Vasilica Grigoraș: La Vaslui, toamna, se numără și „bobocii” (premiații) concursului de literatură satirico-umoristică

La Festivalul Umorului „Constantin Tănase” de la Vaslui, la fiecare ediție, Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” a organizat concursul care se desfășoară pe două secțiuni: literatură satirico-umoristică și salonul concurs de carte umoristică. În ediția de anul acesta, în cadrul primei secțiuni, autorii au trimis o epigramă cu o temă națională, „2020 – anticipate amânate”, cu perechi de rime impuse, și cu o altă epigramă pe o temă locală, „50 de ani de festival”. De asemenea, concurenții au participat cu poezie umoristică, fabulă, parodie la o poezie cunoscută (căreia i s-a atașat obligatoriu și lucrarea originală), sonet, rondel epigramatic, madrigal etc., având ca temă „Nu-i umor cum e Covidul / Nici gașcă precum partidul”. O a treia probă constă în proză umoristică cu tema „Pandemie, pandemie – cruntă nebunie”.
Cea de-a doua secțiune se adresează celor care au publicat lucrări de literatură satirico-umoristică în intervalul 2018-2020.
Toate acestea s-au organizat prin mobilizatoarea invitație a autorilor „La muncă, fii ai muzelor! Premiul nu-i mare, dar nici gloria nu-i mică.” adresată de directorul Bibliotecii Județene, prof. Gelu Voicu Bichineț, care ne dezvăluie și scopul acestui demers literar: „Concursul își propune să descopere, să reunească și să promoveze creatorii de literatură satirico-umoristică de pretutindeni. Juriul va fi format din scriitori, personalități ale culturii și artei, reprezentanți ai instituțiilor organizatoare”.
Îi felicităm din tot sufletul și le mulțumim pentru participare.
Felicitări organizatorilor pentru impecabila organizare a acestei ediție în condițiile crizei sanitare.
Laureaţii concursului de literatură satirico-umoristică organizat în cadrul Festivalulului de Umor „Constantin Tănse”, ediţia a XXVI-a, 18–20 septembrie 2020.
Secţiunea carte
– Premiul I:
-Florin Rotaru
-Petru Ioan Gârda
– Premiul II:
– Gheorghe Bâlici
– Premiul III:
– Ana (Any) Drăgoianu
– Vasile Larco
– Menţiune:
– Grigore Chitul
– Mihai Sălcuţan
– Lică Pavel
– Mihai Haivas
– Eugen Deutsch
– Premiu special:
– Ştefan Cornel Rodean
– Constantin Tudorache
Secţiunea manuscris
– Premiul I:
– David Valentin
– Premiul II:
– Petru Brumă
– Premiul III:
– George Eftimie
– Menţiune:
– Ion Moraru
– Grigore Chitul
– Petru Ioan Gârda
– Petre Ion Florin Vasilescu
– Nicuşor Constantinescu
– Gheorghe Bâlici
– Ana (Any) Drăgoianu
– Cătălina Orşivischi
– Violeta Urdă (Cuţurescu)
Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

VASILICA GRIGORAȘ – TAINA SCRISULUI – DARUL LUI GEORGE ROCA (PREFAȚĂ LA VOLMUL 3)

Vasilica GRIGORAȘ - TAINA SCRISULUI - DARUL LUI GEORGE ROCA (PREFAȚĂ LA VOLMUL 3)

