Vasilica Grigoraș: POESIS

VĂLMĂȘAG DE PRIVIRI CONFUZE

Graţioasă

şi cu maniere alese

lumina verii

îşi potoleşte năvala,

ecoul paşilor timpului

amintiri pe malul mării

lăsat pradă imaginaţiei.

În vălmăşag

de priviri confuze

sună prima notă a toamnei,

melancolie misterioasă

ferecată în zale duioase.

Faţa,

limpezimea spălăcită a soarelui

cu luciri răzleţe şi discrete

alunecă printre sprincene ruginii,

răvăşite care încotro.

Ochii,

cer cenuşiu deschis,

priviri meditative

cu scânteieri de îngăduinţă,

pură delectare.

Părul,

mătase-ncâlcită

de adieri ironice,

mare învolburată,

ori aer grizonat şi molcom.

Trupul frenetic al toamnei

înveşmântat

în cuverturi de brocart

şi draperii transparente,

când jucăuş ca un fluture,

când îngândurat ca ceaţa,

surâs trecător,

trecerea trecerii.

ÎNGERUL NOPȚII

Fără nicio tragere de inimă

ascult darabana ploii

şi cu gesturi  necontrolate

îmi ridic privirea glacială

pentru a mă căuta.

După multe aşteptări

m-am regăsit dar cu certitudine

sunt altcineva.

În casa inimii

înceţoşată

de bruma amintirilor

ultimul ceasornic

bate ora

pentru un nou parcurs.

De pe chipul

zilelor şi nopţilor

dispar smerite

lamentările înrădăcinate

de prea multă vreme

povăţuite

de fâlfâitul gingaş

al îngerului nopţii

purtătorul voinţei

de a face unele retuşuri

în felul meu de a fi.

Pe aripi de fluturi albaştri

gustând din

dulcele polen al verii

învăţ din nou

alfabetul iubirii

şi proiectez pilonii

unei împlinirii adevărate

prin voia Domnului

Publicate în „Agora artelor”, Anul III, nr. 10, septembrie 2022.

Vasilica Grigoraș; Așa vreau eu

A fost o perioadă în viaţa mea de copil când aveam impresia că pot să fac numai ce vreau eu. Ba, şi spuneam acest lucru foarte mândră de mine. Când nu aveam argumente să-mi susţin un anumit punct de vedere, repede veneam cu replica: „Aşa vreau eu”, şi spre ruşinea mea, foloseam şi cuvinte nepotrivite, fiind nepoliticoasă cu cei ai casei.

Într-o zi, când am ajuns acasă de la „grădi”, cu Buna, n-aveam chef să fac ce-mi spunea ea, mai precis, să mă schimb de haine, să mă spăl şi apoi să mănânc ceva. I-am spus clar că nu fac ce-mi spune pentru că: AŞA VREAU EU.

Buna a încercat să mă convingă, dar eu i-am zis:

– Dacă mai insişti, eşti o „vacă”.  După ce am scăpat „perla”, aveam temerea că mă va spune părinţilor şi că o să mă aleg  cu o pedeapsă „frumuşică”. Dar, spre stupoarea şi nedumerirea mea, Buna, a izbucnit într-un râs în cascadă, de nu se mai putea opri. Am rămas mută. Nu înţelegeam de ce a apucat-o râsul, când ea trebuia să fie supărată şi furioasă pe mine.

La un moment dat se opreşte din râs şi mă întreabă:

– Eşti sigură că sunt o „vacă”? Muuuu!!

Eu repet cu convingere:

– Da, eşti o „vacă”.

Buna întinde mâna dreaptă spre mine şi îmi spune:

– Îmi pare bine de cunoştinţă, dragă „viţeluşă”.

– Ba, nu-s viţeluşă, protestez eu.

– Uite, eu îţi propun să ai  puţintică răbdare  şi să discutăm un pic pentru a clarifica lucrurile şi vom vedea, care şi ce suntem. Ce zici, putem discuta?

Fac ochii mari, mă gândesc puţin, parcă mă făcuse cumva curioasă şi vroiam să ştiu ce-o să-mi spună şi zic:

– Biiineee! Hai, spune!

Atunci Buna începu:

– Recunoşti că eu sunt bunica ta?

– Da.

– Buun! Că mami este fiica mea?

– Da.

– Că tu eşti fiica fiicei mele, adică nepoţica mea?

– Da, şi ce dacă?

– Păi, uite cum stau lucrurile: să ne gândim amândouă; dacă eu sunt „vacă”, atunci mami ce este?

Ridic din umeri că habar n-am şi Buna continuă:

– Atunci mami este „viţică”. Corect?

– Mdaa, mă bâlbâi eu.

– Şi tu ca fiică de „viţică” şi nepoată de „vacă”, ce eşti?

Văd că se îngroaşă gluma, înţeleg unde bate şi plusez:

– Nu ştiu şi nu mă interesează.

– Nu fi laşă, stai şi ascultă până la capăt. Ei, scumpa mea, tu eşti o „viţeluşă”. Toate facem parte din clasa taurinelor pe care trebuie să le iubim pentru că ele ne dăruiesc necondiționat laptele și carnea lor. Și ce gustoase și hrănitoare sunt!!

Pentru câteva momente, s-a făcut linişte, apoi am început amândouă să râdem. Am rugat-o pe Buna să nu le spunem părinţilor, dar tot ea mi-a spus că trebuie să fim sinceri cu părinţii şi să spunem întotdeauna adevărul. Avea dreptate şi ne-am hotărât să le spunem şi lor tărăşenia noastră dar, recunosc faptul că aveam o uşoară strângere de inimă. Şi uite aşa de la supărarea mea şi dorinţa de a o jigni pe Buna am ajuns să ne distrăm, asta pentru că ea a avut simţul umorului şi a transformat jignirea într-un motiv hazliu de glumă. Asta nu înseamnă că părinţii nu mi-au dat o lecţie mai serioasă de educaţie să nu mai îndrăznesc să folosesc asemenea comparaţii pentru nicio altă persoană. Oamenii sunt oameni, sunt superiori animalelor şi într-adevăr este o jignire să fie  comparaţi cu acestea. Asemenea apelative  au dispărut complet din vocabularul meu. Mai am ceva de lucru la formula AŞA VREAU  EU, pe care o mai folosesc cu jucăriile mele şi, câteodată, cu prietenii mei.

 

 

Ben Todică: În amintirea îngerului slovei, MARIANA GURZA

IN MEMORIAM – Mariana Gurza | Revista Armonii Culturale

2.10.1955, Oțelul Roșu – 26.03.2021, Timișoara

Din volumul comemorativ „Comunicări celeste”: In memoriam Mariana Gurza, Timișoara, Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ „Ion Slavici”, 2022

