Vasilica Grigoraş – PE DERDELUŞUL BUCURIEI

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi în aer liber

„Tot aşa şi voi, bucuraţi-vă, şi bucuraţi-vă împreună cu mine”.
(Filipeni 2:18)

Este iarnă, început de an, după Bobotează. Ninge afară cu fulgi mari şi pufoşi. Omătul se aşterne molcom pe pământul obosit de-atâţia paşi, pe clădirile în care locuiesc oameni de toate felurile… Crengile copacilor se îmbracă sfioase în albul purificator, aplecându-se cu smerenie sub greutatea dulcei poveri. Vrăbiile gureşe ciripesc din zori, căutându-şi hrana cea de toate zilele. Poposesc pe la geamurile ştiute de ele că locuiesc oameni generoşi, dar se întorc dezamăgite pentru că şi acolo zăpada este stăpână. Ciorile nu-şi găsesc locul, îşi preumblă aripile din loc în loc, scriind litere de tipar pe coala de un alb strălucitor, aşternută peste tot.
Stau în casă, îmi arunc ochii pe geam şi privesc acest spectacol divin. Îmi sclipesc ochii ca şi copiilor. În casă este cald şi frumos. Aroma cafelei mă îmbie din ibric. O răstorn în ceaşca mea cea mai frumosă, mă aşez în aşa fel încât să am bună vedere spre spectacolul alb, admirând protagoniştii, fulgii de nea în dansul lor suav. Savurez cafeaua şi în minte derulez cu grijă filmul Copilăria, sau Inocenţa, apoi Adolescenţa, înariparea visului, Fiorii dulci amărui ai dragostei dintâi, Dor de-acasă, îndreptându-mă spre multe alte vremuri de-altădat. Toate acestea imprimate meşteşugit şi păstrate cu sfinţenie în cotlonul fierbinte al inimii. Doamne, câte scenarii şi imagini de atunci, atât de vii le simt rostogolindu-se jucăuşe, cu mireasmă de duioşie. Mă revăd printre troienele din satul meu, cu o sanie grea, din lemn masiv. Trag de ea cu sârg şi mă urc în vârful derdeluşului, de unde îmi dau drumul fără nicio teamă, zburând ca vântul. Mă loveşte altă sanie, mă doare piciorul, dar ce importanţă are? Sunt tentată să merg acasă să-i spun mamei, dar nu mă duc pentru s-ar putea să-mi spună să rămân în casă şi eu nu vreau. E tare frumos aici, abia aşteptam să vin. Este un miracol, de ce să-l stric eu? Încet, încet se adunau o droaie de copii din mahala. Larmă, strigăte de bucurie, întreceri, jucăm cu toţii dansul fulgilor de nea, fiecare cu talentul lui, dar cu aceeaşi frenezie.
Cafeaua se termină, mă uit în zaţul negru din ceaşcă. Ce contrast? Mă ridic, umblu puţin prin casă, mă retrag discret din imaginile de mult apuse şi mă gândesc ce-ar fi mai bine să fac. Trec în revistă mai multe oportunităţi, să sun pe cineva să ieşim la plimbare, dar pe cine? Pentru că vreau să-mi împărtăşească bucuria. Fac selecţie, dar la sfârşit decid. Mă îmbrac şi ies la plimbare de una singură: eu şi cu mine, cu emoţia primei ninsori cuibărită bine şi confortabil în sufletul meu. Prin zăpada moale, mi se strânge inima parcă nevrând ca urmele paşilor mei să ştirbească cu ceva puritatea şi farmecul oceanului alb, vălurit doar de copiii dezlănţuiţi în imperiul euforiei iernii. Calc cu grijă, fulgii curg şi curg, acoperindu-mi urmele. Nu mă simt singură. Mă simt răsfăţată de mângâierea şi sărutul răcoritor al fulgilor. Îi simt că şi ei se topesc de dragul întâlnirii obrajilor mei calzi.
Uitându-mă în toate părţile, pornesc spre parcul din apropiere. Aici, câteva persoane cu câini, plimbându-se doi câte doi (om şi câine). Tăcere, fiecare cu gândurile lui, din când în când câte un salut discret sau o aplecare a capului când întâlneam câte un cunoscut şi continui să-mi port paşii. Nu am văzut ochi străluncind de bucurie, nici măcar un zâmbet schiţat în colţul gurii. Erau asemenea unor statui mergătoare, reci şi cufundate în problemele lor, în grijile, nevoinţele şi neputinţele lor. Cu umerii aplecaţi, încărcaţi de albul divin, respiră cu gravitate, poluând cu aburii lor aerul curat. Într-un colţ al trotuarului, o mâgâldeaţă de om îngăima cuvinte indescifrabile; se observa bine doar gestul mâinii sale întinse şi tremurânde, plină ochi de zăpadă.
Mă întristez, schimb direcţia traseului de plimbare, o iau spre oraş. Aici, mai multă agitaţie, lumea mai sonoră, urări de bine pentru noul an. M-am întâlnit cu mai mulţi cunoscuţi, am discutat multe şi mărunte lucruri. Nimeni nu a exclamat: CE FRUMOS NINGE! Am spus eu la una, două persoane, reacţiile au fost de uimire, de ironie şi oarecum de persiflare a gândului meu „nebunesc”, acum când lumea este atât de îngrijorată de acest episod de iarnă şi de multe altele. Pe o alee mai mulţi copii construiau un om de zăpadă. Se bucurau, ţipau, alergau. Nu le-a trezit adulţilor nicio amintire, nicio tresărire, niciun zâmbet… Au trecut ca nişte statui mişcătoare, oameni de gheaţă alături de oameni de zăpadă. Ce paradox! M-am simţit stânjenită, am renunţat la a-mi exclama starea, mi-am continuat periplu până mi-am umplut inima de bucurie. Am modelat în mâinile goale un bulgăre de zăpadă şi jucându-mă cu el am plecat spre casă, cu dorinţa de a scrie aceste gânduri frumoase, ceea ce am şi făcut. Îmi vin în minte o sumedenie de întrebări cu privire la comportamentul şi reacţiile oamenilor. Înţeleg până într-un loc şi nu vreau să judec pe nimeni. Doamne, te rog să mă înţelegi şi iartă-mă dacă am greşit faţă de cineva! Îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat în dar acest tablou al creaţiei tale, să patinez cu candoare pe derdeluşul bucuriei şi să primesc totul ca o sărbătoare a sufletului meu. M-am bucurat, Doamne şi m-am veselit alături de tine. M-am bucurat de lucrarea ta cea albă, imaculată, pentru că Tu aşa ştii să iubeşti pur, fără de pată, fără patimă.
Ninge-ne Doamne cu mila şi iubirea Ta, indiferent de anotimp!