„Cărțile sunt porți deschise asupra altor suflete și altor popoare. Mulțumită lor putem evada din micul nostru univers personal, atât de îngust, mulțumită lor scăpăm de la meditația fără rezultat asupra noastră înșine. O seară destinată lecturii unei cărți mari este pentru suflet ceea ce șederea la munte este pentru corp. Omul coboară din aceste înălțimi mai puternic, mai bine pregătit pentru a înfrunta cu curaj controversele pe care le va regăsi pe câmpiile vieții zilnice.” mărturisește André Maurois în celebrul eseu „Biblioteca publică și misiunea ei”.
După lectura antologiei „Taina scrisului”, poți confirma fără teama de a greși adevărul rostit de scriitorul, eseistul și istoricul francez și cred că în această cheie a gândit și simțit scriitorul, poetul, eseistul, publicistul și promotorul cultural George Roca atunci când a lansat invitația oamenilor de litere români de a fi părți ale acestui proiect.
Prin alcătuirea cărții „Taina scrisului”, publicată la București, Editura ANAMAROL, 2019, antologatorul stimulează fenomenul creației literare române. Ediția publicată are două volume a câte cincizeci de eseuri de motivație literară. Este o „Carte Mare” la propriu și la figurat. Un schimb de experiență activ, cu implicații serioase în cunoașterea mișcării literare actuale cu rezultate admirabile.
Prin inițierea lucrării, coordonatorul a motivat și a convins mulți slujitori ai condeiul, români din toate colțurile lumii să-și dea mâna și obolul de creație în acest demers literar. Românul George Roca dăruiește rodul contribuției acestora: „Prietenilor mei, scriitorii de pe toate meridianele Pământului” precizând și: „Dedic acest volum evenimentului sărbătoririi celor 100 de ani ai României Mari”. Ca într-o horă românească își dau mâna autori din România și români din: Australia, Noua Zeelandă, SUA, Canada, Israel, Spania, Italia, Franța, Anglia, Germania, Grecia, Cipru, Liban, Republica Moldova, într-un act literar de excepție.
George Roca motivează astfel declanșarea proiectului: „Am inițiat acest proiect numit «Taina scrisului» cu scopul de a conserva amintirile producătorilor de literatură de toate genurile despre acest minunat instrument de exprimare atât de necesar pentru comunicare și înțelegere a sufletului și gândirii umane.”
Așa cum știm din istoria literaturii române din toate timpurile, scriitura nu este întotdeauna o profesie; amintim pe: Mihai Eminescu (sufleur la teatru, bibliotecar, copist, revizor școalar, publicist), I.L. Caragiale (revizor şcolar, sufleur şi copist la teatru, funcționar, director de teatru), Lucian Blaga (carieră şi în diplomaţie, fiind ataşat cultural şi consilier de presă), Panait Istrati (zugrav), Liviu Rebreanu (ajutor de notar, ziarist, director de teatru), Tudor Arghezi (laborant la o fabrică de zahăr din Chitila, a îmbrăcat haina monahală, bijutier şi ceasornicar în Elveţia, apoi ziarist)… Mare parte din autorii contemporani incluși în antologie au îmbrățișat alte profesii: Cornelia Ursu (medic), Lucian Munteanu (medic), Viorel Birtu Pîrăianu (medic), Corneliu Florea (medic), Dorel Schor (medic), Anna-Nora Rotaru-Papadimitroiu (medic), Valentina Teclici (sociolog), Valeriu Dulgheru (inginer), Simona Botezan (inginer), Vasilica Ilie (proiectant instalații pentru construcții civuile), Georgeta Resteman (inginer chimist), Camelia Florescu (interpretă de folclor)… Acest lucru denotă faptul că harul de a scrie poate fi o profesie, dar poate fi și un simplu hobby, însă cu rezultate strălucite în ambele cazuri.
Primul volum al Antologiei se bucură de o prefață (Scriitorul și promotorul cultural George Roca și volumul „Taina scrisului”), elaborată de scriitoarea Elena Buică (Pickering, Toronto, Canada), în care apreciază că munca uriașă a lui George Roca la realizarea antologiei „pare a fi un modus vivendi” al românului trăitor în țara cangurului, „spre beneficiul culturii române”. Impresionantă și mai mult decât edificatoare este această prefață și prin aprecierea autoarei că scrisul ca „mod de a exista” „impune pe lângă inspirație și un strop de îndrăzneală”, „îți cere strădanie continuă”, „îți cere să proiectezi lumini în toate colțurile obscure ale sufletului”, de asemenea „îți cere să ai puterea de a ocoli locurile bătătorite, stereotipiile verbale.”
Volumul al doilea începe cu un material introductiv (prefață) intitulat: „Literatura de azi între promisiune și realitate”, semnat de scriitoarea Emilia Stroe-Țena (Alexandria, România). Pentru autoare, „Taina scrisului este sărbătoarea scrisului, pentru că scrisul este eliberare de constrângeri, bucurie, explozie de lumină, prin comunicare, trăire la cote înalte, reverie, împăcare cu sine, cu semenii, cu Dumnezeu”.
Proiectul este inițiat și realizat din pasiune, din trăire adâncă, din iubire pentru scris, pentru literatura și cultura română și din dorința expresă de a coagula scriitori români de pe întreg mapamondul; este o invitație la unitate prin scris a creatorilor de literatură. Pentru scriitori și poeți, „Taina scrisului” este o „mărturie de credință literară” pentru că „Unul din privilegiile meseriei de scriitor este acela că ea reprezintă pretextul ideal pentru a face anumite lucruri, pentru a călători, pentru a explora. Altul ar fi că scrisul te stimulează să cercetezi viața îndeaproape, cu tot ceea ce stă ascuns ochiului ori năvălește peste tine pretutindeni. Scrisul și cititul… ne aprofundează și ne lărgesc capacitatea de înțelegere a vieții – ne hrănesc sufletul” (Anne Lamott)
Eseurile incluse în cele două volume „Taina scrisului” sunt incitante pentru cititor și prin însuși titlurile lor. Aflăm ce reprezintă scrisul, care este motivația curat exprimată, accepțiunea sincer asumată: „Osânda de a fi scriitor” (Ștefan Doru Dăncuș), „Refugiul lacrimii ascunse” (Georgeta Resteman), „Lupta cu propriile limite” (Gheorghe A. Stroia), „Necesitatea existențială” (Eugen Evu), „Cuvintele mele de suflet” (Vasilica Ilie), „Fascinantul joc aș cuvintelor” (Valentina Teclici), „Scrisul, sensul meu de a fi” (Magdalena Albu), „Un testament literat” (Corneliu Vasile), „O imensă emoție” (Ștefan Dumitrescu) „Prin scris am semănat iubire” (Mariana Gurza), „Arta minții inteligente” (Mariana Mion-Pop), „Drumul către nesfârșit” (Viorel Birtu-Pîrăianu), „Drumul spre lumină” (Milena Munteanu), „Scriu precum respir” (Menuț Maximinian)…
În opinia domnului Mihai Batog-Bujeniță pentru a scrie: „Drumul este greu, foarte greu chiar, dar merită să-l străbați chiar dacă picioarele goale îți vor sângera. Este Golgota ta aceea pe care nu ai dreptul să o refuzi, ci numai datoria de a o urca.”, iar Magdalena Brătescu mărturisește: „Scrisul meu se naște din durere amestecată cu deliciu. E pasionant, dar nu ușor”. Adaug și alte opinii interesante: „Scrisul, arma inofensivă a purtătorului de vise și de doruri, miraculos luceafăr al tenebrelor sufletești…” (Mihaela Arbid-Stoica)”; „scrisul trebuie să fie… un mod de a respira…” (Gheorghe A. Stroia); „Scrisul pentru mine, e ca un foc purificator” (Ion Catrina); „Mâna care scrie e mâna care vindecă și alungă tristețea” (Andra Tischer); „Verbul Harului este Hărnicia” (Eugen Evu); „Scrisul este esența umană care ne apropie de divin.” (Mariana Grigore)…
Ce este poezia și cuvântul? „Ea, Poezia, nu are hotar… Cuvintele, la fel. Ele vindecă rănile, deschid ochii orbilor, cuvintele adevărate mântuie durerea și întunericul din noi.” (Nicolae Nicoară-Horia); „Cuvintele frumoase și cuviincioase, folosite cu stăruință, încet, cu grijă, se apropie de înțelegerea «Cuvîntului! Care ne-a adus în ființă»” (Alexandru Nemoianu); „Cuvintele sunt ființe vii, ele păstrează o latură divină.” (Adriana Popa); „Cuvintele… uneori sunt fluturi care ne poartă visele. Alteori sunt scoici care conțin perle prețioase de înțelepciune, iar câteodată sunt izvoare care revarsă o energie înviorătoare…” (Laura Anișoara Mustețiu); „Cuvintele… mă ridică spre cer sau mă strivesc. Aduc zâmbete și lacrimi. Sunt darnice sau zgârcite” (Julia Henriette Kakucs); Dacă Adda Neag, care debutează la 18 ani afirmă că „Produsul poeziei mele e iubirea față de tot ce e viu”, Ileana Cornelia Neaga începe să publice târziu: „Am împletit cununi din cuvinte în toamna vieții mele”.
A scrie înseamă responsabilitate și autodepășire, dorință acerbă de a te apropia de performanță, autorii fiind eroii de dincolo de cărți, de dincolo de tot efortul de creație. Numai astfel, rezultatele muncii pot deveni valori acoperite de neuitare în sufletele și conștiința cititorilor și vor ocupa locul cuvenit și bine meritat în patrimoniul cultural-literar românesc. Prin această antologie și prin tot ceea ce face pe tărâm literar, George Roca conjugă binele cu adevărul, fiind adeptul lui Leibniz care consideră că ”e adevărat numai ceea ce este totodată bine”.
Filosoful și matematicianul René Descartes afirma: „dacă trăiești fără filosofie este ca și cum ai ține ochii închiși fără a încerca să-i deschizi vreodată”. Printr-o ingenioasă extrapolare, extensie a ariei cunoașterii și creației, George Roca a înlocuit cuvântul „filosofie” cu „literatură”, dovedind că această zicere este tot atât de adevărată și deosebit de importantă pentru omul ca ființă spirituală și creator de literatură. A promova literatura înseamnă un mare pas spre cucerirea demnității și libertății de sine și a celorlalți. A promova literatura înseamnă a recunoaște marile valori care ți-au construit personalitatea și identitatea în interiorul neamului în care te-ai născut și viețuiești ca parte distinctă a culturii și istoriei sale demne. A promova literatura înseamnă a te recunoaște ca om care s-a format și se afirmă, în limita posibilităților și disponibilităților sale, într-un mediu valoric și socio-istoric la realizarea căruia au contribuit întregi și neîntrerupte generații umane, pe care trebuie să le descoperi, să le recunoști și să le înțelegi pentru a le aduce prinosul de gratitudine, indiferent de spațiul geografic și timpul din care vin ele. A promova literatura înseamnă a recunoaște că prin ceea ce gândești, faci și trăiești devine prezent trecutul neamului omenesc și nu orice trecut, ci doar ceea ce pui la temelie pentru a construi viitorul. În acest spirit a fost concepută această Antologie de eseuri – ca formă a culturii și identității umane, aducând, din istorie și din actualitate câteva personalități care au construit axa drumului nostru către viitor și către desăvârșirea noastră ca ființe sociale, literare, culturale, spirituale. Și nu în ultimul rînd, a promova literatura înseamnă a lăsa generos moștenirea culturală nealterată celor ce vor veni mereu și mereu, adică ființelor de mâine al mâinelui acestei nații.
George Roca a organizat o sesiune de comunicări literare, în scris (reală, limpede, negru pe alb). A invitat doritorii, mânuitori ai condeiului și/sau ai tastelor PC-ului la un curs de creație literară. O întreprindere, deopotrivă creativă și lucrativă cu un profit cultural atât pentru scriitori cât și pentru cititori. A anunțat un colocviu cu temă, cu timp de pregătire pentru a cugeta, pentru reculegere și culegere de informații, fapte, evenimente, elemente cumva date uitării ori lăsate în standbay, fără să știe până când!! Creatorii de literatură au consimțit la această provocare, și-au oferit o perioadă de reflexie și au chemat muza să conceapă eseul care-i reprezintă cel mai frumos și durabil… Cred că o trăsătură definitorie și relevantă a eseurilor inserate în această antologie este sinceritatea. Nu se întrevede nicio urmă de bovarism. Fiecare a încercat, pe cât posibil să spună adevărul, știind că asta este literatura adevărată.
Autorii au scris cu entuziasm, cu bucuria și generozitatea dăruirii scrisului lor cititorilor. Eroii cărții își scriu pe viu propriul parcurs literar. Se distinge o lume pământească, bine ancorată în realitate și una idealizată, spirituală, culturală ce tinde spre desăvârșire. O expunere a vieții și sufletului. Când citești un eseu din „Taina scrisului” îți și imaginezi autorul când scrie; parcă își ține respirația și deschide o tolbă cu amintiri de tot felul, plonjând grațios în meandrele acestora, unele limpezi și molcome, altele tulburi și învolburate, însă pe toate asumându-și-le ca fiind interesante, oscilând în a alege pe cele mai revelatoare. Un exercițiu particular pentru construirea unei opere colective. Fiecare autor este un soldat, care a depus un jurământ pe frontul creației literare (metaforic vorbind) și nu dorește să-l încalce. Acest lucru ar fi catalogat ca trădare și nu numai că l-ar dezonora, dar va trebui să suporte și o pedeapsă cuvenită, bine meritată de la cititori, aceștia fiind prieteni de nădejde ai scriitorului, însă dezamăgiți, ei pot deveni ostili.
Eseul este o pagină de istorie a scrisului fiecăruia. Cartea „Taina scrisului” este o istorie a scrisului românesc pe o perioadă de câteva decenii. Autorii încep cu începutul, motivează, explică cât este har, cât este muncă și câți pași au parcurs pe ringul de dans împreună cu partenerul de suflet, cuvântul. Uneori dansul are loc pe gheața patinoarului, de altfel un spectacol sublim, dar lipsa de atenție, unele lacune ale tehnicii ori carențe în arta spectacolului/creației literare pot duce la accidentări și eliminări pe diferite durate de timp ori pentru totdeauna. În acest caz e nevoie de un efort considerabil, de atenție sporită, de o doză mărită de umanitate, sensibilitate, dar și rigoare profesională. Doar astfel soarele răsare și ne alintă cu razele sale calde șimțind că trăim în lumină, iar scrierea va spune cu siguranță ceva și va transmite ceva.
Lucrarea „Taina scrisului” este o simfonie a vieții autorilor în mai multe acte, compusă în aceeași cheie și cântată pe arpegiul acordurilor scrisului cu harul și truda autorilor. Actul creației acestei cărți presupune și dovedește o consonanță intimă, esența unui joc abil de tonalități literare. Muzicalitatea eseurilor este născută din succesiunea relatărilor într-o cadență personală, proprie, însumând surse inepuizabile de informații și sentimente. „Taina scrisului” este un tablou din natură. Sub cerul înseninat, o luncă întinsă cu ierburi verzi, cu flori de toate culorile și excelente esențe de arome, cu lanuri de spice aurii și însângerate din loc în loc de macii proaspăt înfloriți.
Se remarcă limpezimea exprimării literare, chintesență și glorie a talentului, harului, culturii acumulate în timp și a prețuirii cuvântului profund simțit și bine scris în cele 100 de eseuri, 100 de ecouri venite din acuitatea trăirilor fiecărui autor. Postându-se în singurătatea lui senină se simte confortabil asemenea unui faraon în templul său, oferindu-și scrisul ofrandă în semn de iubire și respect publicului cititor.
Expunerile transparente ale subiectivismului proiectează și construiesc meticulos, dar solid structuri arhetipale ale scrisului. Afectivitatea creatoare, emoționalitatea artistică, efervescența creatoare dau vitalitate exprimării eseistice, uneori depășind așteptările cititorului.
Fiecare semnatar este propriul său reper – are identitate proprie, este o aventură ființială, interioară cu o constanță spirituală proprie. Fiecare autor cu aspirația sa, cu inspirația și muzele proprii, cu manifestarea și exteriorizarea în stil personal, cu misterul său. Fiecare visează desenând pe șevaletul inimii vise împlinite, în curs de realizare ori ratate, însă aceastea din urmă fiind doar treapte de unde își pot lua startul spre un nou vis zburat spre alt orizont literar, mai adecvat locului, timpului și eului său lăuntric. Fiecare eseu este o vorbire monologă, susținută de plăcerea de a-și „expune” și etala sensibilitatea. Într-o lumină dominantă și stăruitoare se întrevăd și umbre, mici frustări, oarece neîmpliniri, dar prezentate calm, cu bonomie și înțelegere, deși unele sunt dureroase. Aspirațiile fiecărui autor sunt ape curgătoare, cu traiectorii dinamice deschise spre varii orizonturi. Curgerea limpede a expunerilor asemenea apelor vara, în care se unduiește strălucitor și se topește spre seară soarele pentru a răsări a doua zi, dis-de-dimineață.
Prin acest demers eseistic, autorii se interoghează atent, deschid lacătul cunoașterii de sine printr-o viabilă și sinceră comunicare cu eul interior. Interogări ale timpului și ale sufletului. Identități, destăinuiri și testamente. Cunoscându-se pe sine, se deschid treptat, atât cât simt, cât doresc, cât intuiesc că pot fi înțeleși de receptorii externi. Operațiunea, înfăptuirea nu este o lucrare ușoară pentru că „apa vie” trebuie adusă la suprafață din adâncuri, acolo unde este limpezimea, vibrația și vivacitatea.
Stilul scriiturii are o vână viguroasă, o alchimie proprie, avangardistă, cu miez desăvârșit. Cartea degajă un românism autentic în variate stiluri și forme, însă se remarcă prin firescul simțirii și prezentării. O limbă literară curată, strălucitoare cu tendință reală spre perfecțiune și cu atenție sporită la problematica estetică și literară. Fiecare eseu este o celulă vie a organismului antologiei; maeștri și discipoli își dau mâna într-o sinceră mărturisire aprinzând focul imaginație și dând putere expresiei, bunului gust prin mulțimea și diversitatea ideilor, curățenia și calitatea limbii. Acest lucru se explică și prin cultura specializată și cultura generală- cunoștințe din toate domeniile cunoașterii umane și prin plenitudinea spirituală a autorilor.
Este simplu de remarcat o compatibilitate intimă între formă și fond, în ciuda diferențelor clare, evidente între profilul scriitoricesc, moral, psihologic al autorilor și opera acestora; îi înfrățește talentul, cultura, munca, vigoarea și noblețea trării și dăruirii. Fiecare eseu fiind o insulă de elevație în oceanul literar românesc. Exprimări în stiluri diferite: narativ, liric, filosofic… purtătoare de adâncă limpezime a frumuseții, clară profunzime cu dimensiuni proprii. Stilul pur realist, ferit de intruziunile fantasticului crează o atmosferă de vrajă. Și nu în ultimul rând, o bogăție evidentă de figuri de stil, metafore sublime, un lirism năucitor, grăitor și suav este punctul forte al atragerii spre lectură.
Invitația de a participa la antologie a scriitorului George Roca, vine să reînvie ceea ce spunea cândva Ion Heliade Rădulescu: „Scrieți băieți, numai scrieți!”. Important este să se scrie, însă confirmarea acestui scris de timp, de critica literară și de publicul cititor este o altă problemă. „Taina scrisului” este un curs despre cum poți scrie, cum poți deveni scriitor consacrat, cum poți impune scriitura ta în spectrul literar contemporan, cum poți străluci, apreciat de critică și iubit de cititori. Din eseuri se desprinde o efervescență creatoare, este promovat dinamismul în evoluția scrisului și se combate înlăturarea monotoniei.
N-aș fi prea pesimistă în ceea ce privește cititul în zilele noastre. Cartea, biblioteca tradițională au un concurent demn de luat în seamă și cumva de temut. Sunt adepta cărții pe suport hârtie, și așa voi citi în continuare, însă nu putem nega beneficiile informării, documentării și formării omului, tinerilor utilizând surse electronice. Asta este epoca pe care o traversăm și trebuie să rezonăm cu noutățile acesteia, însă nu trebuie să dărâmăm pilonii de rezistență ai culturii, cunoașterii în general, ci să adăugăm alții și alții. Acest lucru dorește George Roca prin revistele sale online, exprimânu-și dragostea pentru limba română, pentru cultura și literatura română, pentru continuarea a ceea ce este reprezentativ și trainic spre îmbogățirea cu ceea ce este nou. Scriitorii care au răspuns chemării sale fac parte dintr-un segment de vârstă cu mai multe decenii adunate în tolba timpului lor. Asta nu înseamnă că tinerii nu mai scriu. Scriu, dar nu s-au așezat bine, confortabil în matca scrisului, tatonează terenul pentru a descoperi noi izvoare, se aventurează în a contura felurite albii pentru a înțelege ce li se potrivește mai bine, care este stilul de îmbăiere în arta cuvântului pentru a obține cea mai mare satisfacție și unde se simt „acasă” prin cuvânt.
Din mărturisirile scriitorilor se desprind câteva idei foarte importante. Familia trebuie să încurajeze și să stimuleze chiar și firavele sclipiri ale copiilor. Să creeze climatul familial, domestic pentru ca prin joc, copilul să devină creativ. Crearea unei biblioteci, cititul părinților dezvoltă dorința și apetitul pentru citit al copiilor, stimulează sentimentul de îndrăgire a cărților. Școala are un rol covârșitor în descoperirea deprinderilor și înclinațiilor copiilor și tinerilor. Este foarte important ca educatorii, învățătorii și profesorii, din primele clase până la terminarea cursurilor universitare să descopere înclinațiilor copiilor și tinerilor, să-i antreneze la olimpiade, concursuri, comunicări și să-i implice în mișcarea literară prin cenacluri, cercuri, întâlniri cu scriitori, editori… Astfel vor beneficia de mentori avizați care-i pot călăuzi pe un făgaș propice potențialului, harului, talentului primit de la Dumnezeu și dezvoltat prin muncă asiduă, găsindu-și pârghiile potrivite de exprimare, stil, gen, specie literară. Nu-mi place atitudinea celor care încă se mai sperie de drobul de sare care va veni în viața literară. Dimpotrivă, abundă informațiile despre atmosfera mișcării culturale a copiilor și tinerilor care cu sprijinul unor cadre didactice ori scriitori, poeți scriu și publică în diferite reviste și chiar debutează editorial. Pe lângă mentori și modele, cititul și studiul individual al operelor scriitorilor români și din literatura universală este o condiție sine-qua-non și exercițiul continuu al scrisului prin abordarea mai multor genuri și specii literare pentru a descoperi ceea ce i se potrivește sau de ce nu, pentru a-și descoperi polivalența harului său.
Nu cred că este corect și benefic nici pentru autori și nici pentru literatură ca autorii să fie criticați, marginalizați de la debutul publicistic, editorial ori de la primele scrieri. Timpul a dovedit că scriitori remarcabili au avut un început literar anevoios, apoi s-au impus treptat. Multora li s-au recunoscut meritele mai târziu, sau mult prea târziu (postmortem). În fond nimeni nu a scris numai capodopere, iar pe de altă parte, dictonul latin „de gustibus non est discutandum” este valabil și astăzi. O scriere poate să placă unora și să nu placă altora. Este cât se poate de firesc. Sigur că nu sunt de acord cu exprimările vulgare, suburbane, atacuri la persoane, promovarea violenței de orice fel; asemenea mod de exprimare trebuie oprit la timp pentru a nu prolifera.
Imaginea care domină această carte este luminoasă, caldă, deosebit de plăcută. O carte a prieteniei, cu prieteni despre prieteni O minune, o bijuterie de carte. O lectură deosebit de plăcută. Merită să o avem în bibliotecă, s-o citim și să revenim iar și iar. Eu mă simt mai bogată acum. Nu în ultimul rînd, sunt deosebit de onorată și mândră că eseul meu se regăsește în paginile acestei cărți.
George Roca este „îngerul păzitor” al multor scriitori; din preaplinul inimii sale a dăruit o pereche de aripi fiecărui scriitor publicat în revistele și în cărțile sale pentru a zbura spre culmea succesului, a oferit o scară pe care să urce până la cerul performanței. Acest gest de dăruire se explică prin faptul că românul australian caută omul și acolo unde îl găsește încearcă să-l ajute, să-l îndrume și să-l motiveze să se descopere, să se inventeze ori reinventeze. Prin robustețea și optimismul gândirii simte mereu nevoia de a „ctitori”. Această antologie este o construcție, o zidire. Este o înmugurire a spiritului creativ spre o bogată rodire. Deschide încă o pagină vibrant emoţională şi de cooperare în domeniul literaturii române. Nutrim speranţa că prin parcurgerea cu bună credinţă a acestei lucrări, cititorul va deveni mai bogat spiritual şi cu plăcerea de a-şi aprofunda unele cunoştinţe în acest frumos domeniu al literaturii române. Până la urmă, scrisul rămâne o taină prin înțelegere, interpretare, reflectare, adresare și exprimare a vieții. Pentru toate acestea, meritul este al promotorului cultural, George Roca, care a demarat acest proiect din respect și admirație pentru literatură și creatorii de literatură, care s-a dovedit a fi un real succes, iar pentru posteritate „rezervoare pentru memoria cultural-artistică a umanității”, „bogăția de spirit a umanității” (Daniel Ioniță)
George Roca a dăruit cititorului român fragmente de inimi surâzând, pline de fiorul misterului, de o vigoare și de o bogăție sufletească memorabile și admirabile, substanțe, esențe literare de o vibrație, densitate și intensitate neîntrecute. O adevărată infuzie de lirism cu aromă românească, proces care merită continuat: „Doresc ca acest volum să fie citit de cât mai mulți! Poate că va inspira pe câțiva din noi să punem mâna, fie pe pix, fie pe keyboard-ul computerului, și să devenim purtători ai Cuvântului scris – cuvântul care rămâne, cuvântul care ne aduce mai aproape de Divinitate.”
În romanul „Darul lui Humboldt”, scriitorul Saul Bellov face o critică acidă a societății americane, considerată profund aculturală, iar în lupta pentru o reconstrucție a societății, în care scriitorii și poeții să fie repuși în drepturi este o viziune utopică. Prin extinderea fenomenului globalizării și a economiei de piață în toate țările se observă habotnicia cu care își crează propriile arme de distrugere a omului ca ființă sensibilă și rațională. Același lucru se întâmplă și în România. Prezență trează, George Roca prin inițierea proiectului „Taina scrisului” și promovarea operei autorilor de literatură încă mai crede că societatea trebuie și chiar poate să recupereze forțele creatoare, gândirea vie, trăirea profundă, cu alte cuvinte, ființa umană reală. Surprinde prin aceste eseuri partea frumoasă a literaturii române și dovedește ingenios că pe lângă racilele societății românești există și varii arii de cultură, artă, literatură… și că „Misterul unei lecturi se poate repeta la infinit” (Tudor Nedelcea), pentru că „A citi înseamnă a cugeta împreună cu altcineva, a înțelege gândirea altuia și a intui gândirea pe care ne-o sugerează, conformă sau contrară lui”, ne spune același André Maurois.
Pentru tot ceea ce a realizat pe ogorul literaturii române în țară, și pe întreg globul, prin promovarea scriitorilor în mediul online, în reviste pe suport hârtie și în cărți, George Roca este numit de Daniel Ioniță „pescar de scriitori”, iar și prin „Taina scrisului” ajunge la apogeul muncii sale, cu potențial real de continuare și reușită. Îi mulțumim și îi urăm mult succes în continuare! Însă, sunt convinsă că români precum George Roca și semnatarii eseurilor din Antologia „Taina scrisului” mai sunt și azi și vor mai fi și mâine și întotdeauna cât va dăinui poporul român pe acest pământ, iar munca lor va da roade la momentul potrivit. Cultura și literatura română, indiferent de opreștile vremurilor va crește către viitor precum brâncușiana coloană a infinitului.
–––––––––––
Prof. Vasilica GRIGORAȘ
Vaslui, 10 aprilie 2020