Sunt cu adevărat onorat că am fost invitat de Redacția revistei „LOGOS și AGAPE” să colaborez la elaborarea unui volum comemorativ, cu ocazia împlinirii unui an de la plecarea poetei Mariana Gurza în lumea îngerilor, bucovineanca născută în Banat. Ce moment mai bun decât acesta să ne gândim împreună la importanța poeților noștri în literatura română, în acest moment în care o epocă pe care credem că o înțelegem – cel puțin vag, dacă nu bine – pare că se prăbușește sau se apropie de sfârșit.
Pe măsură ce calotele de gheață se topesc, pe măsură ce oceanele se încălzesc și pânzele freatice se cufundă, în timp ce rupem țesătura delicată de interdependență care susține viața pe pământ, să dăm glas iubirii, stimei și aprecierii noastre pentru un suflet bun și cald, ca al Mariei (când am numit-o astfel s-a simțit transportată în timp, la părinții ei care îi spuneau Maria). Acesta a fost un moment măreț pentru mine, dar și pentru ea, călătorind gând la gând, ani la rând pe ogorul rodnic al scriiturii. Treptat, legătura noastră formidabilă ne-a condus și ne-a ajutat să depășim granițele dintre oameni și distanțe și chiar mai mult – dintre culturi. Orgoliul formidabil al celor care controlează și conduc azi lumea ne subminează capacitatea de a ne conecta cu supraviețuirea planetei ca specie, deoarece înlocuim arta cu algoritmi și privim un viitor în care majoritatea ființelor umane ar putea să nu fie necesare. Mariana a simțit acest lucru și l-a exprimat cu atenție și aplomb în poeziile sale complexe, scrise mereu în dimensiunile rugăciunii Tatăl Nostru, așa cum menționa ilustrul George Anca.
În eseurile sale își exprima îngrijorarea față de tot ceea ce se întâmplă astăzi în lume. Considera că înlocuirea omului cu roboți pentru profituri economice au adus masele pe străzi pentru a se opune noilor imperialişti, neonazişti care se înmulţesc din nou pe străzile Europei, naţionaliştii UE în România şi o mulţime de prinţi mai mari şi mai mici, dictatori din alte țări pentru a ne călăuzi în Necunoscut. Cu deosebită finețe, Mariana Gurza ne spune cum reacționează biblic poetul nostru român, Nicolae Bălțescu, un căutător de sclipiri de smerenie, naturalețe, simplitate și modestie. Deși totul este iluzoriu, poetul visează la o lume neîntinată. Călătorește în timp, dezamăgit de aroganță, ură, invidie. Am putea să-l definim ca un neînțeles? Da, într-o lume în care valorile sunt răsturnate și firescul nu mai este firesc, poate să fie considerat un însingurat, un poet atipic. Sufletul poetului tânjește după schimbare, simțindu-se însingurat doar în verdele viu, dar mai fericit…
Și Maria mărturisea: „Am crezut că travestindu-mă/ în lumină,/ în disperare/ am să-ţi adorm imaginaţia./ Am reuşit/ să-mi zăresc îngerul/ rătăcit de mine,/ căutându-mă/ în gestul meu/ de umilinţă.” (Cerul plânge în inima mea)
În timp ce mulți dintre noi au visat ca și ea în „Gânduri nocturne” (1999) că „O altă lume este posibil”, poeta creștină scria, rugându-se: „Lăsaţi caii să zburde pe câmpiile-ntinse/ Liberi în jocul nebunesc de altă dată,/ Fără poveri şi fără lanţuri groase/ Să simtă ce-i aceea viaţă.// Lăsaţi florile să crească unde e verde/ Şi mugurii păstraţi înrouraţi de zori,/ Să nască în soarele viselor crude,/ În viaţa aceasta plină de erori.// Lăsaţi-mi gândul neîntinat/ Dogorind în iubiri pierdute,/ Lăsaţi-mi sufletul curat/ Şi visele plăpânde…” (Manifest pentru viaţă)
Războaiele gratuite ale capitalismului, nevoia de a sfida tăcerea de la războiul din Iugoslavia și până azi și lăcomia sancționată au pus în pericol planeta și au umplut-o cu refugiați. O mare parte din vină pentru acest lucru revine direct pe umerii noștri. În nevoia de a sfida tăcerea, Mariana a prezis corect, lucid, rațional că „războiul împotriva terorismului comunist și antidemocratic” va duce la persecutarea unor comunități, la reguli mai stricte și la limitarea libertăților personale.
Ca orice suflet de poet, avea o fire sensibilă şi puternică în acelaşi timp. Cu iubire și dor de Bucovina, iată ce scria: ,,Frumoasă,/ Ai pătruns în sufletul meu,/ Că o pasăre măiastră,/ Bucovină,/ Plai de doină,/ Plai de dor…/ Sfânt şi binecuvântat/ Îţi este neamul,/ Neam nemuritor…” (Plai de dor) Și în condițiile cele mai vitrege ale neamului, poetului îi rămâne rolul de a vedea, atenționa și a da viață nădejdii: ,,m-aş prinde printre stele/ Cu mâinile de flori, Şi-aş îngenunchea o lume, O lume plină de erori.” (Speranţă)
Tristețea și amărăciunea pe care le simțea o determină să scrie: „Aproape în fiecare eseu sau poezie am pus destule necazuri încât să mă facă să-mi promit că nu voi scrie altele. Dar, inevitabil, au apărut situații în care efortul de a tace mi-a creat un asemenea zgomot în cap, o astfel de durere în sânge, încât am cedat, și am scris. Singura modalitate de a supravietui, de a ști ar fi să treci prin ea, să te pierzi și să înveți să trăiești în ea. Învață să cunoști oameni, mici și mari. Învață să iubești mulțimea. Ar fi un roman care ar spune ceea ce nu se poate spune altfel. În special despre Basarabia, unde numai ficțiunea poate fi adevărată, deoarece adevărul nu poate fi spus. În România, nu este posibil să vorbim despre unirea cu Moldova cu vreun grad de onestitate fără a risca vătămare corporală. Dar începutul e familia ta, române…”
Pe Mariana Gurza am cunoscut-o dintr-o poezie solitară cu vecinii noștrii sârbi bombardați pe nedrept de americani și nimeni din Europa nu a ridicat un deget ca să-i apere. Ea lucra ca editor-delegat INTERMUNDUS MEDIA, unde Artur Silvestri îmi propusese să-mi publice o carte, adunând materialele publicate în arsenalul Patrimoniului Național Român. Era prima mea carte intitulată „Între două lumi”, pentru că, într-adevăr chiar așa mă simțeam. În acel moment, A. Silvestri pleacă dintre noi, într-un spital din Viena, răpus de o boală necunoscută. În acest moment, totul a încetat. Eu am rămas cu suspiciuni și fără carte, așa credeam! În acel moment, apare Mariana Gurza care lucrase cu Silvestri la carte, dornică să continue demersul mentorului, îmi propune să mă ajute, publicându-mi în anul 2009 prima mea carte la Editura ATTICEA din Timișoara și, din acel moment, sub aura ei, următoarele volume.
„Oameni străini și-au făcut loc pe paginile mele”, mărturisește Mariana și din considerente doar de ea știute se decide să mă promoveze ca scriitor. Aici nu poate fi exclusă contribuția alături de Mariana Gurza, a soțului, copiilor, soției mele și a copiilor mei la promovarea cărții, a scriitorilor George Anca, Veronica Balaj, Vasilica Grigoraș, Cornelia Chifu și Dumitru Mnerie.
Scrisul Marianei a fost și a rămas adevărata ei chemare. În primii ei ani ca scriitoare, a publicat prima carte intitulată: „Paradox sentimental” (1998) și de aici nu a mai oprit-o nimeni din căutarea propriului eu liric: „Am crezut că ştii/ cine sunt./ Eu mă credeam,/ deopotrivă că sunt/ şi umbră şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/ că-n oglinda timpului/ nu eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs,/ o rochie albă,/ o flacără de lumânare,/ un ou roşu,/ o bucăţică de prescură,/ un ochi de lumină.” (Spune-mi cine sunt)
Despre poeta, Marian Gurza, cărturarul Artur Silvestri, prietenul şi colaboratorul cel mai preţios al poetei nota: „Poetă și eseistă, conferă expresie disponibilității umane, sensibilității și receptivității față de frumos, fiind capabilă de a plăsmui valori și de a vibra odată cu ele. Un om care a înțeles să pătrundă miezul adevărului, realitatea și să dăruiască, prin curățenia morală ce o caracterizează, sensibilitate și iubire, tuturor celor din jurul său. Mariana Gurza scrie versuri ce combină un material sufletesc neoromantic şi metodologie imagistă în cărţi reprezentative de poezie”.
Cu această însumare a calităților sale creative, nu îmi rămâne decât să mărturisesc că: Mariana Gurza a intrat într-o altă dimensiune, o treaptă supremă a poeziei de dragoste care vindecă și înobilează IUBIREA. O ultimă spovedanie lângă Duhovnicul Neamului Românesc, Părintele Justin Pârvu. Lumânarea adusă de la Mănăstirea Rarău, ardea lin în palmele mele tremurânde: „Doamne, rămas bun Părinte/ În viață mult ai pătimit!/ Mereu te-au răstignit/ Aici, în temnițele comuniste…/ Acum veghezi printre sfinți/ La Neamul Românesc/ Azi mulți ne osândesc/ Dar, sfinții ne ocrotesc./ ,,Nu vă fie frică”/ Aşa ne spuneai odată”. (Apropieri)
Să ne amintim de Mariana Gurza în pelerinaj prin idee, gând şi suflet: „Credința este una/ / Salvarea noastră dată./ ,Nu suntem singuri/ Cu noi este Dumnezeu!/ Sus inima români!/ Părinte al Neamului meu”. Farmecul și aroma versurilor sale au înmiresmat și au trezit împărăția temerarilor întru credință, nu doar din iubire de HRISTOS, pe urmele căruia a păşit și ea în Israel, dar și prin plânsul versurilor și suspinul cuvintelor. Maria a trăit ca să astâmpere setea îndrăgostiților de divin. În PELERINAJ PRIN IDEE, Mariana, în iubire de aproapele, i-a dăruit o îmbrăţişare caldă MUCENIȚEI, îmbrăcând-o în vers, „aşa cum mi-a fost dat…/ Un gest de iubire, de preţuire, de respect…/ O lacrimă de dor, rostogolită din Ţara fagilor…/ Vivat, crescat, floreat, muceniţa Neamului Românesc, Aspazia Oţel Petrescu!”
Dintr-o iubire fără margini, scrie: „De-aş fi vântul cu miresme parfumate…,, / Ţi-aş săruta inima cuprinsă de dor/ Aş şterge urmele-ţi însângerate/ Lacrimile vărsate pentru popor./ M-aş cuibări că o copilă/ În poală ta sfântă mucenică/ Şi-am depăna filă cu filă/ Poveşti din dulcea Bucovina” (De unde vin acești îngeri?)
De unde această aromă Dumnezeiască în versuri, muzică și imagini care-ți topește sufletul? Aliajul flăcărilor pătrunde. Toate vin înlănțuite dintr-o experiență profundă. Zguduitoare iubire, plină de noblețe, suferință a vieții – ARTA POETEI.
Am strâns aceste gânduri venite pe moment ca să construiesc imensitatea unui suflet în Duh din memoria-mi lăsată, a unei iubiri eroice de înalta finețe și talent literar, căldură părintească a unei existențe eterne în divin, a unui neam românesc, Mariana Gurza.