(Imagine internet)

Reclame

Vasilica Grigoraş – EGO-UL în căutarea EULUI INTERIOR

„Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume! Mahatma Gandhi

Am întâlnit acest citat cu mulţi ani în urmă. La prima vedere am zâmbit şi am fost tentată să cred că este doar un titlu de „poveste pentru adormit copiii”. Anii au trecut, am cunoscut mulţi oameni, fiecare cu identitatea sa morală şi spirituală. Viaţa mi-a oferit experienţe de tot felul, însă un gând ispititor s-a ţinut scai de mine, dându-mi ghes să mă întreb în legătură cu zicerea lui Gandhi: „Şi totuşi, dacă se poate?” Am acceptat ca fiind posibil acest lucru. Cu gândul bun în buzunarul de la piept, mi-am devenit propriul ceasornic, propria busolă şi propriul detector de minciuni. Deşi pare greu de acceptat, cu siguranţă ne minţim cu îndărătnicie pe noi înşine. Ha, ha!! „Asta nu-i posibil”, ar spune unii cârcotaşi. Treaba lor, eu îmi văd de-ale mele, mă analizez mai mult, mă gândesc mai bine înainte de a face ceva, mă rog bunului Dumnezeu să-mi lumineze mintea, să-mi îmbuneze sufletul şi să-mi îndrume paşii, cum numai El ştie.
Astfel gândind, trebuie să înţelegem că va fi şi uşor, dar şi greu, uneori. Depinde doar de noi, aprecierea este strict personală. Esenţial este să vrem într-adevăr schimbarea, pentru că, până la urmă schimbarea noastră nu înseamnă altceva decât regăsirea Dumnezeului din noi.
Dacă ştim exact ceea ce ne dorim, ne conturăm o perspectivă, întrevedem parcursul, depunem efort să fim sinceri cu noi şi să avem voinţă să ne urmăm drumul. Se spune că mai importantă este „călătoria” pe care o facem decât „destinaţia” la care vrem să ajungem, oricât de înaltă ar fi ţinta propusă. Şi este foarte adevărat acest lucru.
Mergând pe această cale este important să nu ne oprim. Putem greşi (este omeneşte), putem să ne împiedicăm (se mai întâmplă), însă musai trebuie să ne ridicăm „Doamne ajută” şi să mergem mai departe cu multă râvnă şi determinare „Ajută-mi să-mi duc crucea, Doamne!” şi, să nu uităm cumva să spunem „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne!” pentru toate câte mi-ai dat!
Mircea Eliade ne spune că „Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate”. Aş adăuga un singur lucru: niciodată nu suntem singuri, doar dacă n-avem ochi să vedem Lumina lui Dumnezeu, urechi să auzim Glasul divin şi minte să înţelegem Cuvântul.
La un momentat dat m-am gândit că, dacă omul ar înţelege că viaţa este un joc, am fi cu toţii mai fericiţi. Ideea nu este nouă, am întâlnit-o la alţi autori, dar o îmbrăţişez întrutotul. Într-un joc putem avea iniţiativă, este musai să învăţăm să colaborăm şi să respectăm anumite reguli. Treptat inspirăm fairplay-ul picătură cu picătură şi învăţăm să câştigăm şi să pierdem, acceptând că „adversarul” a fost mai bun, felicitându-l. Inima ne este injectată cu un vaccin contra invidiei şi mândriei, iar aceasta generoasă îl transmite în toate fibrele fiinţei noastre. Astfel trezim, revigorăm copilul din noi. Da, copilul, pentru că doar el este „specialist la joacă”. Acel ţânc, dornic mereu să se joace, se supără uneori, dar niciodată nu ţine mânie; se spune despre copii că „acum se ceartă, acum se împacă”, deci ştiu să ierte cu adevărat. Păi, dacă l-am redescoperit şi l-am invitat să ne ţină companie, să îi acordăm atenţia cuvenită pentru a nu-l dezamăgi. Să-l iubim necondiţionat, precum şi el iubeşte. Să-l păstrăm viu şi nevătămat, iar prin prisma sufletului său să reînvăţăm ca nişte elevi conştiincioşi „jocul vieţii”. Cu inocenţa şi curăţenia lui sufletească să deprindem tehnica şi tactica şi arta jocului, să ne readucem zâmbetul pe chip, să activăm simţul umorului, să facem haz de necaz şi să ne bucurăm de darul primit de la Dumnezeu, numit viaţă.
Astfel începem să vedem lumea cu alţi ochi, să folosim mai liber şi mai potrivit culorile curcubeului pentru a încadra faptele şi cuvintele semenilor şi pe-ale noastre, desigur în rame cât mai blânde, prietenoase şi luminoase. Începem să percepem reacţiile oamenilor dintr-o altă perspectivă şi încercăm să găsim mereu argumente în favoarea atitudinii lor, explicaţii posibile necunoscute nouă. Să iertăm şi să iubim aproapele ca pe noi înşine. Să ne rugăm pentru el. Multă, multă rugăciune! Şi, cel mai important, să acceptăm voia Domnului întru toate.
Aşadar, să nu ne străduim să schimbăm lumea. Să ne schimbăm pe noi înşine. Să coborâm în sinele nostru, să stăm de vorbă cu sinceritate, să înţelegem corect ceea ce ar trebui schimbat, să stabilim cum am vrea să fim pentru a fi mulţumiţi şi fericiţi. Să ne acordăm libertatea să fim noi înşine. Acea libertate la care râvnim cu toţii. Până la urmă, ce este libertatea? Este manifestarea voinţei noastre până acolo unde nu deranjăm pe ceilalţi. Dumnezeu, prin bunătatea Sa ne-a dat liberul arbitru pentru ca noi să luăm decizii în ceea ce ne priveşte. Dacă fiecare dintre noi ar vedea lucrurile astfel, inevitabil s-ar schimba semenii de lângă noi, cu timpul şi lumea. Dacă nu credem că oamenii sunt capabili să se schimbe, înseamnă că deja i-am calificat ca fiind slabi, laşi, răi…, şi asta înseamnă a judeca. Să dăm o şansă aproapelui să se schimbe, încurajându-l prin felul nostru de a fi. Nu-i nimic dacă nu începe astăzi sau atunci când vrem noi. El observă nevoia schimbării sale şi acţionează la timpul lui. Doamne ajută!

Vasilica Grigoraş

Vasilica Grigoraş – Cruce-Ţi sunt, Doamne

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

M-am nălucit
printre fapte rele,
răzmeriţa gândurilor
m-au prăvălit în pustie,
mi-am întinat sufletul
cu murdare cuvinte,
rătăcirile rebele
mi-au fost surori siameze,
zădărnicia îndrăzneaţă
plapuma care m-a încălzit,
grijile de tot felul
m-au împresurat năvalnic
doar cu bună-voia mea.