Vasilica Grigoraș – Semnal literar: ”Călătorie pe tărâmul visării”

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text care spune „Consiliul Vaslui Biblioteca Milescu Spătarul" Vaslui CĂLĂTORIE PE TĂRÂMUL VISĂRII Antologie de literatură pentru copii și tineret”

Apariția poeziilor mele pentru copii din cartea: ”Raze de suflet pentru Sara” alături de poveștile fiicei mele, jurnalista Alina Lavinia Grigoraș din volumul ”Scufia cu vise: povești duioase pentru curioși și curioase” este o mare bucurie.
*
După Antologia ”Florilegiu poetic vasluian”, editată la Bârlad, Editura Sfera, 2015, Biblioteca Județeană ”Nicolae Milescu Spătarul” publică la sfârșitul anul 2019, la Editura Tritonic din București ”Călătorie pe tărâmul visării: Antologie de literatură pentru copii și tineret”.
Coordonatorul volumului, bibliotecara Liliana Moga (semnatara Argumentului cărții), în colaborare cu bibliotecarele Alina Tanasă și Anca-Elena Chelaru au identificat scriitorii și poeții vasluieni care au scris literatură (poezie, proză, teatru) pentru copii. O contribuție importantă la apariția lucrării a avut prof. Ramona Diana Costin, care a realizat ilustrațiile și coperta. Totul sub îndrumarea directorului remarcabilei instituții de cultură din județul și municipiul Vaslui, Gelu Voicu Bichineț, directorul editorial al antologiei.
Volumul este vrednic de luat în seamă prin bogăția de autori și lucrări publicate, dar și prin numărul generos de pagini (526). Sunt autori prolifici, consacrați și autori la început de drum pe tărâm literar, la debut. Ordonarea scriitorilor și poeților este în ordine alfabetică: Felix Aderca, Petruș Andrei, Liviu N. Botez, Petruța Chiriac, Virgil Chiriac, Constantin Chiriță, Constantin Clisu, Mihaela Coșescu, Brândușa Dobriță, Cezar Drăgoi, Elena Farago, Sanda Ghinea, Alina Lavinia Grigoraș, Vasilica Grigoraș, Gica Iuteș, Aurora Luchian, George Nestor, Tudor Pamfile, Coriolan Păunescu, Alexandru Poamă, Victor Ion Popa, Iuliu Rațiu, Valentin Silvestru, Cezar Stegaru, Valentina Teclici, Victoria Trifan, Constantin Țintea, Gheorghe Vicol, Alexandru Vlahuță.
Sincere felicitări colectivului redacțional al volumului și autorilor ale căror scrieri au fost incluse în carte.

NICOLAE BUSUIOC: ÎN ORIZONTUL RIGORII DAR ŞI AL SENSIBILITĂŢII VASILICĂI GRIGORAŞ

 

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Alese mulţumiri distinsului scriitor, eseist şi critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi, domnul Nicolae Busuioc pentru cuvântul de întâmpinare la cartea mea “Seninul din inima cărţilor”, proaspăt ieşită de sub tipar.

NICOLAE BUSUIOC: ÎN ORIZONTUL RIGORII DAR ŞI AL SENSIBILITĂŢII

A mai scrie azi cărţi despre cărţi este un act oarecum temerar, e ca şi cum ai încerca să adunifrânturi în cioburi de oglindă în ideea de a obţine întregul răsfrânt în oglinda compactă. Dar cu riscul că unele cărţi (poate cele mai multe) să se piardă printre puţinele care reclădesc principii şi configuraţii nebănuite, semănând miracole, esenţe şi trăiri solare, asumarea critică asupra lor încă se justifică, chiar în condiţiile în care ambiguităţile o duc bine, se desfăşoară în voie. Critica literară, fie ea şi de întâmpinare, vine înaintea cititorului debusolat pentru a-l ajuta să înţeleagă şi să discearnă între textele lipsite de valoare şi cele care oferă neîndoielnic mesaje, învăţăminte şi idei de a fi reţinute. Cititorii nu au cum să nu observe cum ei înşişi pot trage foloase în selecţia cărţilor. Între critica literară şi lectură se crează o punte necesară şi importantă, o relaţie interdisciplinară în care evaluarea critică şi receptarea textului intră într-o ecuaţie cu mecanisme subtile de funcţionare, cu un echilibru susţinut de simţul critic şi, pe cale de consecinţă, de gustul lecturii. Am citit cu interes manuscrisul (printul) doamnei Vasilica Grigoraş Seninul din inima cărţilor, manuscris care iată a luat înfăţişarea frumoasei cărţi pe care acum o răsfoim cu voluptatea celui atras de noutate şi prospeţime.

Vasilica Grigoraş se plimbă cu dezinvoltură printre cărţi, îi „parafează pe autori”, le analizează textele neforţând canoanele potrivit cărora mesajul etic al literaturii este integrat în emoţia generală. Miracolul operei conduce spre universul unei lumi expresive ca reflex al unei profunde cunoaşteri a lumii reale. Autoarea cronicilor literare (unele ar putea fi etichetate şi ca minunate eseuri) din volum, constat că pleacă de la ideea că este greu să te impui într-un noian de cărţi scrise sub semnul reflexelor reci de stele, altele inundate de metafora tandră până la iubire şi încă alte şi alte puzderii de pagini în care dau năvală, sub aripa ocrotitoare a (ne)inspiraţiei, ideile eului visător de iz baladesc şi romantic, metafizic şi realist, până la existenţa social-culturală din vremurile noastre. Vasilica Grigoraş desprinde cu uşurinţă abilităţile şi harul autorilor invocaţi, caracterele tipologice şi semnificaţiile intuite ale personajelor creionate în naraţiile în cauză, subliniază esenţele şi semiotica evenimentelor amintite. Vom întâlni surprinzătoare interpretări, este suficient să aruncăm o privire asupra cuprinsului cărţii pentru a ne forma o idee despre capacitatea de analiză literară, reţinând reunirea detaliului cu axioma, a meditaţiei cu iluzia, a exilului interior cu faptul divers, a misterului cu realul.

O primă investigaţie este cea asupra volumului „Căutând după mere”, în fapt o „căutare” a fericirii omului care se soldează cu eşecul căutării sau mai curând al necăutării cunoaşterii de sine, după care vom întâlni diverse scrieri ale căror autori sunt mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Vasilica Grigoraş dispune de mijloacele identificării elementelor „de bază” ale cărţilor comentate, între care amintim: „Universul tainic între Dumnezeu şi umbră”, „Un pod binecuvântat între antipozi”, „Valeriu Lupu – cu paşii destinului”, „Urma Soarelui în lumina anotimpurilor Anei Urma”, „Valea poete – între ironie şi luciditate”.

Cum se ştie, cititorul este un „consumator” ce se lasă uşor influenţat de gust, în dauna exercitării unei judecăţi proprii, deşi a posteriori poate emite o justificare a actului lecturii. Gustă ceea ce i se oferă şi, până la urmă, hotărăşte singur dacă îi place sau nu ceea ce citeşte. El are o motivaţie afectivă sau intelectuală, funcţie de care se îndreaptă spre anumite genuri literare sau spre cărţile care-i oferă posibilitatea informării şi documentării într-un domeniu sau altul. Cartea Vasilicăi Grigoraş face parte mai mult din această zonă a lecturilor de ordin profesional. Criticul trăieşte în orizontul rigorii şi al cerebralului, într-o etică impusă de scrisul autentic, dar ideile lui nu sunt numai raţionamente reci, pot fi umplute de suflul existenţial al fiinţei autorului. În cazul de faţă luciditatea, într-un melanj firesc cu sensibilitatea, cu care construieşte discursul critic îi este de mare ajutor autoarei acestui volum pentru ca demonstraţia speculaţiei să fie cât mai convingătoare.

Referinţele pe care le are deja Vasilica Grigoraş o confirmă nu numai ca poetă, eseistă, publicistă, monograf, ci şi ca un impunător critic literar. Aici reţinem nume cunoscute precum Teodor Pracsiu, George Anca, Petrea Iosub, Mircea Regneală, Ioan Miclău, Dan Plăeşu, Cezarina Adamescu, Victor Cilincă, Mariana Gurza, Tudor Cicu… Autoare a peste 15 volume, cu o încrengătură literară diversă, Vasilica Grigoraş îşi leagă numele de viaţa cultural-literară vasluiană şi nu numai, de lumea filtrată coerent şi armonios chiar în condiţiile negării conştiente a neplăcutului înconjurător, ale refuzului asumat în spatele cuvintelor din cărţi şi chiar din Seninul din inima cărţilor la care se adaugă automat şi sufletul lor. Da, cărţile care nu sunt altceva decât oglinda timpului, un timp al memoriei şi al cunoaşterii umane.