Cu gândul trist la Mariana, întru pomenire veșnică!

Valentina Teclici: CĂLĂTORIA SPIRITUALĂ A MARIANEI GURZA ÎNTRU VEŞNICIE

IN MEMORIAM – Mariana Gurza | Revista Armonii Culturale

2.10.1955, Oțelul Roșu – 26.03.2021, Timișoara

Din volumul comemorativ „Comunicări celeste”: In memoriam Mariana Gurza, Timișoara, Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ „Ion Slavici”, 2022

Unele persoane sunt născute să răspândească lumină, să atingă cu aripile gândurilor lor pe cei întâlniți întâmplător sau pe cei care sunt atrași ca un magnet de lumina lor miraculoasă. O astfel de persoană a fost Mariana Gurza şi pentru mine nu a fost o întâmplare că am fost atrasă în mrejele luminii ei. Am cunoscut-o prin intermediul prietenei mele de-o viaţă, Vasilica Grigoraș, care devenise prietenă cu ea, atrasă, desigur, şi ea de lumina sufletului său armonios, generos, vindecător, de preocupările similare şi de mintea sa revărsându-şi ideile continuu ca un izvor de apă limpede. Asta se întâmpla la începutul anului 2012 când, între noi, a început să se înfiripe firul comunicării prin emailuri. Coincidenţele pe care le-am descoperit ne-au uimit şi ne-au apropiat şi mai mult. Mariana era născută în acelaşi an, lună şi zi ca şi soțul meu, Robert Anderson, şi glumeam că erau fraţi gemeni. Mariana avea doi copii, o fiică şi un fecior. Unul din numele de botez ale fetei ei este Valentina, ca şi numele meu. Unul din numele de botez ale băiatului Marianei este Vlad, ca şi al fratelui meu (Domnul să-l odihnească!).
Mariana, poetă creştină, numită şi „poeta cu suflet de înger” a vegheat creaţiile altora, printre care şi pe ale mele şi le-a publicat cu generozitate în revistele on-line, unde era parte din colectivul de redacţie şi, în special, în revista ei Logos si Agape.
Îi citeam poeziile, cronicile de carte şi eseurile pe care le publica și-mi îmbogățeam mintea şi sufletul cu descrierea locurilor pe care le vizitase, cu prezentarea oamenilor de spirit şi de cultură pe care îi întâlnise, cu introspecţia adâncă a cărţilor analizate, cu abilitatea de a împleti cultura ei generală cu reflecţia întru crearea unor eseuri de autentică valoare.
Dorul ei de străbuni, de bunici, de tatăl ei, ca o tânguire, avea dimensiuni cosmice, ca şi dragostea dintre ea şi mama ei. M-am gândit uneori că măicuţa Marianei, un alt înger care a plecat la ceruri cu un an înaintea ei, a ştiut că a fost mai bine să-şi cheme fiica lângă ea, să-i ţină divină companie, decât să o lase să trăiască printre muritori cu sechelele lăsate de virusul care i-a devastat trupul.
În 2015 am invitat-o pe Mariana să colaboreze la primul volum al antologiei bilingve Poetical Bridges – Poduri lirice şi „poeta cu suflet de înger” a răspuns cu bucurie şi mi-a trimis poezii excepţional de profunde şi de frumoase. La una din lansările antologiei, care a avut loc la Biblioteca din Napier, Noua Zeelandă, pe 17 martie 2017, Mariana a fost prezentă, indirect, şi prin intermediul uneia dintre poeziie ei, a oferit o pagină de cultură românească celor prezenţi la lansare. Poezia „Ctitorie” creată de Mariana Gurza a fost citită de poeta Mandy Pentecost, care s-a documentat temeinic despre legenda Meşterului Manole, pe care a povestit-o audienței corect şi nuanțat. A fost un moment magic. Sufletul mi s-a umplut de bucurie şi am fost extrem de recunoscătoare Marianei că a scris o poezie ce a provocat interesul celor de aici. M-a impresionat şi faptul că lecţia legendei româneşti despre sacrificiul creaţiei, legendă atât de dragă neamului nostru, a fost prezentată de o poetă kiwi.
Cu toate că nu am reuşit să ne întâlnim „în carne şi oase”, ne-am întâlnit adesea la modul spiritual prin colaborări, schimburile de idei din mesaje, dar mai ales prin poeziile pe care ni le-am dăruit reciproc cu ocazia zilelor noastre de naştere.
În 2012, cu ocazia zilei ei de naştere, i-am dedicat Marianei poezia Pygmalion, care ştiu că i-a făcut sufletul să vibreze, fiindcă mi-a spus asta într-un mesaj de mulţumire şi pentru că a publicat poezia în revista Melidonium, chiar de ziua ei. Un an mai târziu, am inclus această poezie, cu dedicaţia de rigoare în cartea mea, De la imposibil la posibil – From Imposibil to Possible. Citez poezia „Pygmalion” în ambele versiuni, română şi engleză :

Pygmalion
Poetei Mariana Gurza

Ca Pygmalion, am sculptat
Sensul vieţii mele în azurul credinţei.
Cu dalta albastră, de vioară,
Am ajustat sentimentele
Până au devenit tril în flautul lunii.
Cu dalta albă, de aripă,
Am sculptat crucea neagră
A ceea ce-am crezut că mi-a fost dat,
Încât trandafirii s-au stins împăcaţi.
Cu dalta cenuşie, de clepsidră,
Am cioplit speranţele
Până au doinit verde, în cuibul luminii
Şi-au umplut câmpia de poeme.

Cu dalta neagră, de granit,
Am sculptat ziua de ieri
Când apusul o lua-naintea răsăritului
Şi noaptea domnea ca o regină.
Cu dalta roşie, de flacără
Am sculptat ziua de mâine
În care Galateea prinde viaţă
Şi viaţa-n mine arde torţă
Luminând calea miilor de poeme
Simţite şi nerostite.

Pygmalion
To the poet Mariana Gurza

Like Pygmalion, I carved
The meaning of my life
In the azure of faith.
I adjusted my feelings
With the violin blue chisel
Until they became trill
In the moon’s flute.

With the white wing chisel
I carved the black cross
Of everything I believed was given to me
So, the roses faded peacefully.
With the grey chisel of an hourglass
I carved hopes
Until they sang green songs
In the light’s nest
And poems blossomed on the field.

With the granite black chisel
I carved the day from the past
When the sunset ran before the sunrise
And night reigned like a queen.
With the fire red chisel
I carved the day in the future
When Galatea was born
And my life is a burning torch
Igniting the path of thousands of poems
Felt and unexpressed.

În 2017, am dedicat Marianei, tot de ziua ei, poezia „Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor”:

Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor

Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor
de-atâtea Gânduri nocturne
care lasă urme de zbor,
albastru Paradox sentimental
pe marea trecere.
Nevoia de a sfida tăcerea
Dansează Lumini şi umbre
orbitoare şi sumbre.
Din care colţ al Universului se-aude
corul îngerilor ca un răspuns?
Tăcerea devine biblie,
rugăciune fără de apus.

Şoapte gândite, Ultimul strigăt
venite hăt din Univers,
deschid căile credinţei
cu umilinţă de vers.
Gânduri nocturne celest luminate,
Dumnezeu şi umbră.
Dumnezeu şi lumina de început,
iertătoare de păcate.

Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor,
Ultimul strigăt și şoaptele gândite.
Simplu, curat, vindecător
Lacrima iubirii-i cade mănoasă
pe sufletele arse de dorul de-acasă.

Îmi place să cred că momentul în care Mariana a citit această poezie, a fost un moment spiritual care a picurat balsam vindecător pe aripile ei îngereşti. Mariana a publicat poezia în revista ei şi, apoi alte reviste au preluat-o şi publicat-o. Legăturile spirituale trăiesc veşnic, menţinând în eternitate câte ceva din esenţa celor care le-au creat. Mariana Gurza a plecat la ceruri, dar nu şi din sufletele celor pe care i-a atins cu aripile spiritului ei. Călătoria ei este provizorie, așa cum afirma ea în tulburătoarea poezie de dragoste, pe care a publicat-o în revista Melidonium, în prima zi a anului 2014:

Iubitule, voi fi umbra ta

Eu încă mai sper
să am o plecare provizorie,
să mă pot întoarce,
şi să fiu tânăra femeie din vis.
Să-ţi spun: Vezi, n-am murit,
n-am vrut să te las
singur cu umbra mea!
Cu toate că moartea
e doar un drum…
De-aceea,
eu n-am să mor niciodată
cu adevărat.
Totul e un simulacru
de moarte.
E doar şaradă.