Am adorat sminteala la tot pasul,
m-am scăldat în mocirla
hăului lumii
şi-am îmbrăţişat răul,
acceptându-l ca partener ideal
în dansul de societate,
apoi slobozindu-l mai deşănţat
cu turle şi trâmbiţe.

N-am înţeles, Doamne
că mi-ai dat doar pentru puţin timp
o cruce de dus
şi m-am poticnit la fiece pas
fără să pricep că există
o Cale pentru a ajunge
la izvorul luminii.

Din dragoste
şi cu minunată blândeţe
mi-ai dat încercări
pentru ca eu să învăţ lecţiile lor,
dar n-am descifrat
alfabetul inimii Tale,
n-am înţeles cuvântul,
cititul mi-a fost bâlbâit
şi n-am sporit în dulcea Ta voie.

Sunt repetent de ani mulţi
la capitolul iubirii de Tine şi semeni.

Cruce-Ţi sunt, Doamne,
bat cu disperare la uşa Ta
şi Te rog, deschide-mi!

(Imagine internet)

Vasilica Grigoraş – Împărăţia Cuvântului

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Literele nu numai că sunt de genul feminin
dar au o delicateţe intrinsecă,
o candoare zglobie,
un şarm cu totul aparte
şi-l au pe vino-ncoa,
de aceea treptat ne îndrăgostim de ele
şi le iubim întreaga viaţă.

Literele ne sunt mamă, fiică, soţie…,
toate unite sub oblăduirea cuvântului
care ne este Tatăl.

Cred că a venit timpul
să facem o cerere
pentru mutaţie definitivă
în împărăţia Cuvântului,
în liniştea căruia să ascultăm
trilurile străvechi ale limbii.

(Imagine internet)

 