Vasilica Grigoraş – Şi poeţii construiesc poduri

Cu mai bine de 16 ani în urmă, doctor în sociologie Valentina Teclici şi-a ales ca ţară de adopţie îndepărtata Noua Zeelandă. A scris şi publicat poezie şi proză în România în limba română, a scris în Noua Zeelandă în limba engleză, dar a fost publicată şi în reviste şi antologii din Canada, SUA, Irlanda, Australia, Israel… Este membră a UniuniiScriitorilor din România, Filiala Bucureşti, Secţia pentru copii şi tineret (1993), a Societăţii Poeţilor în Viaţă din Hawke’s Bay (2013) şi a Societăţii de Poezie din Noua Zeelandă (2013). Dacă în lumea literară din România şi Noua Zeelandă este cunoscută ca poetă şi scriitoare, la sfârşitul anului 2016 vedea lumina tiparului primul volum al unei inedite antologii, iar în toamna acestui an (2018) apare cel de-al doilea volum din Antologia „Poetical bridges – Poduri lirice”. Ambele volume sunt în ediţie bilingvă, română – engleză şi au aceeaşi structură internă, fiecare incluzând 12 poeţi din Noua Zeelandă şi 12 de origine română. Cartea apare la Editura Scripta manent, Napier (NZ) şi tipărită în România, PIM, Iaşi.
După editarea volumului 1, am publicat o recenzie în mai multe publicaţii periodice din ţară şi din străinătate, pe suport hârtie şi în mediul online. De data aceasta, voi face anumite consideraţii asupra celui de-al doilea volum.
Valentina Teclici concepe această carte din interiorul poeziei, din inima cuvântului bine rostuit în vers. Aici o întâlnim în postura de antologator, editor şi traducător. Este „amfitrionul” volumului, „invitând la cuvânt” pe „scena” celor 224 de pagini poeţi români, trăitori în România, Australia şi Israel şi din Noua Zeelandă, unii stabiliţi aici din alte colţuri ale lumii (Honduras, SUA, Spania, Serbia). Aşezarea poeţilor în volum este în ordinea descrescătoare a vârstei acestora (unul din Noua Zeelandă, unul din România), după cum urmează: Sonia MacKenzie, Ion Gh. Pricop, Dame Fiona Kidman, Passionaria Stoicescu, Cristine Climo, George Roca, Laurice Gilbert, Vlad Vasiliu, Anita Arlov, Cezarina Adamescu, Angus MacDonald, Dorina Stoica, Jeremy Roberts, Bianca Marcovici, Tim Upperton, Constantin Frosin, Leonel Alvarado, Victoria Milescu, Bryan Walpert, Luminiţa Potîrniche, Gus Simonovic, Ştefan Doru Dăncuş, Maria Munoz, Manuela Cerasela Jerlăianu.
Fiecare autor „recită” tacit, cu „intonaţia” subtilă a scrisului de calitate, trei poeme şi se prezintă pe scurt, oferind cititorilor informaţii despre viaţa şi creaţia sa. Autorii au voci diferite, varii motive de inspiraţie, mânuiesc figurile de stil cu pana inimii, în funcţie de locul naşterii, experienţa de viaţă, educaţia şi cultura acumulată în timp, trăiri şi simţăminte.
Valentina Teclici este o bună cunoscătoare a fenomenului liric, în general şi a operei autorilor români şi a celor neozeelandezi. Pune faţă-n faţă două culturi, aflate la antipozi, nu numai geografic, dar şi literar, găsind liantul cel mai durabil – versul şi emoţia – pentru a realiza poduri trainice. Cartea leagă cu abilitate cele două tărâmuri lirice de înaltă vibraţie, armonioase prin metaforă şi ritm, distincţie şi stil, credinţă şi emoţii împărtăşite cu dragoste. Prin extensie avem imaginea creaţiei literare a generaţiei actuale, care orientează cititorul în lumea specială a poeziei, îl adapă puţin câte puţin cu apa vie a două culturi, acestea curgând lin, limpede şi voluptuos într-un singur fluviu, cu toţii înotând în aceaşi direcţie, ceea ce dă stabilitate podurile propuse pentru construcţie.
Lacătul fiecărui pod se deschide cu blândeţe şi curiozitate pentru a descoperi „vocea” poeziilor atât de personală, distinctă, şerpuind prin labirintul trăirilor. Fiecare autor vine în poezie cu aerul inspirat în ţara de origine, adăugând mireasme din ţara adoptivă. Dar, să purcedem la a prezenta câţiva dintre poeţi:
Sonia MacKenzie, decan de vârstă al poeţilor incluşi în volum este o profundă observatoare a naturii, „Îmi amintesc mişcarea pletelor sălciilor plângătoare/ când adia briza de vest./ Este ciudat cum tot ce-i frumos/ şterge ce-i trist şi urât.” (Cel orb) O pasionată a călătoriilor, în parcurgerea anotimpurilor vieţii îşi creionează cu înţelepciune şi mândrie chibzuită portretul în cuvânt: „Faţa mea este o hartă a drumurilor./ Fiecare rid îmi trezeşte o amintire/ Nu mai pot descifra/ Care moment de fericire/ Ori de tristeţe/ A marcat fiecare rid./ Dar sunt mândră să le port/ Şi să arăt lumii/ Că am trăit.” (Faţa mea)
Fire sensibilă şi, probabil impresionată de tristeţea şi suspinul unui bărbat, empatizând cu acesta, Dame Fiona Kidman ne spune cu gingăşie că, uneori şi bărbaţii plâng: ”Un bărbat mergând pe drum în jos,/ muşchii umerilor lui legaţi/ strâns ca bolovani sub cămaşă,/ un bărbat frumos, solid, tot/ fibră şi putere … Până/ atunci, nu mai văzusem un bărbat/ plângând… Ceea ce-mi amintesc cel mai intens din acea noapte/ este cât de abundente erau florile/ pe viţele de fructul pasiunii,/ parfumul lor la fel de suprarealist ca şi bărbatul/ plângând şi mergând singur/ pe calea accidentată unde doar/ un copil i-a observat căzătura.” (Bărbat plângând)
Maria Munoz, de origine spaniolă, scrie o superbă poezie de dragoste, întâlnirea bărbatului cu „suflet de marinar”, călător prin lume, devine „cerul” său şi-i „împodobeşte zilele iernii”: Suntem aici, chiar în acest moment/ dăruind totul, cu inimile deschise./ Refugiindu-mă în existenţa ta, respirând respiraţia ta./ Eşti al meu, sunt a ta. Ne iubim. Te rog opreşte timpul!” (Ai venit din depărtări)
Întâlnim în volum şi o pată de culoare, o tuşă de lumină de inspiraţie japoneză, semnată de Christine Climo prin câteva haiku-uri: „după ploaie/ o petală roz de camelie/ se odihneşte, strălucind”. Mergând la o expoziţie de Haiku la Muzeul Otaga, poeta afirmă că: „Acestea erau încărcate cu viaţă într-un halou de simplitate, frumuseţe japoneză şi muzică a anotimpurilor”. Pline de mireasmă şi armonie sunt şi poemele sale.
Anita Arlov încântă inima cititorului cu un poem despre Mona Lisa, observând asemenea pictorului similitudinea dintre picătura care se prelinge pe frunze şi universul dulce curgător care se dizolvă, alunecând tandru pe chipul omului: „uite/ picătura/ pe frunză/ prelingându-se/ întreagă de sus/ pe frunza de jos… // asta poate că înseamnă/ să realizezi/ siguranţa unui astfel de pictor/ care vede/ un cosmos fluid/ tremurând/ între/ buze şi gură/ dantelă şi piele/ piele şi ce e sub ea”. (Mona Lisa)
Citind volumul 2 al antologiei Poduri lirice ne împărtăşim cu Darul nedăruit, creaţie a lui Angus MacDonald, cel care mărturiseşte că „În ceea ce priveşte stilul, îmi place ideea de poeţi de jazz, unde ritmul şi rima se sincronizează, decât să urmeze forme fixe”. Şi, iată poemul său, confirmă afimaţia de mai sus: „Un poem se prăfuieşte/ Ca un cântec îmbătrânind/ Necântat/ Mai bine să-l dăruieşti/ Celor mai buni prieteni/ Decât să putrezescă/ Într-un fund de sertar/ Neiubit/ Necunoscut”. Un adevăr indubitabil.
În opinia lui Gus Simonovic, şi el neozeelandez prin adopţie (venit din Serbia) dragostea este „pâinea” vieţii care, pentru a creşte are nevoie de „drojdie”, de atenţie, de implicare, de răbdare în aşteptare: „Cu inima grea presar drojdia dorului pe aluatul/ timpului. Visând cum mâinile tale rup pâinea/ şi găsesc ascunsă în ea moneda iubirii”. (Drojdie)
Schimbând registrul geografic şi cultural, ne întreptăm spre poeţii români. Ion Gh. Pricop, poetul, prozatorul, eseistul şi profesorul de pe „Uliţa Scriitorului” îşi exprimă în vers dragostea faţă cronicarii neamului. De data aceasta este vorba de Grigore Ureche care a scris cronica românilor de oriunde s-ar afla „Şi te-ai încumetat, boier măria ta,/ oh, ce fruct dulce veninos a putut/ să-ţi rodească mintea, sufletul,/ să spui răspicat că rumânii, câţi se află/ peste tot în lume, de la un loc sîntu/ cu moldovenii şi toţi/ de la Rîm se trag.// Aşa scrib, aşa bărbat,/ tare în vârtute şi Ureche, ca un blând şi vrednic/ Grigore din popor, să ne tot trăiască”. (Cronicar)
Poeta, prozatoarea, traducătoarea Passionaria Stoicescu, cu aproape 70 de volume de autor publicate, onorează antologia Poduri lirice cu poemul „Poezia”, o meditaţie subtilă asupra poeziei, specie a genului liric: „Ea e ruda săracă a soarelui,/ a fericirii/ o zbatere în capăt de nadă….// Ea se măsoară doar în fărâme/ ca fericirea/ pe care altfel n-ai putea s-o suporţi”. Cu o sinceritate debordantă, poeta se confesează cititorului, dezvăluindu-şi starea de singurătate austeră: „Sunt singură şi mi-e greu –/ Mă privesc într-o oglindă pătată;/ Parcă-s eu şi nu-s eu/ Femeia asta mirată/ Femeia asta ne-ncrezătoare/ Că iubirea i-ar mai putea face bine…/ Unde-i îngerul să-i pot cere/ Să mă apere de eroare,/ Să mă ocrotească de mine?” (Aureola)
Românul australian, George Roca, scriitor, poet, actor, editor, jurnalist evadează din viaţa reală, în care timpul aleargă grăbit; deşi înconjurat de toate ale lumii, reuşeşte să se regăsească în chip minunat întru poezie: „Când m-am întâlnit cu poezia/ Aceasta mi-a deschis larg braţele/ Şi m-a mângâiat pe creştet!” (Evadarea) Înţelege că îmbrăţişarea a fost de ambele părţi de un real folos, atât pentru poet, cât şi pentru creaţia sa lirică, bucurându-se: „în fiecare dimineaţă/ când mă trezesc, mă bucur/ mă bucur că e soare/ mă bucur că e înnorat/ mă bucur că trăiesc”. (Mă bucur) Şi aceasta, pentru a trăi în armonie cu universul, ceea ce ne îndeamnă şi pe noi.
Un nume de rezonanţă în arta spectacolului, în cultura şi literatura română este Vlad Vasiliu. Co-autor al antologiei cu un poem închinat femeii: „Femeia aceasta e Mama mea;/ Această femeie-i Soţia mea;/ Copilul aceste mi-e Fiica:/ Credinţă, / Iubirea,/ Speranţa!” (Mărţişor) şi o poezie religioasă, intitulată Spovedanie („Ego sum qui sum”): „Doamne” (Ecce homo!)/ Am ucis, am furat,/ am fost desfrânat,/ strâmb am jurat./ Părinţii nu i-am cinstit,/ în ziua sabatului am muncit,/ femeia aproapelui am dorit.// Am muşcat, doamne, fructul acela din pom/ şi, iartă-mi păcatul trufiei,/ încă sunt mândru că mai pot fi OM.” Femeia şi credinţa, două teme extrem de generoase, deloc facile, dar asigură liniştea celui care le caută, le înţelege şi le iubeşte.
Prezenţa poetei, eseistei, scriitoarei Cezarina Adamescu în Poduri lirice aduce un plus de valoare prin profunzimea poemelor sale; dacă la prima vedere sunt triste, eul liric mergând la braţ cu singurătatea, cu tristeţea, în momentul în care apare inspiraţia, trăirile şi emoţiile îmbrăţişează fiorul lirismului, descoperind lumina: „Cu fiecare carte/ cobor din viaţă în moarte./ Din acest imens Nimic,/ iată, sunt şi eu părticică.” (Simultan) „Nu vă miraţi”/ Bucuria mea e tristeţea, / aşa cum spunea Cioran,/ amarnică bucurie – spun eu./ O-mpart cu Singurătatea/ sora mea de aici şi de dincolo.// Cea de a doua fiinţă din mine surâde/ în timp ce eu plâng./ Ea e lumina cuvântului.” (Sora mea de aici şi de dincolo)
Întâlnim la Dorina Stoica o poezie religioasă de calitate, plină de pioşenie şi smerenie. Evlavia şi harul creaţiei autoarei au fost răsplătite prin mai multe premii la nivel naţional. Prin credinţă, ne spune poeta, se „Umple cu lumină goluri din inimi,/ poartă universul pe umeri/ ca şi cum ar duce un sac de grăunţe la moară,/ are ochii umezi, blând melancolici,/ sufletul ascunzătoare de fluturi şi flori, / raiul patimilor pe drumul Golgotei”. (Dincolo de aparenţe)
O frumoasă împletire de dorinţi, de simţiri şi trăiri ale îndrăgostiţilor întâlnim în poezia lui Constantin Frosin, intitulată deosebit de sugestiv Vise frumoase. O, Doamne, cine nu visează la dragoste adevărată? Cine nu-şi doreşte împărtăşire prin iubire? Cine nu-şi simte fiecare moleculă din trup şi suflet plină de fiorul iubirii atunci când întâlneşte persoana hărăzită? „Firele trupului visează/ Strânsă împletitură cu ale tale,/ Plâmânii mei îţi trag parfumul/ Ca unei subţiratici flori de îmbătat fiinţe./ Urechile, nu sunete de flaut/ Ci tandre muşcături aşteaptă.”
Poetul, prozatorul, eseistul, editorul Ştefan Doru Dăncuş, cu modestie, cum rar mai întâlnim în zilele noastre consideră că: „nimic din ce spun nu e mai mare/ decât o furnică./ ea adună literele mele mici le depozitează/ îi vor fi hrană la iarnă./ din obrăzniciile mele îşi face piloni/ de susţinere pentru coridoarele minţii. (Singurul cerşetor sărac) Citind din scriitura sa, pot spune că este deosebit de profundă şi consider cu poetului îi stă bine şi când se alintă, numind creaţiile sale „literele mici” şi „obrăznicii”, acestea fiind daruri de mare preţ ale sale, o încântare pentru publicul cititor şi ingrediente solide care contribuie din plin la construcţia Podurilor lirice.
Prin translarea cărţii din engleză în română şi din română în engleză, Valentina Teclici confirmă o veritabilă cunoaştere a celor două limbi şi certe abilităţi de traducător. Se spune că poezia este ceva „ce nu poate fi tradus”, Valentina Teclici a reuşit să facă acest lucru într-un chip minunat.
Volumul are o coloratură cosmopolită şi este o mostră fină şi adâncă de multiculturalism. Lectura acestei cărţi deschide orizonturi noi spre lirica universală. Filonul emoţional al cărţii este dat de bătăile inimii la frumos ale fiecărui autor şi dăruit cu dragoste cititorilor. Înnobilează mintea, îmbogăţeşte cunoştinţele şi mişcă în profunzime sufletul celor însetaţi de poezie şi cultură. De aceea pot afirma că iniţiativa Valentinei Teclici de a publica o asemenea antologie este un proiect viguros, benefic pentru noi toţi.
Felicitări Valentinei Teclici şi co-autorilor!
Recomandăm cu bucurie cartea pentru lectură!