Mariana Gurza a ştiut că „moartea e doar un drum”, o călătorie a spiritului și că ea va continua să fie briza existenţei, alinând tot ce-a iubit şi-a suferit. Şi a avut dreptate, pentru că amprentele de lumină pe care le-au lăsat aripile ei pe sufletele celor care au cunoscut-o, iubit-o, apreciat-o, admirat-o… sunt VEŞNICE.
Uneori, când aripile poetei cu „suflet de înger” mă ating, nu le simt nici durerea, nici tristeţea ci imensa împăcare şi linişte de pe potecile Raiului.

Vasilica Grigoraș: MARIANA GURZA – CETĂȚEAN AL RAIULUI CERESC

IN MEMORIAM – Mariana Gurza | Revista Armonii Culturale

2.10.1955, Oțelul Roșu – 26.03.2021, Timișoara

Din volumul comemorativ „Comunicări celeste”: In memoriam Mariana Gurza, Timișoara, Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ „Ion Slavici”, 2022
*
Pe 26 martie 2021, prietena noastră Mariana Gurza n-a mai simțit vibrația clopotului personal, ci doar un clinchet prelung și dangătul asurzitor ce anunța marea DESPĂRȚIRE. Despărțirile dor și nasc un DOR viu, înfiorător de viu, imens, adânc…
Comunitatea celor care au cunoscut-o pe poeta creștină, prozatoarea și editoarea Mariana Gurza au fost șocați la aflarea necruțătoarei vești. Cum să te consolezi cu acest gând? Nu credeam că un om dedicat semenilor, creativ, puternic și luptător nu va avea șansa învingătorului. De data aceasta, nădejdea nu i-a mai fost reazem și ghid pentru a-și continua călătoria și a traversa o nouă și cumplită încercare a vieții. I s-au smuls aripile mult prea devreme și i s-a frânt definitiv zborul, iar celor apropiați li s-au umplut inimile de tristețe, li s-au stors și golit ochii de lacrimi.
Amurgul său cernit a căzut peste inimile membrilor familiei și ale celor care au cunoscut-o cu greutatea unui întristat sărut de adio dat celei ce a adormit pe jilțul de piatră, odihnindu-și neprihănita trecere spre veșnicie. A răsărit în grădina RAIULUI ca o stea printre stele pentru a da mai multă strălucire cerului albastru, azurului poetic… Mariana ascultă respirația aștrilor care o îmbrățișează cu căldură; stau la povești nemuritoare despre oamenii pe care i-a iubit și-i va iubi pe vecie, rugându-se neîncetat pentru ei.
Rănile celor rămași sunt atât de adânci încât tristețea s-a cuibărit în fiecare moleculă a inimilor și au nevoie de multă răbdare și mângâiere. Vorbele mângâie, dar nu vindecă, orice cuvânt este o lacrimă, orice cuvânt este o chemare la aducere aminte și pomenire. Doar iubirea este tămăduitoare. Pentru a o simți mereu aproape pe Mariana, să-i atingem sufletul cu o rugăciune, cu o candelă ori lumânare aprinsă… Să lăsăm amintirile cu și despre Mariana să ne atingă inima precum fulgii de nea, stropii calzi din ploaia de vară, petalele înmiresmate ale florilor și s-o vedem doar în lumină, în pace și liniște, în grădina TĂTĂLUI Ceresc.
Mariana, atașată și devotată valorilor neamului, a întruchipat „Cumințenia pământului”, a îmbrățișat „Poarta sărutului”, a atins „Coloana infinitului” (Coloana recunoștinței fără sfârșit) pentru a se ospăta la „Masa tăcerii”, întru dobândirea RAIULUI. Îngerii o poartă de mână ca pe un copil bun, îi veghează somnul, îi dăruiește tihna binemeritată, multă tihnă și lumină, multă lumină și somn odihnitor… Mariana a iubit România cu toată ființa. Cu dragoste nețărmurită și dor imens de Bucovina, nu și-a uitat niciodată înaintașii. Un asemenea om care nu a uitat, nu merită să fie dat uitării.
Mariana a fost speranța și universul familiei sale, călăuză și sfătuitoare celor care au ales să parcurgă pași pe calea scrisului, toiag și ajutătoarea celor în nevoie și a celor cu trebuințe neîmplinite. Ființa care a înălțat nenumărate vise ale semenilor spre împlinire și le-a dedicat necondiționat și cu bunăvoință clipe din viața sa, a plecat din sânul familiei, din ograda și livada cu rod bogat și a primit „pașaport” pentru ședere eternă în locul cu verdeață, dar ea va rămâne pururea în inimile noastre. Mariana, Mărturisitor de Hristos, cu siguranță și-a primit plata faptelor sale bune în Cer, întru mântuire.
Prin Mariana, Dumnezeu mi-a trimis un înger, atunci când am avut nevoie. Mariana a fost și rămâne pentru mine un dar primit în această viață. Și știu că darurile se păstrează în curățenie, la loc de taină, în odăița superioară a sufletului. De la început am înțeles amândouă că, nu tonul face „muzica”, ci o „coardă” interioară sensibilă care receptează întotdeauna mesajele transmise una alteia, dar întotdeauna cu cea mai bună intenție, cu respectul cuvenit și iubire de surori spirituale, întru duh.
Ne-am înfrățit prin cuvânt, prin gând și faptă. Ne-am trimis energii pozitive și am simțit cum le primeam înapoi… Și când aveam bucurii și când aveam supărări stăteam la o „cafea” imaginară și depănam prin firul întins al telefonului jurubițe de vers, de proză scrisă ori întâmplări trăite.
Spontană și săritoare în caz de nevoie, propunea soluții și urmărea împlinirea acestora asemenea unui sportiv de performanță. Sinceră cu ea însăși și față de ceilalți, dacă promitea ceva se ținea întotdeauna de cuvânt.
Când a fost în pelerinaj în Israel, mi-a trimis daruri sfințite, pe care le păstrez ca odoare dragi inimii mele…. Îndemnată și încurajată de ea și cu ajutorul bunului Dumnezeu, am ajuns și eu în Țara Sfântă. Ne-am rugat una pentru alta, pentru familiile noastre.
Alături de prietena mea de-o viață, Valentina Teclici, Mariana îmi era o prietenă adevărată, de suflet. Cu Mariana am comunicat și colaborat în „CUVÂNT și IUBIRE”, apoi în „LOGOS și AGAPE”. Sfătuindu-ne amândouă și cu alte personalități literare, am convenit asupra titlului revistei care exprimă o simbioză între rațiune și iubire, întrucât literatura, ca și celelalte domenii ale creației și culturii necesită atât minte cât și suflet. În toate discuțiile noastre, n-am observat la ea niciun strop de infatuare, niciun dram de mândrie, niciun pic de ambiție nelalocul ei ori manifestare fățarnică…
Prin Iubire și prin Cuvânt, Mariana a vindecat răni. Mai întâi le dezinfecta, spunându-și sincer părerea, chiar dacă atunci când dezinfectantul ustura un pic, era binefăcător și nu rămâneau niciodată cicatrici. Atunci când credea că ceva nu este tocmai în ordine, trăgea cu săgeata sincerității pentru a atrage atenția. Dacă observa oarece iritare, supărare, pansa și urmărea evoluția situației, a stării de fapt. Avea acest comportament asemenea vechilor geto-daci atunci când avea loc o eclipsă de soare, crezând că luna vrea să-l stingă și o amenințau verbal cu toată puterea lor. Nu mică le era bucuria când vedea că acțiunea lor era încununată de succes. Și, nu mică era bucuria Marianei atunci când vedea că intenția ei a fost înțeleasă așa cum se cuvine și lucrurile s-au așezat în matca lor firească. Și, acest lucru pentru că iubea necondiționat oamenii.
Cartea „COMUNICĂRI CELESTE: IN MEMORIAN MARIANA GURZA” închinată memoriei Marianei se dovedește a fi un „certificat” de autenticitate al unei ființei înduhovnicite, notificat prin semnătură veridică și durabilă de minți pricepute, inimi calde și suflete pline și dăruitoare de iubire.
Pentru toate acestea și multe altele, numele Marianei va rămâne pentru mine și, sunt convinsă că pentru toți cei care au cunoscut-o, PRIETENA de care ne va fi mereu DOR.
Bunul Dumnezeu s-o odihnească în RAIUL de-a dreapta Sa, întru nădejdea învierii!