VALERIA TAMAȘ – REVĂRSĂRI DE DRAGOSTE ÎN POEZIA VASILICĂI GRIGORAȘ

Valeria TAMAȘ - REVĂRSĂRI DE DRAGOSTE ÎN POEZIA VASILICĂI GRIGORAȘ

Copilăria este ca o zi însorită în care ieși sub soarele dimineții să alergi prin iarba plină de rouă. De deasupra se revarsă cântecul ciocârliei, de-a dreapta și de-a stânga ploaie de ciripituri şi sub toată această avalanşă de frumos, tu, copilul, care cu râsul tău dăruieşti bucurie nu doar casei tale, ci întregii lumi. De aceea cu trecerea anilor ne întoarcem la ea, întâi prin copii, apoi prin nepoți. Clipele frumoase şi fericite nu se uită, mai ales atunci când le poţi trăi, fie de-acum doar cu nostalgie.
„Pui de pasăre măiastră” (Iaşi, PIM, 2018) este titlul cărții Vasilicăi Grigoraş, scrisă pentru nepoţica dânsei, ca să-i amintească peste ani de bunica ei, de dragostea şi de frumuseţea clipelor petrecute împreună. Nepoţeii vin ca primăverile, luminându-ne până şi cuvintele, mereu spuse cu dragoste. Bucuria acestui dar mult dorit şi aşteptat care este venirea pe lume a Evei o vom regăsi în versurile: „Pe-o rază matinală a lui cuptor/ Zvârlugă mică ai venit în zbor./ Familia te-a primit în dar,/ Gingaş boboc de mărgăritar,/ Pui de pasăre măiastră,/ Ce-ai intrat în viaţa noastră//”. Este bucuria sinceră la sosirea acestui nou membru al familiei, venit să aducă bucurie pentru mulți ani de-acum încolo, când adunând „nectarul vieții” va deveni pe zi ce trece un copil mai bun şi mai iubitor.
„Dis de dimineață”, autoarei nu-i rămâne decât să se bucure de tot ceea ce natura ştie cu dărnicie să-i ofere, ca să-i facă din fiecare zi a vieții o încântare și mai ales de cel mai frumos dar dat de însuşi Dumnezeu, nepoțeii: „Din a naturii catapeteasmă/ Înspirăm sfânta mireasmă,/ Ăsta-i un adevărat mister,/ Ce-aş mai putea, Doamne, să-ţi cer?” O casă de bunici fără cuib de rândunici nu poate să existe, de aceea această minune o redă autoarea în poezia „Cip-cirip de rândunici”, unde viața acestor mici viețuitoare este descrisă în amănunt. Ochii curioşi ai copilului observă cu uimire şi curiozitate totul, în timp ce mintea adultului va merge mult mai departe: „Şi-aşa ne dau Bună Vestire/ Să mergem pe la mănăstire,/ Cu bucurie-n suflet iară,/ Pe-alei de caldă primăvară,/ Îmbrăcată iarăşi în culoare/ Şi mireasmă-mbătătoare./ În triluri dragi de păsărele,/ Cu flori să-ntâmpinăm Mirele.”
„Gărgărița” este mică minune, pe care fiecare dintre noi am prins-o în palmă și i-am dat drumul după ce ne-am minunat de frumusețea ei. „Gâză, gâzuliţă,/ Cu nume de Gărgăriţă,/ Rochie roşie cu buline, Nimeni nu-i ca tine.” Dar gărgăriţa mai știe o taină, pe care fetele încearcă să o afle de la ea. Nu a existat o fată îndrăgostită care să nu fi apelat la această stratagemă, tragerea de limbă a gărgăriței spre a-și afla ursitul! „Fetele te îndrăgesc,/ În mână te ocrotesc/ Şi fără de preget/ Te-aşează pe-un deget,/ Să le spui deschis/ De li s-o împlini un vis:/ Privind încotro vei zbura,/ Să ştie unde s-or mărita.”
Poezia „Cucul” îl are drept protagonist pe domnul cuc cel plimbăreț, care toată primăvara și-o petrece cântând spre bucuria copiilor, care-l imită și necazul îndrăgostiților pe care vara-i află amorezați și-i lasă cu inima arsă şi singuri cuc: „Trâmbiţând numele său,/ Cu-cu, cu-cu! tot mereu,/ Îşi umflă guşa cu spor,/ Cască pliscul binişor…// Coada şi-o răsfiră în grabă,/ Cântând silabă cu silabă,/ C-un timbru grav rostite/ Pentru inimi îndrăgostite.”