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Vasilica Grigoraş despre „…77… NODURI CULTURALE ŞI SEMNE AMICALE”

Am primit în dar o carte cu dedicaţie şi autograf de la prof. dr. Dumitru V. Marin, intitulată „…77… NODURI CULTURALE ŞI SEMNE AMICALE”, Iaşi, Editura PIM, 2018. Cărţi închinate unor personalităţi din diverse domenii de activitate s-au mai scris, a devenit deja un exerciţiu firesc, dar să antrenezi personal un număr considerabil de viitori coautori ai unui asemenea volum, mai rar.
Titlul ne aduce aminte de volumul de versuri al lui Nichita Stănescu, „Noduri şi semne” şi de cartea Anastasiei Dumitru: „Bujor Nedelcovici – Conştiinţa de scriitor”. Deosebit de incitant, deloc explicit, că de…, „nodurile”, au şi ele misterul lor. Te fac destul de curios ca să zăboveşti pentru a „descâlci iţele” şi a vedea frumuseţea firului. Dezlegându-le poţi „pipăi” cu mintea şi sufletul fibra din care este alcătuită ţesătura (cartea), îi poţi identifica şi simţi fineţea, îi poţi verifica, pe cât posibil trănicia, vigoarea…, şi dacă mai adăugăm şi „semnele”, care presupun anumite înţelesuri încriptate, este nevoie să ne aplecăm cu dibăcie asupra conţinutului volumului.
Răsfoindu-l, am constatat că în peisajul cultural vasluian şi în tabloul literar al prof. dr. Dumitru V. Marin a apărut un volum inedit, cu o alcătuire ingeniosă, o radiografie din mai multe unghiuri a vieţii şi activităţii jurnalistului vasluian, completată cu alte 77 de radiografii individuale.
„Nodurile” (semnatarii) întăresc textura volumului, îi dau strălucire şi consistenţă, iar „semnele” sunt gânduri, trăiri, sentimente care ne fac să privim cu respect, bucurie şi admiraţie „adresantul”, prezentat ca fiind un om special. Şi, toate aşezate pe brocardul fin al aniversării omului de cultură Dumitru V. Marin, la împlinirea a 77 de primăveri, cel care se declară „aprilist”, născut pe data de 28 aprilie 1941.
Revenind la carte, aş putea spune că în paginile sale s-a cam spus şi scris totul despre sărbătorit. Asta însemnând că este destul de greu să mai scrii ceva original, după ce 77 de condeie şi-au spus punctul de vedere despre omul şi profesionistul Dumitru V. Marin. Totuşi, ceva mă intrigă, mă provoacă să mă erijez în purtătorul de cuvânt al colaboratorilor volumului şi să aduc, pe scurt, la cunoştinţa publicului cititor opiniile acestora cu privire la „pesonajul principal” al volumului, care are marele merit de a fi adunat între cele două coperte o sumă de oameni valoroşi, 77 de nume din domeniul literaturii, ştinţei, culturii şi spiritualităţii din ţară şi din străinătate, colaborând de bună voie la întocmirea unui volum colectiv.
Se spune că numărul, cantitatea nu înseamnă neaparat şi valoare, şi este foarte adevărat. Însă în cazul de faţă, întâlnim 77 de semne de preţuire, de amiciţie, de prietenie sau întâlniri de-o dată în viaţă, cu o ocazie specială ori întâmplătoare, care au lăsat amintiri pe pelicula inimii jurnalistului multimedia. Este lăudat, adulat, atribuindu-i-se calificative care mai de care mai elevate, însă prezentat şi „cu păcate şi virtuţi”, precum spune Mihai Apostu. Îl întâlnim pe D.V. Marin în multiple ipostaze, din copilărie până în prezent. Textele sunt decupaje din realitatea imediată, pe care sunt încrustate căutările, acţiunile, gesturile, reacţiile, implicările, mobilizările pentru a depăşi obstacole şi a intra pe nişe favorabile autodepăşirii personale şi profesionale în misiunea nobilă de promovare a culturii. Ne sunt prezentate momente de plonjare în adâncul valurilor vieţii profesorului, dar sunt selectate cu grijă fragmente din spuma strălucitoare a acestora şi redate spectaculos. Astfel, putem afirma că volumul omagial degajă o adevărată nobleţe, un neîntrecut flux de amabilităţi, desigur vedirice. Acest buchet de „semne”, arătă în toată splendoarea sa valoarea incontestabilă a profesorului şi jurnalistului, cap de afiş în viaţa culturală şi literară vasluiană
Aşadar, cartea este o impresionantă apariţie editorială din mai multe motive: valoarea intrinsecă a conţinutului scriiturii, valoarea şi însemnătatea personalităţilor în varii domenii ale cunoaşterii umane şi, nu în ultimul rând, valoarea personalităţii destinatarului tuturor acestor misive, profesorul, jurnalistul, scriitorul, omul de cultură, Dumitru V. Marin. Pentru a susţine această ultimă afirmaţie aş aduce ca argumente câteva coordonate ale muncii şi activităţii domniei sale: este deschizător de drumuri în presa modernă (prima televiziune din ţară,1990, înfiinţarea postului de radio Unison, Vaslui,1993, Bârlad, 1994, apariţia ziarului Meridianul, 1996, revista internaţională Meridianul Cultural Românesc, 2015); interviuri cu 9 preşedinţi de stat, 14 prim-miniştri, zeci de miniştri, deputaţi, senatori, ambasadori; înterviuri cu înalţi ierarhi ai bisericii, PF Teoctist, PF Daniel, mitropoliţi, episcopi, transmisiuni în direct la radio-tv din 32 de ţări; vicepreşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi preşedinte Filiala Vaslui, 2005…
În sprijinul aceleiaşi idei, aş completa cu mărturiile făcute în carte de mai mulţi coautori. Scriitorul, criticul literar şi emiscologul Theodor Codreanu apreciază că Dumitru V. Marin este: „Una dintre cele mai pitoreşti personalităţi din Vasluiului ultimelor decenii”. În opinia Danielei Gîfu, jurnalistul vasluian este: „un desfrunzător de idei supralicitate… cu vorbă hotărâtă şi plină de sensuri ideatice, caută dreptate.” Vasile Ghica îl numeşte: „Un renascentist al zilelor noastre”, iar dr. Valeriu Lupu îl consideră „lord al slovei” şi, pentru toate acestea şi multe alte merite, Simion Bogdănescu îl recomandă ca fiind un „model cultural de urmat”; punct de vedere argumentat de Corina Matei Gherman „Dumitru V. Marin nu a irosit timpul, l-a folosit eficient, lăsând în urma sa o muncă de cercetare, de creaţie şi îndrumare. Dumitru V. Marin cred că trăieşte din izvorul obârşiilor, trăind copilăria, respectând tradiţiile şi vatra, iubind natura şi credinţa, studiind şi slujind limba, cultura şi istoria”, şi de afirmaţiile preşedintelui Emil Constantinescu: „a avut darul de a face.” şi a ajuns un organizator, activ şi integrat în comunitate…” Şi timpul a trecut, iar „Copilul de altă dată, înălţându-se după călăuza-ursitoare, a devenit profesorul dr., scriitorul şi monografistul, reporterul şi întreprinzătorul, editorialistul şi managerului tv, „cel mai mare jurnalist din toate timpurile”- cum lesne de constată, o personalitate rar întâlnită pe Valea Zeletinului.” (Tatiana Galan). Până a ajunge aici, uneori a avut curajul de a băga mâna în foc, cu riscul de a se frige, de a se apăra de sabie cu braţul gol; poate, a simţit asprimea flăcării şi iuţimea ţăişului, însă n-a renunţat, ci s-a călit.
Ordinarea alfabetică a semnatarilor este ceva obişnuit pentru astfel de scriituri, autorii incluşi se prezintă, se definesc, argumentează prezenţa lor în acest demers literar cu minunate merite şi realizări. Firesc, nu oricine putea fi subiect şi autor, tototodată. Un lucru de apreciat este şi faptul că în carte sunt incluse şi dedicaţiile unor autori, scrise pe cărţile oferite lui D.V. Marin. Aş aminti pe: Nichita Stănescu, Horia Zilieru, Alexandru Balaci, Valentin Silvestru, Laurenţiu Fulga, Traian Nicola, Cezar Stegaru, Ioan Talpeş, Tudor Pamfile…; şi acestea sunt voci grăitoare cu privire la preocupările şi mediul cultural al filologului şi omului de presă vasluian. Aşadar, cartea este o seră în care au fost plantate seminţe roditoare, din care au răsărit plante viguroase, binefăcătoare culturii româneşti, sufletului şi minţii cititorului. Are gustul unei şampanii vechi, veritabile, din podgoriile Huşilor; o băutură spumantă, nici seacă, nici dulce, una adevărată, ademenitoare.
Din orice perspectivă am privi lucrurile, putem conchide că D.V. Marin reuşeşte să se individualizeze în peisajul cultural vasluian. Fără împlicarea serioasă a domniei sale, am fi vorbit de mult de o insolvenţă, un faliment al jurnalismului din zona Vasluiului. Nu este vorba de lipsa de valoare a scriitorilor, artiştilor plastici, oamenilor de cultură, în general. Vasluiul nu duce lipsă de aşa ceva, ci aceşti autori talentaţi nu ar fi fost popularizaţi şi cunoscuţi de populaţia judeţului, peste graniţele acestuia şi chiar ale ţării. La D.V Marin se împletesc într-un mod fericit cultura, inteligenţa şi spiritul practic, puterea de adaptare. Deşi de formaţie umanistă a dovedit un spirit întreprinzător nebănuit. Ştie să caute şi să descopere conjuncturi, să creeze şi să fructifice oportunităţi, să transforme banalul în senzaţional.
Orizontul personal al lui D.V. Marin este dominat de o nemaipomenită prezenţă de spirit şi de o rar întâlnită capacitate de comunicare. Volumul „…77 NODURI CULTURALE ŞI SEMNE AMICALE…” are un profund aspect reportericesc, ochii care îl privesc pe omul de cultură , prof. dr. Dumitru V. Marin, sunt experimentaţi, intuitivi, atenţi, anticipativi, surprind limpede derularea reacţiilor, întâmplărilor, evenimentelor unui proces care a evoluat continuu.
Dacă cineva mi-ar cere să fac o ierhie, în funcţie de cât de mult mi-au plăcut gândurile celor 77 de coautori ai volumului, cu toată sinceritatea aş începe cu cel al avocatului Daniel Cernat Marin, fiul mijlociu al profesorului. Mi s-a părut cel mai pitoresc şi dezarmant de sincer punct de vedere cu privire la publicarea unui asemenea volum din iniţativa sărbătoritului, nimeni altul decât tatăl său. Daniel scrie cu pana sufletului, înmuiată în cerneala limpede şi cristalină a minţii. În acest mod, încearcă să înţeleagă rostul demersului tatălui său de a edita o carte despre domnia sa. După multe frământări scrie: „Daaa…, m-a făcut să mă gândesc la ideea asta, ce idee- să-ţi scrie oamenii, ţie despre tine, în cartea ta… hmm, interesant! Mi se pare aproape o nebunie genială! Dacă vrei să n-ai prea multe opinii contra despre tine cere celorlaţi să-ţi scrie ţie despre tine… formidabil! Dacă n-aş şti că graniţa dintre genialitate şi nebunie e… invizibilă, aş avea curajul să spun că tata-i un geniu. Râd, mă rog, nu ştiu dacă aş vrea s-o spun în cartea lui, râd şi mai tare, am înnebunit şi eu. Ce-ar zce cititorul dacă ar citi că fiul spune despre taică-su că-i un geniu? Doi nebuni? Două genii? Unul chiar are statuie…” Minunată reflecţie! Fie şi numai pentru faptul că prof. dr. Dumitru V. Marin este tatăl unui astfel de copil (şi sunt convinsă că şi ceilalţi copii ai săi sunt astfel), merită apreciat şi respectat
Pentru a întregi tabloul conturat „eroului” aceste cărţi şi a oferi credibilitate şi temeinicie cărţii, citez trei puncte de vedere exprimate cu nobleţea şi autoritatea academicianului român, cea mai înaltă treaptă a intelectualităţii româneşti.
„D.V. Marin este un foarte bun profesor (atâţia o spun) de peste 40 de ani, este un lider de presă al ultimelor 2 decenii (şi a avut cu ce), este un iubitor al Bârladului, este un intreprinzător de succes, un personaj de excepţie în cadrul Curentului Cultural-Informaţional pe care-l susţine personal şi prin cărţile sale tipărite […] ne- întâlnit pe tărâmul cercetării, al afecţiunii pentru Bârlad, al activităţii literare, ca etnologi, el fiind menţionat în Dicţionarul etnologilor din toate timpurile şi iată, mi se pare că rămâne un exponent al presei mealeagurilor moldave cu mai multe menţiuni în Istoria presei româneşti”. (Acad. C.D. Zeletin)
„Dascăl, publicist, editor, om de comunicare prin radio şi televiziune, D.V. Marin este emblematic pentru ceea ce socotesc a fi elita neştiută a ţării, cea care modelează mentalul colectiv contemporan, motorul progresului local, adesea necunoscut. Numai că d-sa are şi contribuţii de valoare naţională şi este destul de apreciat” (Acad. Răzvan Theodorescu)
„După cele citite, pot afirma că este o personalitate marcantă a Culturii româneşti, un om de aleasă ţinută intelectuală, o figură reprezentativă a ziariştilor vasluieni şi români, un scriitor cunoscut şi apreciat pentru întreaga sa activitate.” (Acad. Constantin Toma)
După umila mea părere, cred că nu mai este nimic de adăugat, decât Admiraţie şi Felicitări!