Vasilica Grigoraș: SENECTUTEA – CAPODOPERA ÎNȚELEPCIUNII

1 Octombrie – Ziua internațională a persoanelor în vârstă.
Și așa cum îmi palce mie să fac urări, le spun tuturor:
LA MULȚI ANI, FRUMOȘI, BUNI ȘI RODNICI!
Nu-mi place să-i spun acestei vârste – bătrânețe, ci îi spun:
SENECTUTEA – CAPODOPERA ÎNȚELEPCIUNII
„Senectutea,
un șirag de perle naturale
adunate cu grijă
din oceanul învolburat
de scoica rănită”.
(Vasilica Grigoraș)
Timpul este un mister infinit de existențe finite cu trecut, prezent și viitor. Trecutul nu-l mai putem întoarce, dar putem să păstrăm experiențele și lecțiile sale bune. Acest lucru nu înseamnă să trăim în trecut, ci să dăm atenție sporită prezentului, care este cea mai scurtă verigă a întregului nostru lanț temporal. Prezentul este doar o clipă, și nu trebuie s-o ignorăm! Să ne bucurăm de seninătatea ei pentru că nu știm ce ne va aduce viitorul. Viitorul este al lui Dumnezeu, doar El știe cum va fi.
Viața este o horă. Atunci când ne-am născut ne-am prins în ea alături de cei dragi, apoi treptat împreună cu mulți semeni. Ne-am jucat și am învățat continuu. Treptat ne-am însușit muzica, ritmul, pașii, cuvintele… Ritmul s-a tot schimbat, iar noi a trebuit să ne adaptăm și să inventăm alte și alte jocuri. Și, astfel, prezentul este pentru mulți dintre noi, ceea ce se numește SENECTUTE. Ajungând aici, vai de cel care nu a dorit ori nu a putut să fie parte activă din jocurile vieții. Cu siguranță este mai „sărac” (nu material, ci sufletește), iar viața îi va fi nu numai plictisitoare, dar și tristă.
Viața este o orchestră cu multe instrumente (experiențe), fiecare cu tonalitatea și specificul său. Poate ne întrebăm: mai avem timp și dispoziție pentru a cânta (experimenta)? Cu siguranță, da. Dacă am făcut-o până acum, e minunat să continuăm; armonia și farmecul a ceea ce facem vor atinge, poate, într-o zi măiestria (împlinirea). Dacă nu am făcut-o până acum, trebuie să alegem instrumentul care ne atrage și să învățăm a cânta în ritmul care ni se potrivește. Compozițiile muzicale interpretate (demersurile, implicările, asocierile…) vor bucura și pe cei din jurul nostru dacă ne străduim să interpretăm corect, pentru că numai astfel adevăratele vibrații vor fi percepute.
Încă din antichitate se știe că: „Educația este cea mai bună pregătire pentru bătrânețe”. (Aristotel) Toată viața suntem ucenici, învățăcei, discipoli, dar putem deveni meșteri, maeștri, mentori iscusiți. Exercițiul învățării este regula numărul unu în această viață trecătoare. Avem nevoie de faruri călăuzitoare, pentru a fi la rândul nostru luceferi pentru ceilalți.
Viața este o apă curgătoare și „Nimeni nu se scăldă de două ori în același râu, deoarece nici râul și nici omul nu mai sunt la fel.”, ne spune încă din antichitate Heraclit din Efes. Ceea ce trebuie să înțelegem noi, fie că suntem proaspeți pensionari ori pensionari cu „state vechi”, pentru a rămâne tineri, trebuie să ne „îmbăiem” în spiritul tinereții.
Viața este o cursă contra cronometru. Din păcate, ne-am transformat în mașini cu ambreiajul defect, apăsând accelerația până peste poate, iar frâna tot mai nefolosită a ruginit. Cu toții știm ce se întâmplă dacă frâna mașinii nu funcționează cum trebuie – accidente de tot felul. Pentru a preîntâmpina acest lucru este nevoie de mai multă atenție și grijă. Cred că e bine să ținem seamă și de zicala „festina lente!”, adică „grăbește-te încet!” (Suetoniu, „De vita XII Caesarum”. Cuvinte atribuite lui August). Ceea ce transmit aceste cuvinte este faptul că se pot obține rezultate bune fără să ne pripim, fără să acționăm precipitat. Astfel putem greși ușor și obosim devreme, mai ales dacă toată viața ne-am grăbit, am alergat, am adunat, ne-am consumat…
În categoria pensionarilor sunt mai multe segmente, eșantioane de persoane. O mare parte din bătrânii României au venituri sub limita subzistenței, sunt însingurați, izolați și cu nevoi speciale. Sunt părăsiți de cei apropiați, sistemul de asistență socială pentru bătrâni este extrem de deficitar, ca să nu spun aproape inexistent, iar antrenarea în activități recreative lipsește cu desăvârșire. Alți seniori sunt sănătoși, plini de viață, energici și activi. Salutăm încercările acestora, fie ele și timide de a se implica în munca de voluntariat în sprijinirea celor bolnavi și nevoiași, individual ori în cadrul unor asociații civice și religioase. Socializarea și relaționarea este un lucru benefic pentru toți. Și unii și alții se vor simți mult mai bine. Minunat ar fi dacă tinerii ar cunoaște poveștile celor vârstici, cu siguranță ar avea multe de învățat. Nu degeaba se spune: „cine nu are bătrâni, să-și cumpere”.
A venit timpul să intensificăm munca de căutare a eului interior de care ne-am tot îndepărtat. Să ne sondăm mai profund ca nicio altă dată, acolo, direct în inimă pentru a descoperi cine suntem cu adevărat în momentul și locul în care ne aflăm. Este nevoie să identificăm și să cântărim potențialul prezentului, să ne redescoperim, să ne redefinim și, de ce nu, să ne reinventăm. Pentru acest lucru este neaparat să ne interogăm logic, rațional și să ne răspundem cât se poate de onest. Aflându-ne dorințele putem să întocmim un proiect a ceea ce urmează. Este benefic acest lucru pentru a nu ajunge în situația unei obsedante întrebări: „ce vom face de acum înainte?”. Acest „facem” îl implică și pe „trebuie să facem”, însă este imperios necesar să adăugăm, „ce-mi doresc eu, ce-mi place mie, ce-mi dă satisfacție”. Doar astfel vom simți o adiere de aer proaspăt într-o perioadă nouă, necunoscută a vieții; pensionarea – sperietoarea de serviciu, iar senectutea o scenă pe care are loc trecerea în revistă a vieții.
Este timpul să facem un nou pariu cu noi înșine și să pășim ușor dar sigur pe planeta inimii noastre. Să-i descoperim părțile luminoase, razele de soare și de lună, stelele care ne luminează drumul, fie el și întortocheat. Cu limpezime și simplitate, discreție și eleganță, blândețe și demnitate să ne purtăm pașii spre înainte. Albert Einstein spunea: „Viața este ca mersul pe bicicletă. Pentru a-ți menține echilibrul trebuie să continui să mergi înainte.” Cu atât mai mult la senectute. Într-un asemenea parcurs devenim buni observatori ai darurilor pe care le-am primit prin naștere, le apreciem cum se cuvine, ne bucurăm de ele, le înmulțim și le dăruim.
Este în firea umană să ne iubim copiii și nepoții, să ne bucurăm împreună de viață. Admir cu toată ființa mea buna înțelegere, ajutorul reciproc și necondiționat în familie, instituția care ne asigură stabilitatea, optimismul, adevărata fericire. În România, din cauza veniturilor materiale insuficiente și a mentalității învechite, o parte din părinți, atunci când ies la pensie se transformă în „slujitori” ai copiilor. Așteptările prea mari ale celor tineri și posibilitățile vârstnicilor de a oferi din ce în ce mai puțin crează neplăceri de ambele părți și pot duce la deteriorarea relațiilor. Cred că este bine pentru toți să tăiem cordonul ombilical copiilor noștri, să-i educăm în așa fel încât să se descurce singuri în viață. Să învețe să ia propriile decizii și să-și asume responsabilitatea acestora. Din păcate, o parte din tinerii de astăzi au un soi de handicap, sunt dependenți de părinți, sau și mai rău, se ivesc anumite conflicte în sânul familiei, și cred sincer, nu este numai vina copiilor.
Pe de altă parte, să ascultăm mesajele propriului organism, creat de bunul Dumnezeu; trupul este atât de perfect alcătuit și loial nouă încât ne dă semnale certe despre starea noastră, despre împliniri și necesități. Să nu le ignorăm, ci să le luăm în seamă, să fim ascultători pentru a-i împlini dorințele. Să învățăm să spunem NU și să spunem DA în funcție de situația concretă în care ne aflăm și de puterea noastră de reacție. Copiii știu foarte bine acest lucru, noi ne-am pierdut această îndemânare (e drept lucru impus de responsabilitățile adultului dedicat familiei și muncii), însă viața omului are o evoluție (de la copil la matur și o involuție de la maturitate la senectute (un soi de copilărie, cu mai multe necesități fizice, dar cu o experiență de viață la purtător). Atenția pe care ne-o acordăm, nu înseamnă egoism, iar tot ceea ce facem nu este numai pentru noi, doar în sprijinul nostru, ci, mai ales pentru cei dragi nouă, să nu-i împovărăm cu neputințele noastre.
