un monolog acuzator, îl bombardează pe  bătrân cu o rafală întrebări: „Ce-ai făcut, măi omule cu viaţa noastră? Ţi-ai cam bătut joc de ea. Păi, dacă aşa stau lucrurile, chiar n-are niciun rost să mai rămân cu tine! Totuşi, încearcă să mă înţelegi: cum o să zbor eu acum Acolo unde mi-e locul, ce o să le spun eu Celorlalţi când mă vor întreba ce am făcut pe aici? Aşadar, spune-mi tu ce le voi spune! Este că nu ştii? Ai ajuns bătrân şi nu poţi să-mi dai un răspuns. Un răspuns simplu. Vai de tine, om nefericit ce eşti“.

Titlul volumului este dat de miniromanul Răspântiile. De data aceasta, intriga este infidelitatea.  Un bărbat, cercetător, ajuns la a doua tinereţe crede că este „tradus în dragoste de soţie şi, de aici disperare, tendinţă de sinucidere. Îşi iubea soţia, dar era rănită onoarea lui de familist (ca pe vremea lui nenea Iancu). Eul interior ia chipul unui „om ciudat“, „vameş“ la trecerea dintre viaţă şi moarte. Acţiunea este palpitantă, ca în romanele poliţiste, cu suspecţi, poliţişti, medic legist şi morţi vii. Finalul se dovedeşte a fi o nouă şi simplă răspântie, în care „sună foarte frumos Norocel. Mie îmi spune Laura. Frunzele de laur, cam otrăvitoare, ce-i drept, erau oferite învingătorilor. Să ştii că şi tu eşti un invingător, Norocel !… M-ai cucerit pe mine ! “…  „O adevărată minune!“

În Ion, Proprietarul se schimbă recuzita. Fiind inspirat din crudele realităţi ale anilor de democraţie originală din România, se vrea a fi un roman social. Ne mutăm de la bloc la casă, o  casă sărăcăciasă, într-un cartier de blocuri, în care trăia bătrânul Ion, singur cuc şi sărac lipit pământului. Pluteşte în aer damful unei posibile moşteniri, care atrage personaje interesate, imorale, leneşe, însă Ion, Proprietarul, urmaş al lui Ştefan cel Mare, meditează la soarta ţării, jefuită şi distrusă: „Ştefan cel  Mare şi Sfânt îi privea cu neţărmurită înţelegere. Dacă ar mai fi putut, i-ar fi angajat pe cei doi bărbaţi oşteni în armata sa. Că tot erau şomeri. Dar vremea războaielor cu turcii trecuse, nici pământ ca să-i recompenseze pe slujitorii săi nu mai avea, ţara se terminase de dat, cine a apucat să ia a luat, cine nu – să mai aştepte. Poate în viitor s-or mai ivi oferte de serviciu, cinstite, cu înţelegeri şi contracte bine aşezate pe lege, astfel încât trădarea învoielilor să nu mai fie nicicum posibilă. Sau poate şi asemenea oferte s-or gătat de tot?…“

În această ţară distrusă în ultimii ani, autorul găseşte de cuviinţă ca specialiştii să se mai ocupe şi de fosile, pentru că dacă se merge pe-acelaşi drum şi în acelaşi ritm, în ţară n-o să mai avem decât aşa ceva. În Moartea lui Lucy – accident sau crimă, un cercetător, chiar savant, doreşte să descopere de ce a murit şi cum a murit o maimuţă, cu mulţi, mulţi  ani în urmă. Specialiştii spuneau că ar fi căzut dintr-un copac, ipoteză cu care el nu era de acord. În acest scop „şi-a instalat o aplicaţie în propriul computer“, reuşind să stea de vorbă cu Lucy (maimuţa). Convorbirea este auzită de nevastă-sa, care-l bănuieşte de infidelitate şi acţiunea derapează spre un ridicol de zile mari – convorbiri între personaje bizare, din lumea reală şi din cea de dincolo şi de demult, pe subiectul: cauza morţii lui Lucy a fost accident sau crimă?

Ultimul miniroman al cărţii, Apocalipsa lui Bill, cel mai consistent ca întindere şi substanţă activă într-o experienţă de lungă durată (două orânduiri sociale). Întreg intervalul de timp, şi de data aceasta, este concentrat în câteva ore dintr-o singură zi, pe care o putem considera a fi zi de sărbătoare, când oamenii se relaxează, iar Dan Plăeşu ne invită la teatru. Şi aici ne putem distra, putem să râdem, să plângem sau mai bine zis, autorul ne spune încă o dată, dacă mai era nevoie că, la noi, totul este de „râsu-plânsu”. Las cititorului bucuria de a savura în linişte un veritabil spectacol al zilelor noastre în plină democraţie şi libertate, citind pe nerăsuflate cartea scriitorului gălăţean.

M-am convins că, într-adevăr, cele şapte miniromane sunt insolite, neobişnuite. Volumul  de proză Răspântiile este atractiv şi relaxant, se citeşte cu plăcere.  Stimulează imaginaţia, declanşează compasiunea ori stârneşe râsul. Poate fi considerat şi o carte de dezvoltare personală, de evoluţie spirituală, de îndreptare, pentru că mesajul sună cam aşa: Fiţi atenţi oameni buni cum vă trăiţi viaţa! Învăţarea înţelepciunii e treaba tinereţii, bătrâneţea o pune în practică. Izvorul adevăratei fericiri este în noi, a fi fericit stă în puterea noastră. Îndreptaţi-vă, să nu fie prea târziu sau mult prea târziu!

—————————————

Vasilica Grigoraş,

 iulie, 2017

Vaslui