Vasilica Grigoraş

Ioan Popoiu – un poet care scrie istorie

Muzeul Arta Lemnului din Câmpulung Moldovenesc a găzduit pe data de 28 septembrie 2017 o dublă lansare de carte, „Statele din sud-estul Europei (1804-1999)”, autor Ioan Popoiu, ediţia a doua revăzută şi adăugită, apărută în vara acestui an la Editura Pro Universitaria, şi antologia de poezie „Printre rânduri… printre gânduri… printre oameni”(Editura Singur, 2017), în care istoricul şi omul de cultură câmpulungean apare în calitate de caoautor. Volumul de istorie a fost prezentat de profesorul Gheorghe Rusu, iar cel de poezie de subsemnata.

La volumul colectiv al grupului de poeţi întâlniţi mai întâi la Radio Romantic şi apoi între coperţile unei cărţi, am adnotat câteva impresii, cu precădere despre textele care aparţin dlui Popoiu.

Ne-am obişnuit să vedem în Ioan Popoiu un riguros şi neobosit cercetător al istoriei, aplecat asupra trecutului, pe care îl disecă cu acribie şi îl explică pe înţelesul tuturor celor interesaţi. El abordează procesele istorice prin prisma cauzalităţii, depistând întotdeauna cauzele lor cu o precizie de cronograf, dar interpretând efectele mereu într-o manieră inedită şi surprinzătoare.

Nu ar trebui poate să ne surprindă faptul că un istoric scrie poezie, au făcut-o şi Iorga şi Haşdeu, un spirit luminat este incomplet, pesemne, dacă nu dă expresiei sale la un moment dat şi această haină de gală. Numai că poezia lui Ioan Popoiu, atâta câtă cunoaştem din placheta sa de debut poetic intitulată „Vifor eretic”, nu este un strai strălucitor, ci capătă uneori aspect de zeghe a unui prizonier în propria-i existenţă, alteori de giulgiu ce înfăşoară un suflet înfrânt şi lipsit de speranţă. În asta stă de fapt surpriza pe care ne-o oferă lirica sa. Un teolog creştin, de la care te-ai putea aştepta să fie un propovăduitor al iubirii şi armoniei universale, ne propune o viziune sumbră asupra vieţii, pe care scriitorul George Bodea o numeşte, în recenzia sa intitulată „Erezia ca o formă a exasperării”, „spaimă bacoviană”. Este în fapt o culegere de anti-psalmi, în care autorul îşi relevă dezamăgirea, disperarea şi răzvrătirea faţă de alcătuirea sinistră şi atroce numită omenire: „Jocurile au fost făcute de un/Demiurg atroce/care plăsmuie necontenit/„alte paiaţe” râzându-şi în barbă”, spune poetul. Citind până la capăt volumul am înţeles că, în pofida titlului, creaţia poetică a dlui Popoiu nu este un act de rebeliune faţă de Creator, ci strigătul unui Ioan în deşert, căci o lume oarbă, mânată de cruzime şi pragmatism, golită de iubire şi de sens, numai deşert se poate numi.

Volumul în care Ioan Popoiu ni se prezintă în calitate de coautor este o culegere de poezie cu un titlu lung şi vag, ales parcă anume să incite la lectură şi meditaţie – „Printre rânduri… printre gânduri… printre oameni”. Într-adevăr, o antologie, aparţinând ea oricărui gen literar, aduce între coperţile sale eforturile literare ale unor poeţi care pornesc în această aventură cu şanse egale, lăsând cititorului privilegiul de a descoperi şi aprecia nivelul artistic al fiecăruia.

Evoluţia şi răspândirea în masă a noilor tehnologii nu avea cum să nu influenţeze şi poeţii şi chiar Poezia. Poeţi dintr-o nouă generaţie, la care se adaugă şi cei cu vechi state de plată la Euterpe, dar receptivi la noua alfabetizare, au devenit internauţi şi se întâlnesc pe site-uri literare, bloguri proprii sau reţele de socializare. Această cale de difuzare a informaţiei a pătruns rapid în spaţiul intim al fiecărui utilizator, iar omul, dornic să comunice şi mai ales să se comunice, a început să profite din plin din ea. Că poeţii au început şi ei să se bucure de ocazia de a se face cunoscuţi sau de a-şi consolida popularitatea în rândul cititorilor e un lucru bun. O capcană există totuşi, „like-metrul” nu indică întotdeauna realitatea, nici comentariile de complezenţă nu te asigură că productul tău liric a ajuns cu adevărat la destinatarul său, şi anume conştiinţa cititorului virtual. Poţi să cazi cu uşurinţă în vedetism, şi am văzut nenumărate cazuri de aşa-zişi poeţi care îşi trăiesc gloria virtuală, dar pe care posteritatea (şi sunt totuşi optimistă în ceea ce priveşte gustul estetic al acesteia) nu îi va conserva în rândul valorilor. Ori poţi să cazi în depresie dacă strădania ta literară valorează totuşi ceva, însă nu te bucuri de aprecierea celor din lista de „prieteni” şi nici cu încrederea de sine nu stai prea bine.

Antologia de faţă, coordonată de doamna Mioara Hususan, realizatoare a unei emisiuni de radio cu numele pe care l-a dat şi volumului, ne propune un buchet de unsprezece poeţi – trei poeţi şi opt poetese mai precis –, în care fiecare coautor se prezintă singur printr-un scurt cv sau prin câteva rânduri-gânduri şi prin câte nouă poeme, pe care le-a considerat reprezentative pentru creaţia proprie sau care sunt, dacă e să ne luăm după simbolistica cifrei, aproape de desăvârşire. Pentru Dante, de exemplu, nouă este simbol al dragostei, dar şi cifra cerului. Pentru a înţelege semnificaţia lui nouă în volum trebuie să aflăm ce i-a adus împreună pe aceşti creatori de versuri, ce i-a determinat să-şi verse individualităţile lirice într-un suflet comun, curgător printre oameni. Şi aflăm din prefaţa cărţii că ei s-au întâlnit pe unde scurte, în cadrul unei emisiuni de radio, că poemele lor trimise în ionosferă şi reflectate de aceasta au plutit în eter, au atins cosmicul, mai înainte de a se aşterne cuminţi pe hârtie întru a noastră delectare. Venit pe calea aerului, volumului i s-ar potrivi firesc titlul „Desant”, aşa cum se numeau antologiile debutanţilor din anii ‘80.

Poemele incluse de dl Popoiu în acest volum sunt extrase din partea a doua a plachetei sale de debut, şi anume din ciclul „Anticamera sfârşitului”. Încercând să facem abstracţie de calitatea de istoric a domniei sale, cât şi sau mai ales de cea de teolog, încercăm să dăm Cezarului ce i se cuvine, şi poetului aprecierea talentului său. În primul rând remarcăm, parcurgând volumul, că nici factura poemelor, nici valoarea poeţilor cuprinşi în el nu este egală. Tonul, arhitectura constructului liric, modalitatea de expresie, chiar tematica aleasă îi deosebeşte. Şi dacă fiecare om este o insulă, mai ales poeţii, Ioan Popoiu este un atol în inima căruia vulcanul nu s-a stins, pregătit oricând să erupă. Şi chiar proclamă asta în poemul „Transparenţă a lumii”: „nu mai eşti aici/ nu-ţi mai aparţii/ bulgăre de foc/ în cuprinsul/ Inelului”. Între „visurile cu flori” ale unei coautoare, de exemplu, şi „condotierul solitar” al lui Ioan Popoiu găsim deosebiri majore de înţelegere şi de exprimare a imaginii realităţii. Căci arta, în special cea care operează prin cuvinte, este chatarsis şi, deşi am promis că nu fac referire la veleităţile sale de istoric, poetul Ioan Popoiu respectă adevărul şi arde în numele lui, manifestând o înţelegere interioară frustă a realităţii şi nu una idealizată şi edulcorată. Un poem nu transmite întotdeauna poezie şi în textele propuse de poetul câmpulungean în acest volum, spre deosebire de alte texte incluse, vocea lirică nu cântă, nu se tânguie, nu psalmodiază, ci strigă pur şi simplu nişte adevăruri cutremurătoare pe care refuzăm să le vedem sau să le înţelegem. Este şi el un romantic, cu siguranţă, dar unul wagnerian, care cântă pe toate coardele sufletului. Aşa cum a remarcat şi profesorul George Bodea, „Dincolo de dispunerea pe cicluri şi texte poetice de sine stătătoare, avem de a face cu un amplu poem în al cărui chenar negru apar din când în când acorduri luminoase”. Este şi cazul poemelor incluse în această antologie, un metatext, în care fiecare dintre poeme este replica unei cutremurări metafizice, o undă care se propagă de la primul până la ultimul vers. Întâlnim în aceste poeme o duplicitate a instanţei lirice, eul liric se divide în două personaje lirice care intră în dialog, unul din ele fiind maestrul omniescent, detaşat de întâmplările fiinţei pe care le relatează sau le prevede, asumându-şi chiar o poziţie demiurgică, şi discipolul, un damnat, ostracizat al propriei existenţe, receptorul intermediar al mesajului pe care poetul ni-l transmite. Această anamorfoză, un joc de oglinzi care reflectă în mod paradoxal întunericul, multiplicând angoasele şi amplificând tenebrele sufletului, nu este decât expresia unui peisaj interior răvăşit de „seisme” existenţiale. Lexicul predilect al poemelor lui Ioan Popoiu este unul din câmpul semantic al condamnatului la neîmplinire de sine: „coşmar”, „prăbuşire”, „umbre”, „eşec”, „singurătate”, „anihilare” s.a.m.d.

Cronotoposul existenţei fiind unul abrutizant, eroul liric îşi revendică idealurile pierdute, patria mitică, Arcadia, în plan terestru, şi ceea ce numeşte el „Marele Rotund” sau „Necuprinsul” în plan cosmic, o transcendere în fond a spiritului uman către divinul a cărui sămânţă este. Poetul pare să fi atins această stare de graţie în poemul mai sus amintit, „Transparenţă de lumină”, când „eşti numai Spirit/ flacără înlăuntru Abisului”. Devine tot mai limpede că eroul liric al lui Ioan Popoiu este unul de factură romantică, chiar dacă versificaţia este una de timp modern. Stilul anticalofil al liricii sale nu ne împiedică să recunoaştem un poet original şi autentic, un poet care scrie deja istorie şi va scrie şi istorie literară.

—————————–

Bibliotecar ,

Luminița IGNEA

Câmpulung Moldovenesc

Sursa:  https://www.crainou.ro/2017/10/13/ioan-popoiu-un-poet-care-scrie-istorie/

Vasilica Grigoraș: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

Publică eseuri, poezii, cronici literare, impresii de călătorie, medalioane, interviuri în publicaţii periodice din ţară şi din străinătate, în volume de autor şi colective. În ultimii ani se apropie de poezia niponă publicând cărţi de haiku, senryu şi tanka. Membru al Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova.