„Flori de primăvară” este o poezie dedicată primelor flori care vin să ne bucure după frigul și vitregia iernii. Alb și plăpând, la început vine ghiocelul, ca o petală desprinsă din florile de gheață ale iernii, apoi vin toate celelalte flori viu colorate peste care vor da năvală fluturii. Deocamdată toate acestea sunt doar pe hârtie, dar curând le vom vedea aevea: „Astăzi, pe la chindie/ M-apucă o hărnicie/ Să desenez fluturi şi flori/ În tot mai multe culori.”
„Privighetoarea” e cântăreața nopții, o ascultăm şi ne minunăm de trilul ei. Tare-am vrea să știm și noi cânta ca ea, dar ea este o artistă care nu-și cedează repertoriul. Doar ne încântă gratuit cu recitalurile ei nocturne: „Prin grădini, zăvoi, păduri/ Faimoasele acorduri/ Ale orchestrelor minunate/ Cu soliste talentate,/ Zvelte, blânde şi modeste,/ Fiinţe bune din poveste,/ Umplu munţii, mările/ Cu toate cântările.” Sensibilă la frumos, autoarea ne va vorbi şi despre frumuseţea florilor de tei, despre truda albinelor de-a ne oferi o „Viată dulce ca mierea”. Teiul nu este doar dulce mireasmă, ci este şi aducător de sănătate: „Adunat de harnice albine/ Pentru al nostru bine,/ Duşman al bolilor toate,/ Sporind a noastră sănătate,/ Ca viaţa noastră să ne fie/ Dulce miere, bucurie.”
Micii şi zglobii „Licurici” nu trec nici ei neobservați: „Încă nu era lumină/ Când am ieşit în grădină…,// Inima începe să-mi bată,/ Şi-ndată mă simt fermecată,/ De-a licuricilor sclipire/ Şi-a ochilor mei uimire.” Ochii copilului îi remarcă şi vrea să-i prindă în mânuțele sale. Micuțele pulberi de aur stârnesc curiozitatea. Este o lume atât de minunată pentru ochii unui copil încât ar vrea să rămână în el, deoarece încă nu știe că lumina zorilor va sparge vraja.
„Vrăbiuţele” sunt așa cum le știm stăpânele gâlcevilor, unde-s două fac larmă cât nouă, dar altfel mămicuțe și tătici responsabili, care-și cresc cu dragoste puii: „Pentru puii lor, vrabia şi vrăbioi/ Construiesc un cuib în ritm vioi,/ Căptuşit cu puf sau pene moi,/ Aşa precum e-n pat la voi.// Cu mare dragoste îi îngrijesc,/ Cu glas suav le ciripesc,/ Baie-n colb le pregătesc/ Şi de duşmani îi păzesc.”
Pentru puţin timp, autoarea schimbă registrul cântărilor în vers. De la natura împrimăvărată, plină de culoare şi parfum, cu încântare în suflet face un pas pios spre Sărbătoarea Învierii Domnului, care ne aduce în tinda bisericii: „Hristos a înviat” să rostim,/ Pentru tot să-I mulţumim.// „Adevărat a-nviat” primim răspuns,/ Iubirea-n noi ni s-a aprins,/ An de an se-arată iară,/ Tainică binecuvântare.” O bucurie atât de mare încât nu se putea să nu fie amintită într-un poem. „Lumina de Paște”, simbol al izvorului vieţii ne va lumina drumul tot anul, şi în viață şi în poezie. „Minunea de cireș” este un poem al răbdării. Florile de cireș ne trezesc doar pofta şi vom mai avea multe zile de aşteptat până când ne vom putea bucura şi de fructe. Ne vom umple timpul până atunci cu alte îndeletniciri, nu avem ce face. Pomul îşi are regulile lui.