Chiar și la senectute, să fim în continuare fertili (creativi, inventivi). Putem da roade în continuare; roadele unui copac bătrân sunt mai dulci decât ale unui pom în primii ani de rodire. Simt nevoia de mărturisire. Am înțeles perfect că la o limită de vârstă, conform legii trebuia să ies la pensie, însă sufletește am simțit un ghimpe care nu-mi dădea pace. Se spune că noaptea este sfetnic bun, și este adevărat. În mai multe nopți albe, mi-am adunat la sfat gândurile negre și m-am întrebat, simplu și la obiect: ce pot eu să fac de aici înainte în afara treburilor casnice? Indiscutabil, pe primul loc au fost întotdeauna familia, copiii și nepoții dragi. Apoi, mi-a venit ideea să mă înscriu la cursuri de masaj și reflexoterapie, ceea ce am și făcut. O idee excelentă, după cursuri am practicat într-un mediu destul de restrâns, prieteni și familie. Un bun câștigat, însă formarea mea intelectuală este cu totul alta și treptat am început să scriu; și am scris, reușind să public în 20 de ani peste 25 cărți de autor, texte incluse în antologii, volume colective și materiale publicate în presa scrisă și online din țară și străinătate. Nu spre laudă spun aceste lucruri, nici nu vreau să dau sfaturi, ci aduc argumente în susținerea ideii că după pensionare mai putem realiza multe lucruri, că mai suntem utili nouă și celor din jur.
Așadar, senectutea este un tablou pe care trebuie să-l realizăm singuri, creionându-ne autoportretul care ne reprezintă. Noi alegem culorile, nuanțele, liniile, unghiurile în și din care să ne prezentăm. Noi suntem arhitecții gândurilor, cuvintelor și faptelor noastre. Să le dăm un conținut ziditor. Astfel devenim proprii constructori, sub buna îndrumare a Domnului.
Până la senectute clădim, dotăm și organizăm o adevărată bibliotecă personală plină doldora de cărțile scrise (experiențe, activități, realizări, trăiri…). În romanul, povestirile, poveștile și poeziile noastre faptice nu trebuie să depozităm doar întâmplările triste, neîmplinirile, dezamăgirile, regretele și să le tot recitim, să ne plângem de milă, să găsim fel de fel de vinovați și să-i așezăm în fața „inchiziției” gândurilor noastre, transmițându-le energii negative. Nici nu trebuie să ne construim singuri statui așezate pe socluri înalte. Mai mult decât atât a devenit o cutumă în a ne compara cu cei tineri și a ne așeza pe noi pe un piedestal închipuit, iar pe ei îi plasăm în mediocritatea societății, reproșându-le că nu apreciază ceea ce am realizat noi și nu ne respectă. Este total incorect și nedrept. Eu nu doresc să fiu iubită și respectată doar pentru că am o vârstă. Să-i iubim, să-i apreciem și să-i încurajăm în lucrurile minunate pe care le fac și cu siguranță ne vor respecta. E adevărat, uneori mai și greșesc pentru că nu au încă experiența de viață necesară, însă știm cu toții că din greșeli se învață și mai ales din cele personale, acestea sunt surse prolifice de învățăminte.
Este o realitate că ne „învârtim” între oameni care sunt tot timpul nemulțumiți, întunecați la față, îngrijorați peste măsură de „drobul de sare” care, la noi, la români este mereu între sobă și capul nostru. Nemulțumirea și autocompătimirea sunt permanent trena spiritului nostru speriat și temător de suferință. Starețul Ambrozie de la Mănăstirea Optima (Rusia) spunea: „Trebuie să înțelegem că nimănui nu îi este dăruită fericirea cerească fără suferință”. Cu alte cuvinte, suferința ne va mântui: „O persoană se mântuiește nu numai prin faptele sale bune, ci și prin acceptarea suferinței ce vine în urma diverselor boli, nenorociri sau eșecuri.” (Luca 16: 19-31) Prin suferință ne asumăm crucea. Acum este momentul să conștientizăm acest lucru, să renunțăm la resentimente și asemenea scoicilor să așezăm în șiragul vieții noastre doar perle strălucitoare.
Să mergem pe stradă cu capul sus, cu privirea spre înalt, să vedem și cerul senin și pe cel înnourat, cu pufoșii bulgări gri care aduc ploaia, binecuvântare pentru întreaga natură. Să ascultăm muzică, să dansăm, să nu ne pierdem umorul – toate acestea balsam pentru mușchii și articulațiile trupului și sufletului. Senectutea este o binecuvântare și o taină în aceeași măsură. Să mulțumim Cerului pentru că ne-a dăruit-o. Să nu ne așteptăm ca vântul să ne umfle pânzele la infinit, este împotriva firii și ordinii cerești; putem doar să stabilim ritmul vâslitului până la țărmurile viitoare, în care vom ancora după voia Domnului.
Se spune că suntem ceea ce gândim, suntem ceea ce mâncăm și ceea ce iubim, astfel ne asigurăm hrana minții, a trupului, iar prin iertare și iubire, hrana sufletului. Este nevoie de gândire pozitivă, să renunțăm la pesimism, negativism și, mai ales la criticism (judecata altora). Acestea din urmă arcuiesc nemilos coloana vertebrală a sufletului, ne îngenunchează mult prea devreme, ne tulbură vederea și auzul a ceea ce este frumos și bun. Ce putem face la vârsta senectuții este să ne spiritualizăm. Numai astfel putem fi fericiți. Atragem binele, nu avem așteptări peste măsură, acceptăm ceea ce ni se întâmplă și învățăm mulțumirea.
Jane Fonda nu vorbește de vârsta a treia a omului, ci de actul trei. Așadar suntem autorii, regizorii, scenariștii, dar și actori în propria noastră piesă de teatru. Să rămânem oameni simțitori până la căderea cortinei. Cineva m-a întrebat de ce nu-mi mai vopsesc părul. I-am răspuns că mă plac așa cum sunt și mă simt bine cu mine. Este felul meu de a mulțumi Domnului că am ajuns până aici, cu părul înspicat și nins în aceeași măsură. Mă bucur de două anotimpuri – vara și iarna.
La senectute vine și momentul corecturilor unor croieli strâmbe, unor deraieri nefericite, unor rătăciri voluntare ori nu. Să trăim bine, frumos și să facem ceea ce depinde de noi spre iertarea și mântuirea noastră. Să trăim cum se cade viața trecătoare și să ne pregătim pentru viața veșnică.
Să ne bucurăm de orice răsărit de soare, pentru că este modelul întruchipat al generozității; el nu alege cui să dăruiască lumina și căldura sa, el o oferă tuturor. Să ne bucurăm de apusul soarelui, care în mărinimia sa face loc lunii și stelelor să lumineze cerul și pământul, și să ne asigure liniștea nopții pentru a ne odihni în tihnă. Să ascultăm mugetul vântului și ritmul stropilor de ploaie. Să vedem/auzim iarba crescând, mugurii pocnind în ram, florile deschizându-și corolele pentru noi și oferindu-ne mireasma lor îmbătătoare. Să auzim ciripitul păsărelelor, trilurile din zori în noapte, să admirăm pe cele care vin pe pervazul casei noastre, fără a le ușui; să vedem blândețera porumbeilor care împart fărâmiturile între ei, bun exemplu de altruism pentru noi, oamenii. Să ne bucurăm de covorul multicolor al toamnei și de plapuma de omăt alb, imaculat, care încălzește și adapă pământul pentru a rodi în primăvară.
Trei lucruri sunt foarte importante în viață, și mult mai prețioase la senectute: „acceptarea hotărâtă a vieții, credința profundă că viața are un sens și abilitatea de a improviza soluții din orice” (Joan Borysenko, Ph.D.) Pe lângă acestea, mai este necesar să înțelegem că voia noastră nu se potrivește întotdeauna cu planul lui Dumnezeu. Și acest lucru, din simplul motiv că este posibil ca ceea ce dorim noi să nu ne fie de folos… Senectutea este capodopera înțelepciunii adunată strop cu strop: zâmbete și bucurii, lacrimi și dureri și, mai ales rugăciune lângă rugăciune. Să facem în viață tot ceea depinde de noi, dar să învățăm să acceptăm voia Domnului.
Doresc tuturor seniorilor o viață ferită de „dictatura reumatismului” (Emil Cioran), și de „bruma de cârcei și gărgăuni” (Goethe); Le urez din tot sufletul să aibă o bătrânețe mereu tânără, vorba lui Cicero: „După cum îmi place un tânăr care are ceva de-al bătrâneții, tot așa îmi place bătrânul care are ceva tineresc”.