Poezia este un monolog interior, o căutare de sine, o evadare din labiritul vieţii, e amintire şi visare. Poezia este un mod de a sta de veghe, o cale de a te reinventa; te descoperi pe tine însuţi pentru a te oferi celorlalţi, spunând ceea ce nu ai îndrăzni să spui altfel.

Poezia este clipa şi infinitul, este stropul şi oceanul, este licărul şi soarele, dezlănţuire şi cumpătare, freamăt şi linişte,  încătuşare şi libertate.

Poezia este pocalul din care ne împărtăşim, este cupa din care ne adăpăm sufletul însetat de frumos, lumină şi iubire. Poezia este focul aprins de o scânteie divină.

Ninsoarea densă

în iuţimea vântului

ceaţă a minţii –

doar topită-n poezie

văd iar îngerul nopţii

***

Poem fără sfârşit

 

Conturul unei femei

flutura în depărtare

licărind tot mai viu

pe măsură ce se apropia

de lumina unui felinar

apoi se pierdea fără veste

în bezna hibridă a nopţii.

 

El se avânta pe urmele umbrei

şi sfredelea cu ochiul şoimului

imaginile confuze.

Îşi imagina o făptură plăpândă

plină de farmec întâlnită

printr-o întâmplare neobişnuită

bizară şi tainică deopotrivă.

Se învârtea totul în mintea lui

pe strunele harpei i-auzi vocea

trezindu-i un freamăt în tot corpul

şi se decide să se apropie.

 

Simţindu-i respiraţia caldă

ea se întoarce zâmbindu-i discret

îl fixează câteva clipe

cu privirea serafică

înţelegând amândoi

că nu mai era nimic de făcut

decât să-şi poarte împreună paşii

pe-aleea poemului fără sfârşit.

 

Sub semnul întrebării

 

În desaga anilor

cu voie şi fără de voie

îşi găsesc sălaş întrebări

rafale de vânt venite tăvălug

din văzduhul fiinţei

fire încâlcite de roata morii

prin albia râului vieţii.

 

Cum şi când voi găsi răspunsurile

şi la ce-mi vor folosi?

 

Cu o scânteie de lumină

un punct de culoare

o strună de vioară

o lacrimă de compasiune

un soare auriu de septembrie

simfonie divină

nuanţe reţinute rezervate

fără efuziuni zgomotoase

printr-o banală sugestie

transmitere telepatică

coabitez cu eternul timp al întrebărilor

şi mă minunez o clipă

de simplitatea răspunsurilor.

 

Paradoxuri

 

Tac și vorbesc

ascult dar nu aud

mintea mi-e trează dar nu înţeleg.

Ţin ochii deschişi dar nu văd

dorm în nesomn

visez şi veghez.

Trec prin coșmaruri şi exaltări

mă copilăresc şi sunt înţelept

merg mă împiedic şi cad

dar am şi înălțări spre lumină.

 

De ani adun stări emoții

pe care le-am împletit

unele cu data-ntâmplării

în fibra-mi cea mai vibrantă;

cu blândeţe le-am încălzit

ori cu furie le-am alungat

însă multe mă urmăresc și azi.

 

Aud bătăi în poarta inimii

încetinit mi-i ornicul

și la trecut de jumate

un greiere de sub pânza de păiang

brodată în șemineu

îmi spune că a venit timpul

să mă iau în serios

să-L respect și să-L iubesc

pe Dumnezeul din mine.

 

Amintiri

 

Soarele învăluit în ceaţă

evadează tiptil

intruziune timpurie a zorilor

sfărmarea intimității

unei dimineţi obosite.

 

Într-un colţ încă mai licărea

candela aprinsă decuseară

flacăra muşca ceara

şi-i arunca pe obraz

o paloare ciudată.

 

Cu ochii împăienjeniţi de nesomn

se ghemui într-un ungher

cu capul pe genunchi.

În jur tăcere şi absenţă

doar un fluture de noapte

se mişca unduios

atingând c-o aripă

umărul umbrei tremurânde.

 

Urmărindu-i zborul diafan

se ridică îndată

şi deschise sertarul

cu petale de trandafir uscate

dar pline de mireasmă discretă

care îi aminti de primul sărut

primit pe căluţul de lemn

ce galopa pe covorul verde

din parcul de-altădat’.

 

Rătăcire

 

Rătăcesc adesea

printre fire de nisip

şi pietre

sfioasă încerc să le rostogolesc

şi mă hrănesc doar cu amintiri.

 

Rătăcesc adesea

printre copacii înalţi

ușor desfrunziţi

septembrie mă inundă tainic

şi plonjez

în vârtejul frunzelor aspre

înaintând spre necunoscut.

 

Rătăcesc

prin meandrele unui vis

adânc precum zborul

îmbujorată mi-e clipa

și pentru prima oară

îmi urmez intuiția.

 

Rătăcesc

în labirintul vieţii

alături de-o singură rază

și pierd urmele de întoarcere.

Mă las îmbrăţişată

de fiorul iubirii tale

şi-mi doresc să rămân

definitiv rătăcită.

 

Fluturi în simfonia timpului

 

Statuie încremenită

pe-o alee dosită

de privirea trecătorilor

simţea mireasma iernii

emanată de pielea ei rece

şi sufletu-i îngheţat.

Cu capul plecat

cu chipul palid

buzele mult prea strânse

şi respiraţie superficială

îşi caută liniştea

în freamătul vântului

şi clătinarea braţelor copacilor

în uguitul porumbeilor

şi croncănitul ciorilor

în fumul gros al hornurilor

care umple nestingherit norii.

După lungi aşteptări

şi întrebări făr’ de răspuns

câţiva fulgi timpurii de nea

îi mângâie timid umerii

scuturați de suspine adânci.

Încet o lumină ţâşni de niciunde

risipind umbrele lungi

ale privirii pierdute

şi-auzi ecoul propriilor paşi

în catedrala inimii îndrăgostite.

Întâmplare fericită

a unei noi revărsări

de fluturi neastâmpăraţi

în simfonia timpului.

 

Printre muguri, flori și licurici: haiku

mulinete noi –

depănând firul apei

mugurii de sălcii

prima dragoste –

ghiocei topind gheața

din ochii fetei

un vânt blând pe lac –

ninge pe-oglinda lunii

cu flori de cireș

copil cu pojar –

ferestrele spuzite

de flori de cais

steagul arborat

de florile mărului –

speranța în plop

funambulii –

fulgii de păpădie-n

pânza de păiang

cataractă –

plină floarea de iris

cu puful de plop

un jurnal de neam –

înșirate pe altiță

florile de câmp

troiță-n răzor –

în lanul cu rapiță

toată aura

candelă vie –

un licurici prin rouă

sub crucea mamei

Circ național: senryu

 

primele știri –

două vrăbiuțe-n zori

toacă liniștea

starea vremii azi –

tot bate un vânt turbat

prin buzunare

transhumanță iar –

prin toate partidele

oi rătăcite

circ național –

la mare înălțime

trasul sforilor

macazul schimbat –

păpușari trași pe sfoară

de-ale lor păpuși

cod roșu de ploi –

cu atâția bani spălați

mocirlă peste tot

simț electoral –

cu momeala pe la uși

pun picioru-n prag

soț de poveste –

traduceri după traduceri-n

ediții de lux

foc mocnind de mult –

alături de un pârlit

tot mai des friptă

război iminent –

vecina mai tânără

încurcând ițele

Lumina toamnei (secvență tanka)

 

Pe-aripi de toamnă

valurile de cocori

s-odihnesc în zbor –

desenez pe cerul tău

amintirile mai vechi

Frunze ruginii

îndreptându-se spre râu

se pierd în adânc –

mă visez căprioară

sorbind lumina toamnei

Umbre palide

pe potecile toamnei

urcând agale –

în cămara inimii

perspective ascunse

 

Miez de noapte (secvență tanka)

 

Desculţ prin iarbă

adun stropi de linişte

târziu în noapte –

presar plânsul neplâns

prin livada în floare

Printre stele mii

în miez de noapte învăţ

filosofia vieţii –

tainic ochii tăi sclipesc

chiar şi în întuneric

Îmi vine-adesea

să mă plimb prin inimă

în toiul nopţii

mă sfarm de suferinţă

reinventându-mă din cioburi

Vasilica Grigoraș

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

Gavril Volodea: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

Am băut din pocalul vieții otrava și veninul

Înlocuind aghiazma sfântă cu amarul, vinul,

Cu lumină, credință, mi-am schimbat destinul,

Acum mă împletesc de-a pururi cu seninul.

***

Port primăvara în suflet

 

Deși născut în miez de iarnă când viscolul se tânguia amar,

Eu am venit pe lume vesel având pe chip pecete de ștrengar,

Când totul era înțepenit de geruri groaznice și puternic frig,

Am început să dau vârtos din brațe și din gură tare să strig.

Mirat un felcer bătrân și-o moașă uitată de vreme, cam surdă,

Li se părea că sunt tăcut pe când urlam că vreau toți să audă,

M-ați adus pe lume prea devreme eu vreau să vin în primăvară,

Când taie cerul lăstunii și mieii zburdă vioi liberi pe câmpii afară.

M-au auzit doar prichindeii ce urau voioși cu plugușorul în seară,

Ce mi-au urat să port lumina-n suflet și-o veșnică vie primăvară,

De atunci mă înalț mereu spre cer cu vesele și bune rândunele,

Ning încet de acolo peste întreaga lume cu toate dorurile mele.

Adunat-am, în suflet toate splendorile acestei fermecătoare lumi,

Din zborul meu înalț la cer înfrățit cu dragii mei nebuni de lăstuni

Am bunul simț intact, nu pot păstra totul doar pentru sufletul meu,

Mă risipesc ușor în zare lăsând în urmă pui mititei de curcubeu.

 

Iubește-mă în vorbe auzite

 

Iubește-mă mereu șoptind în graiul dulce românesc,

Atâta de sublimă și de pură este expresia… Te iubesc!

În ea românul a știut să pună culoarea florilor de mai,

Și-al stelelor viu fermecător și strălucitor ceresc alai.

Când primul Te iubesc l-am auzit într-o noapte pustie,

Mi s-a părut că ninge peste mine cu triluri de ciocârlie,

Și un parfum celest binecuvântat de smirnă și tămâie,

Cernea zâmbind complice din cer buna Lună argintie.

Iubește-mă așa cum iubea cireșele năzdrăvanul Nică,

Și cum iubeau străbunii glia chiar de erau în opincă,

Iubește-mă cu naivitatea pură, frumoasă a copilăriei,

Cum Miorița se adapă și acum din râurile vii ale iei.

O să te iubesc cum au iubit pictorii albastrul Voronețul,

Cu vorbe din suflet, cu bun simț fără a face pe-a istețul,

O să te cuprind de mijloc sărutându-ți ochii cu voie bună,

Te iubesc! Bine ai venit, rămâi, minune de Femeie bună!

 

Revelație

 

Mă tot gândesc mereu la tine zâna mea albastră,

Născută din lumina adusă de-o cometă albastră,

Îmi amintesc că totul a început cu o vorbă albastră

Când ai venit în rânduri la mine pe pagina albastră.

Albastră a fost apa primordială adusă pe pământ arid,

Albastră s-a născut viața dintr-un asteroid ades sordid,

Albastră s-a înfiripat iubirea din val de mare înspumată,

Albastră e speranța care ne poartă iarăși fermecată.

Șoptind fermecător plimbându-ne sub zarea albastră,

Te adun alin la încercatul piept minunea mea albastră,

Albastră mă cuprinzi purtându-mă-n magia iubirii aprinse,

Albastră ne este steaua ce ne ocrotește cu aripi întinse.

 

În fiecare zi

 

În fiecare zi zorii îți aduc ofrandă îmbujorați toți trandafirii,

Nu știu cum altfel să mulțumesc pentru miracolul iubirii,

Eram înțelenit pe-o miriște aridă, ca o paiață încremenită,

Bătut de soare, vânturi grele și de ploi, sortit așa de ursită.

Ai apărut ușor ca o Zână cu flori de mac prinse de mână,

Mi-ai pus pe buzele arse seva lor fermecătoare, apă vie,

Și am simțit cum inima iar bate iar sufletul mă îndrumă,

Să mă înalț ca un fuior, să alerg sălbatec, liber pe câmpie.

Cu brațele deschise m-am înălțat zălud până la soare,

De acolo am început să mă ning la tine ușor, la picioare,

Eram tot o lumină împletită cu praf strălucitor de stele,

Și ți-am adus ofrandă toți trandafirii, toate dorurile mele.

 

Oameni îngeri

 

Trăim adesea închistați fără surâs pe față,

Ne trezim prea des încruntați în dimineață,

Morocănoși cu sentimentele amar pierdute

Pășim prin viață incerte statui albe și mute.

Dar câteodată ridicând uimiți privirea-n rugă

Vedem trecând surâzători prin sufletul în dungă,

Cu zâmbetul pe față și cuvinte calde minunate

Prieteni îngeri atâta de apropiați, atât de departe.

Opriți-vă o clipă din zbucium zadarnic efemer,

Ascultați cuvintele din suflete de îngeri dăruite,

Ce pentru noi coboară ca pronia din bunul cer,

Purtându-ne ușor spre clipe fermecătoare, fericite.