Cred că nu există copil care să nu se fi jucat „De-a v-ați ascunselea”. Acesta este jocul copilăriei pure care găseşte un răspuns neașteptat de matur în versurile: „Să m-ascund la mama-n poală./ Chiar de m-or descoperi/ Mama mă va ocroti.” Nimic nu te poate ocroti ca poala mamei. Un papuc, un porumbel, un crin înflorit sunt doar ascunzişuri temporare. Poala mamei e mereu acolo. Și dragostea ei ocrotitoare, care este un zid peste care nu se poate trece. Pentru „Pasărea”, care se face tot mai mică în zborul ei spre cer, copilul găsește un răspuns: „Şi cred, că acolo sus/ Îl vizitează pe Iisus./ Şi ea este copilul Lui,/ Minune a creaţiei dintâi.”
Ce poate fi mai frumos decât să ai propriul tău „Cântec”. Și Eva îl are! „Vino soare-n dimineaţă,/ Pe Eva de mi-o răsfaţă!// Vino iarăşi la amiază,/ S-o alinţi cu a ta rază!// Pe la asfinţit, vino iară,/ Ca s-o pregăteşti de seară!// Noaptea, veniţi voi steluţe,/ Fetiţei să-i daţi bineţe!// Vino şi tu mândră lună,/ Să-i faci din somn cunună!// Cu stele, luceafăr şi soare/ Fie-i viaţa sărbătoare!” Ce i s-ar putea spune unui copil mai frumos de atât? Cuvintele s-au strâns să-i facă cea mai frumoasă declarație de dragoste, și nu doar pentru o zi, ce pentru o viață.
Toamna vine cu pleiada ei de culori și deodată în loc să privim coroanele bogate ale copacilor „Războiul de ţesut al toamnei” se pornește şi ne va așterne covorul ei moale și colorat la picioare, în timp ce mâinile ei harnice vor umple hambarele. „Gospodina anului” este desigur toamna care adună fructele din livezi, pune în hambare porumbul şi strânge în fânare fânul, coace strugurii și-i transformă în mustul rubiniu şi umple rafturile cămării cu bunătați, nu doar gustoase dar şi sănătoase: „…Strugurii-s transformaţi-n must,/ Pe care-l beau pe nerăsuflate,/ Fiind printre sucurile preferate./ În cămară se adună anume,/ De nu le mai ştii pe nume,/ Gem, dulceaţă şi peltea,/ Ce clătite, vom mânca!/ Pe un raft, nişte borcane/ Cu zacuşti şi cu tocane,/ Pline sunt de vitamine,/ Bune pentru orişicine.// Toamna, gospodina vestită/ De toată lumea-i îndrăgită.”
„Preşul fermecat” se va transforma dintr-un preș moale şi colorat într-un preș viu în primăvară: „Preşuri palide sau chiar uscate/ Se-aşează cuminţi toate/ Să se odihnească o vreme/ Pe pământul care geme/ De-atâta apă şi hrană/ Adunată peste iarnă./ În primăvară să renască/ Natura să-nverzeasă/ Pe noi toţi, să ne sfinţească.” Toamna va pleca o dată cu venirea primilor fulgi de nea care ademenesc copiii cu bătaia în geam, vestindu-i că a venit vremea dansului fulgilor de nea şi a bucuriilor pe care iarna le aduce: „Astă noapte, când dormeam/ Mi-a bătut un fulg în geam,/ Slab, stingher şi abătut/ Abia de l-am auzit.” Întâlnirea dintre fulgii de nea şi copii este întotdeauna una de scurtă durată, ei topindu-se de la prima atingere, dar alți fulgi vor veni să-i țină tovărășie micului lor prieten.
Iarna nu ne aduce doar zăpadă, ci şi pe mult iubitul Moș Crăciun de la care fiecare dintre noi avem așteptări: „Din nou e iarnă-n ţară,/ Neaua pluteşte sprinţară,/ Pregătind iarăşi albul drum/ Ca să vină Moş Crăciun.// Moşul drag și generos,/ Anunţă naşterea lui Hristos,/ Dorinţe împlineşte mintenaş/ Celor ce îi scriu răvaş.”