PS. Nu-mi place să-mi pun poze pe internet, însă azi mă alint și eu un pic. Toate pozele sunt făcute în luna septembrie 2022.

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană, stând în picioare, încălţăminte, copac şi în aer liberAr putea fi o imagine cu 1 persoană, stând în picioare, copac şi în aer liberAr putea fi o imagine cu 1 persoană, stând în picioare, copac şi în aer liber

Valentina Teclici: „Viața mea este mesajul meu”*

În penultima zi petrecută în Dehli, cu câţiva ani în urmă, soţul meu, Robert, şi eu am fost însoţiţi de un ghid turistic, un tânăr indian foarte informat, vorbind o engleză fluentă, care ne-a dus la locurile pe care el le considera importante de vizitat, dar și în locurile solicitate de noi. Unul dintre aceste locuri, care oricum era și pe lista lui, a fost Gandhi Smriti, or „Gandhi Remembrance”, muzeul dedicat lui Mahatma Gandhi, unde și-a trăit ultimele 144 de zile din viață.
Pe numele adevărat Mohandas Karamchand Gandhi, s-a născut pe 2 octombrie 1869, a trăit 79 de ani, până la data de 30 ianuarie 1948 când a fost împușcat în curtea locuinței sale (parte din muzeu), în timp ce mergea spre locul său de rugăciune, de un tânăr fanatic hindus, înverşunat împotriva eforturilor făcute de Gandhi să-i reunească pe hinduși și musulmani.
Camera austeră, din incinta muzeului, în care a locuit Gandhi în ultimele sale luni de viață, singura deschisă pentru vizitatori când noi am vizitat muzeul, este descrierea perfectă a valorilor sale, a faptului că libertarea și drepturile poporului său erau importante, că ideile lui inspirau și inoculau speranță, credință și răbdare, că din punct de vedere material el nu putea fi cu nimic mai presus decât poporul său.
Pe poteca unde Gandhi și-a trăit ultimele clipe ale vieții sunt imprimate în asfalt urmele pașilor săi până la locul asasinatului. În acel loc a fost ridicată Martyr’s Column (Columna Martirului). A fost într-adevăr emoționant să mergi, la propriu, pe urmele pașilor unuia dintre cei mai mari lideri ai drepturilor civile și naționale din secolul al XX-lea și să încerci să-ți imaginezi că ritualul lui zilnic a luat sfârșit pentru întotdeauna și că nu a reușit să ajungă la întâlnirea lui spirituală.
Mahatma Gandhi a rămas exemplul ideal al unui conducător care a trăit în concordanță cu crezurile sale, care a iubit poporul indian mai presus de el însuși și l-a servit cu devoțiune și curaj, stând de nenumărate ori în închisoare. A fost cunoscut în țara sa și în lume ca avocat, politician și activist în lupta pentru justiție socială și pentru independența Indiei față de dominația britanică. Gandhi este apreciat la nivel internațional pentru doctrina sa de protest nonviolent (satyagraha) pe care a promovat-o cu ardoare în scopul realizării progresului politic și social. Această filosofie a inspirat lideri pentru drepturile civile din multe națiuni, precum Martin Luther King, Jr.
Onorificul Mahatma (în sanscrită: „suflet mare”, „venerabil”) folosit acum în lumea întreagă, a fost prima dată oferit lui Gandhi în 1914, în Africa de Sud, unde a lucrat din 1893 în funcţia de consilier juridic și a trăit 21 de ani, după ce a terminat studiile de avocatură la Londra.
Întreaga lui viață a trăit simplu, în condiții austere similare poporulul pentru ale cărui drepturi a luptat. Din 1980 a ales să fie vegetarian şi a ținut posturi îndelungate, și-a țesut singur hainele, a mâncat din vase obișnuite, a rămas loial unora dintre credințele sale, a provocat și schimbat altele. „Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”, a afirmat Gandhi și un exemplu al deschiderii orizontului său social și politic și al dezvoltării personale a fost schimbarea în conştiinţa sa a credințelor sale rasiste şi religioase pe care le-a avut în tinerețe, ajungând să fie evocat cel mai mult pentru acceptarea tuturor credințelor și pentru capacitatea sa diplomatică de a reuni grupurile aflate în conflict.
Gandhi a fost şi un ziarist și scriitor neobosit, publicând cărţi şi articole la mai multe ziare. „Operele complete ale lui Mahatma Gandhi” au fost publicate de guvernul indian în anul 1960, în 100 de volume.
Mahatma Gandhi este venerat în țara sa ca părintele Indiei moderne. Pe toate bancnotele din India, indiferent de valoare, este imprimat chipul său. Mulți dintre compatrioți l-au ridicat la rangul de sfânt. În viața reală, Gandhi a fost un om puternic, un martir, dar a avut, ca toți muritorii, păcatele și slăbiciunile lui, pentru care a fost „taxat” la momentul respectiv sau mai târziu.
O statuie a lui Mahatma Gandhi, mai mare decât statura lui reală, întâmpinând vizitatorii la intrarea principală a Smriti Gandhi, simbolizează preocuparea sa universală pentru cei săraci, dar încrezători în libertate și importanţa păcii în lume. Gândi, îmbrăcat în simplele lui veștminte, încadrat, în dreapta sa de un tânăr care ține pe un braț un porumbel și, în stânga sa, de o tânără, pe care el, cu ochii aplecați, îi privește ca și cum le-a și transmis deja exemplul vieții lui. Este opera renumitului sculptor Sri Ram Sutar. Inscripția de la baza sculpturii spune: „Viața mea este mesajul meu”. Aceste cuvinte sunt înrămate şi expuse pe unul din peretii camerei sale din muzeu.
Într-o lume tulburată și copleșită de non-sensul violenței, mesajul vieții lui Mahatma Gandhi ar fi un subiect de reflectat pentru fiecare din noi, dar mai ales pentru mai marii lumii şi ar fi şi un bun exemplu de urmat.
Ziua de naștere a lui Mahatma Gandhi, 2 octombrie, este sărbătoarea națională a Indiei, dar și ziua internaţională a non-violenței. Ar fi o naivitate să ne imaginăm că în acestă zi conflictele de război și alte acte de violență vor înceta. Dar nimic nu împiedică omenirea să-și inoculeze în minte credința că lipsa de violență este viziunea și calea necesară, rațională, umilă și demnă de urmat ca viitorul nostru şi al Terrei să devină dintr-o posibilitate o realitate certă şi mai plină de armonie.

*Mahatma Gandhi

Valentina Teclici
Noua Zeelandă
29 septembrie 2022

Vasilica Grigoraș: Dicționarul „Scriitori Bibliotecari, Bibliotecari Scriitori” – un diamant demn de prețuit