 

Fără iubire

 

Fără iubirea ta sunt sclavul neluminii,

Orbecăind, un licurici cu felinarul stins,

Umil supus fantasmelor întunecimii,

Acum când viața încetișor m-a nins.

Pe când purtam iubirea ta ca sceptru,

Un zeu eram, pluteam pe lume ca un nor,

Fără iubire am ajuns o umbră, spectru,

Și am uitat definitiv să mă ridic în zbor.

Rătăcim pe drumul vieții, cumplit, adeseori,

Fără busolă, fără cârmă, jalnici navigatori,

Plâng cărările uscate, văduvite, fără urme,

Fără iubire alunecăm întunecați în urne.

 

 

Încă învăț

 

Când soarele ne uită în câte-o dimineață, ștearsă, ternă,

Învăț că lumina, deși acum opacă, este prezență eternă,

Zâmbesc ușor când înțeleg că din dureri ascuțite, amare,

Se naște cuvântul tânguit, litere zburând ca fluturii în zare.

Îmi șterg tăcut o lacrimă incandescentă ce strigă cântul

Fermecător de melodios când o salcie îți dăruie iubirea,

Prin mii de mâțișori tăcuți prelungi și împletiți cu vântul

Ce dăruie alene în depărtări albastre iubirea, nemurirea.

Încă învăț că fiecare zi trăită este o divină binecuvântare,

Și orice încercare este o pată infimă pe al vieții viu soare,

Mai presus de toate am înțeles că dăruind mereu iubire,

Ești om, ești liber și ai dreptul deplin la minunata fericire.

 

De ai fi, ți-aș fi!

 

De ai fi fântână într-o oază rătăcită în deșert,

Ți-aș fi izvorul rece murmurând încet la piept,

De-ai fi soarele arzător pe cerul ars în priviri,

Ți-aș fi doar norul străjer al unei mari iubiri.

De-ai fi o floare fără buna ocrotitoare glie,

Ți-aș fi țărâna caldă, roditoare din câmpie,

De-ai fi o mască rece fără fermecător surâs

Ți-aș fi pictorul care ți-ar șterge orice plâns.

Dar tu îmi ești minunea răsărită-n toamnă,

Iar eu îți sunt cuibul tihnei făurit în palmă,

Îmi ești, îți sunt, ne suntem pavăză și scut,

Pentru veșnicie am pus pecetea cu-n sărut.

 

Atât de departe, atât de aproape

 

Deși tot continentul acum vremelnic încă ne desparte,

Lumina ta aprinsă, vie, stăruie albastră pe cer departe,

În fiecare seară cerul mă mângâie divin pe pleoape,

Tu ești pururi sădită în sufletul meu cât mai aproape.

Îmi cresc noi aripi de lumină să zbor spre tine-n dor,

Și o să îți șoptesc cuvintele iubirii, încet, fermecător.

O să plutesc ca-n vis la tine în grădină ca magic flutur

Din teiul bun și drag peste tine ușor o să mă scutur,

O ploaie de năstrușnici licurici luminându-ți drumul acum,

Să fii mereu o regină fericită, să nu mai oftezi nicicum,

Mă voi preface în covor înmiresmat de tandri trandafiri

Să calci ușor, am pus în el minunea noastră din iubiri.

Voi fi piticul din grădină ce îți zâmbește în prag de seară,

Și dacă vrei a corzilor murmurată serenadă din chitară,

Și am să vin ușor ca boare răcoroasă cu drag să te alin

Să nu mai fie în veci pe chipul tău vreo urmă de suspin.

 

Mă sting

 

Mă sting zâmbind spre seara viselor nenăscute,

Duios candele aprind spre cei ce vor să asculte,

În fiecare lumen desprins dulce din bunul suflet,

Mai eliberez spre larg corabie tandră, un cântec.

Mă sting, simțindu-mă ca o ploaie binefăcătoare,

Ce îți aruncă mantia peste razele vii de soare,

În fiecare stol de cocostârci nebunatici, albaștri,

Eu sunt cometa vieții născută printre vechii aștri.

Mă sting, într-o văpaie de dorințe nerostite acum,

Dar te însoțesc acum cu inima pe nepășitul drum,

O luminozitate născută în suflete arse de licurici,

Voi fi mereu cu tine, pururi sunt pentru tine aici.

————————

Gavril VOLODEA

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

Nina Tărchilă: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

Nu știu şi nu vreau să învăț să câştig oricum. Chiar aleg uneori să pierd frumos decât să câştig în orice mod, pentru că liniştea din lăuntrul meu ţine de bucuria de-a mă regăsi mereu pe mine însămi, în fericire şi-n tristeţe deopotrivă. Îmi trăiesc stările emoţionale până la capăt conform legilor inimii mele şi ştiu că orice-ar fi, cu mine va trebui să trăiesc până la capăt. De asta nu-mi negociez pacea conştiinței niciodată.

Ar trebui…

 

ar trebui să fugim într-o zi departe, departe…

dincolo de noroaiele astea care miros a moarte,

dincolo de singurătăţile lui “eu” şi “tu”,

dincolo de îndoielile veştede dintre da şi nu.

ar trebui să schimbăm pe păsări călătoare

fiecare clipă risipită, secată de soare,

iar fiecare ţipăt de iubire flămând

ar trebui să ni-l facem etern jurământ.
apoi să inventăm o limbă în care să ne-auzim
şi-o bătaie caldă de inimă cu care să ne-nvelim.
să te ascunzi în mine, în tine să mă ascund,
să ne iubim cu toate atingerile, curat și profund,
să ne iubim cu toate cuvintele noastre de sărbătoare,
cu sufletele încremenite în destine solare.
mâna mea – jumătate, mâna ta – jumătate –
într-un întreg să le strângem și să fugim departe, departe.

 

Melancolii

 

e toamnă iar, prea draga mea iubire!
copacii-şi trag pe ochi văluri de ploi
şi-n scânteierea verii care pleacă
melancolia clipei curge-n noi.
nu vreau răspuns la nici-o întrebare –
doar gândul tău să-mi sprijine lumina,
să nu se zăvorască-n carnea-mi toamna
care-a culcat sub nori toată grădina.
respiră-mă în veghea vieţii tale,
miracolul că-mi eşti să-mi fie scut
când sfâşierea de linţoliu-a toamnei
aduce-n mine lacrimi din trecut.
în gândul tău îmbrăţişează-mă-ndelung
şi-n ochiul drept ştanţează-o amintire
iar în cel stâng aşează-mi-te tu
când bat din pleoape, să îmi fii uimire.

ţine-mă strâns – e mult de când te-aştept!
dezmiardă toamna care-mi curge-n piept…

 

Într-o zi…

 

nu ştiu bine – cred că tot am să plec într-o zi.
am să ies zâmbind ca şi azi, nu te teme!
n-am să te las să simţi că s-a făcut întuneric
pentru că vreau să-ţi rămân senină în gând peste vreme.
am să plec cu cocorii mei de nelinişti
într-o dementă uitare a clipei că-mi eşti,
pentru că n-ai oprit ceasul freamătului de fluturi,
pentru c-ai lăsat să coboare noaptea-n poveşti.
mă va cutremura câteodată gândul: de-ar veni, cum ar fi?
şi-o să cobor într-o răsuflare plângând.
lacrimi aspre-mi vor dăltui şi cuvintele
care vor contura umbra ta risipită în vânt.
duminicile-mi vor plânge şi ele-n ferestre
în zadar, în absurd, fără leac.
un timp îmi voi aduce întruna aminte
cum am învăţat să miros a nesomn şi să tac
şi cum din tăceri s-au ridicat ziduri
după care nu te-am mai putut regăsi.
mi-e frică să-mi mai împodobesc singurătatea cu tine!
nu ştiu bine – cred că tot am să plec într-o zi…

 

Spectral

 

dimineaţa se încovoia anevoios peste noi și tăceam.
lumina se chircise și ea neputincioasă în geam
şi-aştepta doar să-i deschidem cât să ne cuprindă.
un gând trist se agăţase-ntr-o grindă
şi-n dezmeticeala asta de clipă aiuritoare
priveam indiferentă la el cum striga că îl doare.
uneori străfulgerau fâșii lungi de culori între priviri
ca o scrisoare despletită-n silabe despre pierdute iubiri.
ne consumasem toate cuvintele nesfârşite –
era atât de frig şi îngrozitor de târziu, iubite!!
clipele de nisip ne strepezeau dinţii în curgerea lor
desenând sub ochii noştri conturul unui zbor
ofilit, amăgitor, îndârjit şi nătâng…
vezi tu… toate astea mă făceau atât de tare să plâng
şi făceau să urle atâta tristeţe în mine!

tu, astupându-ţi urechile, îmi spuneai că e bine…

 

Clipa asta…

 

clipa asta e-aşa de limpede
încât plutesc vele solare în apele ochilor tăi.
timpul se despleteşte tandru
pâlpâind după-ale inimii tale nestemate bătăi.
macii, lunecând anapoda pe câmp
smulg orice urmă incoloră de pe sufletul meu
şi-n secunda asta de nebunească beţie
mi se leagănă-n sânge bucuria de tine, mereu.
clipa asta e-aşa de limpede
ca un dar dumnezeiesc de-mplinire.
pălesc toate icoanele lumii
când ne-mbrăcăm cu lumina din aceeaşi iubire.
clipa asta, pastel cu moliciuni de inimă,
mângâie nesăţioasele zâmbete dintre noi
şi ne învăluie ca o mireasmă
mistuindu-ne, reinventându-ne pe-amândoi.

 

Rătăcire

 

sunt tot mai departe de tine, de mine,
despletită-n suspinul nestinsului dor,
pierdută-n tăceri care-mi leagănă noaptea,
risipită-n acelaşi nesomn călător.
îmi lunecă-n sânge duminici uitate –
un timp o să-mi ningă cu tine-n tăceri
cufundându-mă-n lumina aceea înaltă
sub care-mi troieneam eternităţile ieri.
apoi silabele se vor târî rânduindu-se-n ziduri
dincolo de care va fi târziu şi absurd.
mi-am pierdut inima printre cuvinte nespuse
şi fără ea habar n-am cine sunt.
cotrobăie tu printr-un cântec de greieri
sau poate prin dorul ăsta plăpând dintre noi,
caută-n pieptul tău, poate bate acolo –
şi dac-o găseşti, te rog, dă-mi-o-napoi!

 

că fără de ea n-am habar cine sunt
şi timpul mi-e târziu, inutil şi absurd.

 

Nesfârşirea luminii

 

dă-mi mie tristeţile tale răscolitoare!
tristeţile acelea pe care le-aud
săpându-ţi în suflet,
înnoptându-ţi zâmbetele, sfâşiindu-le,
lăsând în urmă doar nişte dâre amare.
lasă-mi în prag şi tăcerile tale de piatră!
acelea din care se nasc umbre
hrănite din deznădejdea luminii,
tăceri pulsând în răni anonime
de care nu te-ai vindecat niciodată.
şi-apoi am să sădesc câte-o floare
în toate locurile din tine rămase goale
şi-am să fac atâta risipă de soare!
o să-ți veghez liniștile cu neliniştile mele
iar cu zâmbete și foșnetul mângâierilor
o să-ţi tatuez adânc iubirea pe piele
încât să ne miroasă a senin și a bine.
lasă-mă să te replămădesc
din nesfârşirea luminii…
primeşte-mă-n tine!

 

Zâmbetul tău

 

zâmbetul tău e-o cărare cu flori
către nesomnul nopților mele.
am învățat să-l simt fără să-l privesc
așa cum știe cerul despre stele,
așa cum știe marea despre valuri
și pământul despre flori fără nume.
e ca ecoul sărind peste prăpăstiile lumii,
ca valurile lovindu-se de țărmuri în spume.
zâmbetul tău e-o cărare cu flori
către mine însămi… e-o hartă
către vuietul nisipului din clepsidră
ce-mi pune-o pecete de lut peste soartă.
e ca un râu lustruind veghea pietrelor,
iarbă răsărind cu ochii plini de lumină,
zbatere de aripi însetate de cer,
zborul fluturilor peste-o grădină.

și eu m-adăpostesc în el ca-ntr-un altar
alunecând în scânteierea de lumină iar și iar…

 

Cântec viscolit

 

eu îţi sunt aproape, tu îmi eşti departe,
viscolim prin ziuă mirosind a noapte,
viscolim prin geruri mirosind a crâng,
risipind uitare din uitări te strâng,
risipind tristeţe în tristeţi te-mbrac
şi fără de mine ştiu că eşti sărac
şi fără de tine ştiu cât mi-e de frig –
viscolind a viaţă încă te mai strig,
încă mai cutreier prin lumina ta,
viscolind a noapte nu te pot vedea
şi nici tu de ziuă prea orbit cum eşti
cale către mine încă nu găseşti
şi eşti doar scânteia care se vrea foc,
urmă în cenuşă implorând noroc
şi sunt noapte stinsă pe buze de cer,
dar descânt lumină şi-ncă te mai sper,
încă rod prin ziduri construind altare,
sângele meu reavăn încă mă mai doare
când te ţin aproape deşi eşti departe,
viscolind lumină, mai miros a noapte
când ne şterge timpul viscolind şi el
aripa de zboruri mirosind altfel
şi-ţi mai bat în poartă din deşertăciuni
înflorindu-ţi tainic ochii cu minuni
şi te culc sub pleoapă pe tărâm senin
în amurg de suflet, ţie să mă-nchin,
că fără de tine simt cât mi-e de frig,
că sărac de cântec eşti de nu te strig.

____________________________

Nina TĂRCHILĂ

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)