„Scrisoare către Moş Crăciun” este o întâlnire a copilului cu Moșul, cel care știe să ne îndeplinească toate dorințele. Sau aproape toate, depinde cât suntem de cuminți! Ei dar moşul nu este numai darnic, ci este şi înţelept, aşa că printre daruri strecoară pentru micul David şi o „Puşculiță”, loc unde copilul va învăţa să fie la început econom spre a-şi putea mai apoi cumpăra chiar el tot ce-şi doreşte. Dacă va fi conştiincios, va putea astfel să aibă chiar propria-i bancă! „Bănuţii în dar primiţi/ Aici pot fi economisiţi,/ Şi puţin câte puţin/ Fără muncă, în chip divin,/ Cutia goală şi uşoară/ Se transformă în comoară.”
Primele cuvinte stâlcite denumesc obiectele care îi înconjoară, rostite de cei mici spre hazul celor mari. Ele sunt primele noastre cuvinte şi deci ne aparțin. Ni le putem patenta: În „Tișolul” copilul ne povesteşte că „Chiar de când mă ştiu/ Un perete-n casă-i viu./ Vin şi pleacă mulţi copii,/ Păsări, animale vii,// M-am urcat pe-un scăunel/ Ca să-i mângâi puţintel…”, dar va afla mult mai târziu că oamenii aceea care ne intră în casă să ne bucure stau mereu doar acolo în căsuța lor, numită televizor!
„Bicheta” şi „Babeta”, două denumiri pe care numai copilul le deslușește și vrând nevrând bunicii şi părinţi sau frăţiorii şi surioarele, care vor trebui să vorbească o vreme şi ei aceeaşi limbă. „Am ieşit azi cu „bicheta”,/ Şi-acum, îmi vreau „babeta”.// -Unde e „babeta” mea?/ Chiar acum, Eva o vrea!// Şi când colo, ce să vezi?/ Vine Bobo cu-ochii verzi,/ Şi cu lacrimi tot râdea,/ Crezând că-i vorba de ea./ Şi-atunci se implică Sara/ Ca să terminăm gargara./ -Vine-ndată a ta „babetă”,/ Călare pe o „bichetă”!/ Că „bicheta”-i BICICLETA,/ Iar „babeta” e TABLETA.” Ei, numai cine a vorbit nu demult aceeași limbă poate să deslușească sensul cuvintelor hazlii care dau farmec şi mireasmă copilăriei.
„Papada”, ne-a produs tuturor reacții, sau de plâns că-i prea rece, sau de râs deoarece din ea putem face cei mai năstrușnici oameni de zăpadă, iar mai apoi în șaua săniuțelor ea devine cea mai rapidă cale de transport: „Şi-am pornit-o dintr-o dată/ Prin „papada” înfiorată./ După câţiva paşi în grabă,/ Am căzut în neaua albă// Am crezut că este frişcă/ Dar la limbă, tare pişcă!/ Dau să mă ridic cumva,/ Şi mă ţine strâns în ea.” Aşa e zăpada prietenoasă, lipicioasă, moale şi jucăuşă. Ne obişnuim uşor cu ea şi o iubim atât de mult încât nu am mai vrea să plece. Doar grija părinților față de sănătatea noastră ne va convinge să intrăm repede în casă.
„Cuculeţi”,(pufuleții) sunt preferați de cei mici şi de cei mari. Este firesc să îi denumim după cum ne place! Iar cei mari să învețe cuvinte noi dacă doresc să conversăm. „Ciobită” (ciorbița), nu este printre preferatele celor mici, mai ales când nimic nu este mai bun decât o acadea sau o „ronțăitură” nesănătoasă dar la modă printre pitici. Așa că trebuie dezvoltată o adevărată strategie să intre în meniu și mai apoi alta ca să intre în burtică. „Oaia” este numele bonei. Prescurtat și cifrat! Ioana îi spune toată lumea, copilul îi personalizează numele. Aşa va rămâne mereu numai a lui: „Oaia” în sus şi „oaia”-n jos,/ Mi se părea că zic frumos,/ Că-i haios şi nu caraghios,/ Pentru mine, chiar ingenios.”
„Poneiul, Coamă roz” este după cum vedem în arsenalul de jucării. În vis ne poartă peste mări şi țări, pe tărâmul fabulos al poveştilor. Ne trezim şi îl regăsim printre jucării, desigur ostenit după o noapte în care împreună am bătut în lung și-n lat tărâmul poveștilor. Ar mai da o tură la cererea stăpânei, dar năzdrăvan devine numai în somn: „Şi ce credeţi c-am văzut?/ Coamă Roz, Poneiul scurt/ M-aştepta chiar echipat/ De-o plimbare prin palat.// Eu, prinţesa Eva, neînfricată/ Spun cu vorba-mi răspicată:/ Dii, Ponei spre înalta zare,/ Să vedem răsăritul de soare!// Toţi ai casei s-au trezit,/ Neştiind ce am de gând,/ Aplaudă fata spontană,/ Ca Poneiul, năzdrăvană.”