Este bine cunoscut faptul că din toate timpurile, în spectrul creației literare și publicistice, condeierii (nu în înțelesul peiorativ, ci cu real talent) au aparținut unor varii profesii și îndeletniciri. Sunt scriitori și publiciști medici, ingineri, profesori din toate structurile învățământului (de la educatori la profesori universitari), filosofi, juriști, reprezentanți ai bisericii, din domeniul politic și lista ar putea continua. Aceștia s-au organizat în uniuni, societăți de creație, cenacluri…, iar cei mai inimoși, zeloși, dedicați, prin informare și documentare au întocmit și publicat opere lexigrafice ale domeniului respectiv, precum: hrisoave, monografii, lexicoane, dicționare, enciclopedii, bibliografii…, organizate de obicei în ordine alfabetică, dar și după criterii stabilite de autori.
Spiritul de breaslă este o realitate și a vieții și muncii slujitorilor cărții, cititorilor și lecturii. O realitate este și necesitatea unor „instrumente” de informare și documentare, adevărate „unelte” de cunoaștere. Realizarea acestora necesită o muncă de lungă durată și bine chibzuită întru întâmpinarea nevoilor de lectură ale cititorilor (mai nou, pe bună dreptate, numiți utilizatori).
Bibliotecară de profesie, Fenia Driva, cu o vechime neîntreruptă de patru decenii în Biblioteca „A.E. Baconsky” Călimănești, mare iubitoare de carte, printr-o muncă asiduă de documentare a descoperit „diamante” intelectuale, cărturărești și literare vrednice de a fi cunoscute de cât mai mulți iubitori de lectură și știință de carte.
Continuând căutarea valorilor din sfera literaturii și din universul bibliotecilor îi sporea treptat și curiozitatea de cunoaștere. Impresionată de bogăția literară și bibliografică a acestui domenii a deprins puterea și voința de a „scormoni” din ce în ce mai mult, astfel descoperind noi și importante informații despre bibliotecarii creatori de literatură.
După o trudă de ani în noianul de documente și informații a decis publicarea Dicționarului „Scriitori Bibliotecari, Bibliotecari Scriitori”, Ediția a II-a revăzută și adăugită la Editura Rotipo, Iași, 2022. Materialul introductiv al cărții, cu titlul de ARGUMENT este semnat de autoare, și are un motto deosebit de inspirat: „Eu care am văzut că Paradisul are înfățișarea unei Biblioteci.” (Jorge Luis Borges – genialul scriitor argentinian orb)
Dicționarul Feniei Driva este structurat pe trei mari capitole. Primul capitol se intitulează „Scriitori Bibliotecari, Bibliotecari Scriitori”. În cuprinsul său am descoperit nume sonore ale unor români care s-au intersectat într-un moment sau o perioadă mai îndelungată de timp cu biblioteca. Spicuiesc doar câteva: Valeriu Bartolomeu Anania, Alexandru Balaci, Lucian Blaga, Ana Blandiana, Nicolae Busuioc, George Călinescu, Virgil Cândea, Mihai Eminescu, B.P. Hasdeu, Alexandru Philippide, Andrei Pleșu, Mircea Regneală, Dan Simionescu, N. A. Steinhardt, Ion Stoica, D. Vatamaniuc, H. Zilieru, Al. Zub…
Al doilea capitol: „Fondatori, donatori de carte, manuscrise, arhiviști, bibliofili, directori-manageri de Biblioteci” din România. Aici regăsim nume celebre ale literaturii și ale altor domenii de activitate. O scurtă selecție este edificatoare în a ne îmbogăți cunoștințele despre cei pe care i-am citit cu multă bucurie, de care ne-am îndrăgostit și ne face o deosebită plăcere să tot revenim asupra operelor. De asemenea vom afla informații și despre mulți alții despre care am auzit doar tangențial despre numele și activitatea lor ori nu știm nimic.
Dintr-o cuprindere deosebit de extinsă și interesantă este dificil de a întocmi o listă, și mărturisesc faptul că, mai jos, este o citare subiectivă, după preferințele mele și-mi asum responsabilitatea: V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, Alexandru și Aristia Aman, George Anca, Antim Ivireanul, Gh. Asachi, stolnicul Constantin Cantacuzino, Gh. Cârțan (Badea Cârțan, numit de autoare „apostol al cărții”), Emil Cioran, Șerban Cioculescu, Timotei Cipariu, George Coșbuc, Zoe Dumitrescu Bușulenga, D. Gusti, Mircea Malița, C.C. Moisil, Vasile Pârvan, Ileana și Romulus Vulpescu…
Al treilea capitol „Și ei au fost Bibliotecari, bibliofili, fondatori de Biblioteci, bibliografi, donatori de carte”, o privire generoasă asupra unor personalități din străinătate care s-au implicat într-un fel sau altul în domeniul bibliotecii și biblioteconomiei. Aș aminti doar câteva nume: Iohannes Guttenberg, cel care a descoperit tiparul, realizând cea mai mare revoluție din istoria publicării de carte. Contribuții remarcabile în înființarea și dezvoltarea colecțiilor de carte au fost încă din antichitate: (Apollonius din Rodos, Ashurbanipal, Callimah…, continuând cu alte personalități J. L. Borges, P. A. Cehov, Denis Diderot, Anatole France, Benjamin Franklin, J. W. Goethe, Frații Grimm, Immanuel Kant, G. W. Leibnitz, Lidia Kulokovski, Alexe Rău, Ion Ungureanu și lista continuă…)
Printre multe alte mesaje pe care autoarea dorește să le transmită, prin capitolele 2 și 3, încearcă și sper din tot sufletul să reușească să trezească spiritul de inițiativă și generozitatea deținătorilor de valori pentru a îmbogăți colecțiile bibliotecilor cu volume și cărți din colecțiile personale, dăruite spre cunoaștere altor și altor generații.
Autoarea volumului scrie substantivele comune: Bibliotecă, Bibliotecar, Scriitor cu litere mari. Sub nicio formă nu este vorba de o necunoaștere a ortografieri acestor cuvinte, ci procedând astfel vădește propriul respect și admirație pentru instituția respectivă și cei care au legătură cu ea (în speță, Bibliotecari și Scriitori). Informațiile despre cei incluși în carte se întregesc prin plasarea unor imagini color ale unor instituții: biblioteci, muzee, case memoriale, biserici, mănăstiri, arhive…
Dicționarul „Scriitori Bibliotecari, Bibliotecari Scriitori” a fost lansat la Biblioteca „A.E. Baconsky” Călimănești în prezența unui public numeros. Pentru întreaga strădanie a temerarei bibliotecare, statornică și neobosită cercetătoare, Fenia Driva merită sincere și calde felicitări din partea mânuitorilor de condei care au îmbrățișat în perioade mai mici sau mai îndelungate de timp profesia de bibliotecar, dar și din partea tuturor celor interesați de cunoaștere, studiu și cercetare.
Dicționarul este o carte de vizită așezată pe frontispiciul Bibliotecilor (ca instituție), reprezintă un blazon pe umerii profesiilor de bibliotecar și scriitor și o aură binemeritată a fiecărui creator de literatură. Dar pentru că, mi-am îngăduit să-i spun „diamant”, doresc să precizez și faptul că, acesta (dicționarul) impune noi și noi șlefuiri pentru a străluci cât mai mult în ochii minții noastre.
O realitate a zilelor noastre este și paradoxul: pe piața editorială din România s-a publicat un număr considerabil de cărți, însă se citește din ce în ce mai puțin. Sunt și motive obiective determinate de dezvoltarea tehnologiei, mass-media, a online-ului, însă și a lipsei de interes.
Drum lin Dicționarului spre mintea și inima cititorilor! „,Numai citind mereu creierul tău va deveni un laborator nesfârşit de idei şi imagini”. (Mihai Eminescu)
Doamne ajută, ca treptat să sporească numărul „șoarecilor de bibliotecă” și al „scorpionilor”, chiar și minusculi care să răsfoiască și să citească paginile cărților! Ținând cont de multitudinea de lucruri rele care se întâmplă, să-l citim/recitim pe Jorge Luis Borges care ne spune: „Omul bun este inteligent, iar cel rău este, afară de asta, imbecil. Aptitudinile morale şi intelectuale merg împreună”.

Vasilica Grigoraș: PUZDERIE DE STELE

Cu exces de zel,
rădăcina anilor mei
a înfiat rugina toamnei
încăpățânate și iscoditoare
care mă întreabă
pe un ton fistichiu
unde îmi este copacul vorbăreț
îmbrăcat cu mantie
de frunze verzi și corole înfiorate,
cu care mă mândream
zâmbind senină.

I-am răspuns
că dragostea nu moare
în absența verdelui
și nici nu-i sursă
de delir ori suferință.
Lumina arămie
mă poartă prin labirintul
de aventuri și mister,
iar rumoarea gândurilor răsfățate
de vraja poveștii curcubeului
sfarmă carapacea eului,
aprinzându-mi cerul
cu puzderie de stele.Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi cer

Vasilica Grigoraș: TOAMNA, PRIETENA CUMINTE

Ar putea fi o imagine cu 6 persoane, încălţăminte, copac şi natură
Nu înțelegem, de ce grăbita toamnă
Vine atât de repede, deghizată în mare doamnă.
În plin spectacol, îmbrăcată în vii colori
Ne transmite cu aroganță tuturor fiori,
Cu glas în tonuri reci, cernite și îndrăzneţe,
Fără iz de minimă politețe și blândețe.

Semeață, vrea mereu să ne înfricoșeze,
Vine cu șiretenie să ne îmbrățișeze
Din răsputeri cu vălul vântului pribeag,
Să ne încâlcească urzeala blândului drumeag,
Ciobind anii vieții noastre la fiece pas,
Și-aruncându-ne de-ndată în greu impas.

Ne-atinge grabnic ființa cu nevoi întinse
Până pe vârf de munți și dealuri neînvinse,
Și se pregătește cu-al său mare sârg
Să ne păcălească iar și iar cu-n târg,
Țesut de sloboda și întortocheata-i minte
Că ne este veșnic o prietenă cuminte.

De ce nu păstrezi nimic din viaţa ta bogată
Și renunţi la mantia ce ţi-a fost dată?
Te despoi în văzul lumii de propria podoabă,
Rămâi deodată cu-nfățișare de cocioabă,
Alungi şireată anii dragostei dintâi
Și-așterni rugina-n noi, drept căpătâi.

Nu crezi că răscoleşti inimi fără noimă
Și te faci mereu de râs și rămâi de pomină?
Din ploi blânde ori nebune de lacrimi nimic nu-nveți
Și aduci cu fală nemeritate tristeţi după tristeţi,
Dezlegi puhoaie întregi de-amare suferințe,
În timp ce-ncercăm să ne împlinim firavele dorințe.

Dar, nu-i mirare că te înțelegem, iubită toamnă,
Știm că porți în trupul tău o sfântă taină.
Îți vedem paloarea din obrajii stafidiţi,
Ți-auzim strigătul din ai inimii rărunchi trudiți
De întrebările cu și fără răspunsuri legate cu ață
În miraculosul joc năvalnic, numit viaţă.

Ne privim în ochii tăi ca-ntr-o oglindă,
Culoarea-ți galben-arămie ne inundă.
Din când în când, gustăm din sângeriul must de pe colină
Pentru a prinde măcar puțină sevă verde, cristalină,
Dorind ca în adâncul hățiș al timpului fugar
Să mai brodăm cu drag și vervă al nost ștergar.

Tu ești aici un scump și drag popas,
Prin menirea ta, ne-nveți când să spunem bun rămas.
Atunci, pe chipul nostru se-nfiripă amurgul iminent,
Fiind sortiți să mergem liniștiți pe eternul continent.
Și, pentru că ne dăruiești, încă din plin, roade bogate,
Îți mulțumim, iubită toamnă, pentru mult dorita sănătate!