Timpul trece foarte repede. „Deja sunt mare” este poezia care ne spune acest lucru. Nu renunțăm la joacă, dar altele ne sunt de-acum prioritățile. Și cum o dată cu vârsta crește și responsabilitatea, devine un copil silitor care îşi face întâi temele şi abia pe urmă se bucură din plin de timpul de joacă: „Şase ani eu împlinesc/ De aceea vă poftesc/ Să mă credeţi pe cuvânt/ Că am un mare avânt,/ Ca şcolarii, să fac teme/ Fără a mă mai teme/ De liniuţe şi bastonaşe,/ Care-mi par nişte poznaşe.// Drepte, strâmbe cum or fi/ Eu din scris nu m-oi opri, Până la urmă, le vin de hac/ Că nu-i după bunul lor plac.”
Ceața ne ascunde privirii totul, doar ne lasă când şi când să distingem umbre, făcându-ne doar curioși. „Fantome prin ceață” este un poem care le lasă copiilor imaginaţia să zburde, până când realitatea vine în forma ei pură şi clarifică totul: „Într-o blândă dimineaţă/ Văd o fantomă în ceaţă,/ Merge încolo şi încoace Sprintenă şi perspicace.// Însă, în ceea ce mă priveşte,/ Măresc pasul voiniceşte,/ Pe urme-i calc cu îndrăzneală/ Să nu mai umble cu-atâta fală.// …Privirea-mi sparge deasa pâclă/ Şi văd o fată care umblă,/ Cu ghiozdanu-n spate, ca al meu,/ Pe drumul întins, cu mult tupeu.// Ne-am distrat ştrengăreşte,/ În timp ce un coleg ne urmăreşte,/ Crezând şi el în fantome, fireşte,/ Dar într-un târziu se lămureşte./ Şi prin ceaţa ca o simplă coală/ Am ajuns, râzând, tustrei la şcoală.”
„Cine cred că eşti” ne răspunde la multitudinea de întrebări pe care cei dragi şi le pun cu privire la minunaţii copii care le umplu vieţile. Comparaţiile nu îşi găsesc limite, sentimentele sunt profunde şi răspunsul e mereu acelaşi, ei sunt bucuria fără care viaţa părinţilor şi bunicilor, fraţilor şi celorlalţi membri de familie şi-ar pierde sensul şi frumuseţea. Copiii sunt tot ceea ce viaţa îţi poate oferi mai bun şi mai frumos: „Eşti a vântului blândă adiere,/ Gingaşă petală de mângâiere.// Eşti marea cea mare şi cerul înalt,/ Dar şi cel mai strălucit diamant.// Eşti lumina astrelor cereşti/ Sufletele noastre-mpodobeşti.// Eşti iubirea ne-ntreruptă,/ Din care întreaga familie se-nfruptă.”
Cartea aici de faţă s-a născut din dragostea unei bunici pentru nepoţeii ei, astfel conştientizând de fapt minunile care umplu vieţile noastre ale tuturor şi de care ne bucurăm zi de zi! Copiii ne învaţă că viaţa este frumoasă şi cu fiecare zi descoperim prin ei alte faţete ale diamantului, alte prilejuri de bucurii, de fericire şi încântare. Cuvintele sunt nişte jucării care sub mâna adulţilor se transformă în cele mai frumoase poveşti, îndrituite să ne amintească că am fost odată cu toţii mititei, inventivi şi năstruşnici.
Vasilica Grigoraş a reuşit să se întoarcă la anii frumoşi ai copilăriei, să se bucure de ei şi să-i retrăiască alături de nepoţei. Să poţi să fii copil fie măcar şi pentru o zi este o realizare, printr-o carte însă poţi să rămâi copil pentru eternitate. Prin scrierea acestei cărţi, doamnei Vasilica Grigoraş i-a reuşit acest lucru!
–––––––
Valeria TAMAȘ
Timișoara. martie 2019