Vasilica Grigoraș – DISTINCȚIE ȘI RAFINAMENT

LA MULȚI, MULȚI ȘI BINECUVÂNTAȚI ANI!
Poetei și haijinei Ana Urma

Aievea ancorată
în nervurile clepsidrei
în orele de taină conjugă visuri
cu penelul bunei speranțe
pe canavaua eului lăuntric.

Înspirată de clorofila harului
cu distincție se lasă ispitită
de simfonia slovelor
aureolate de seninul cernelii
din călimara inimii
călăuză spre palatul poemelor
din „File de jurnal”.

Ninsă cu petale de crin imperial
se-oglindește ingenuu
în roua irișilor flămânzi de firesc
zâmbește discret norilor
pe care-i crede totdeauna trecători
dincolo de „Urma soarelui”.

Însetată de licoarea fierbinte a dorului
ferecat cu tâlc în povestea vieții
rostește cuvinte cu privirea
inspiră întrebări și expiră răspunsuri
cu uimire rafinată
portret de carte scrisă cu înțelesuri subtile.

Cu suspinu-i val de lumină
și zâmbetul petală de rugă aprinsă
în „Ploaie de vară”
îmbrățișează copacul cu roade
semănând curcubeie de fluturi.
Îndiferent de anotimp

în șoapte rostuite cu migală
pleoapele-i surâd cu țurțuri de foc
sărută obrazul gândului bun
cu muguri de vers diafan
în ritm „Isadorable”.

Vasilica Grigoraș: CHIP DE ROMÂN AUTENTIC

Ben Todică – între două lumi | Ziarul Naţiunea

„Nu te opri, du-ți până la capăt fapta
și îndeplinește-ți rolul de om ales!” (Seneca)


23 noiembrie, soarele tomnatic zâmbește ghiduș, clipind discret din spatele unui norișor, iar pe pământul moldav care se întinde până departe spre orizont se naște scriitorul, jurnalistul și cineastul Ben Todică. (Iezer, com. Puiești, jud. Vaslui). Și-a petrecut primii ani ai vieții pe aceste minunate mealeaguri, apoi destinul i-a purtat pașii împreună cu familia în Banat, la minele de uraniu de la Ciudanovița. De aici are cele mai multe amintiri, pe care le-a aranjat cu meticulozitate în suflet și le poartă cu sine.
De-a lungul veacurilor, oamenii și-au dorit libertatea pentru că atunci când aceasta este îngrădită apare UMILINŢA și dorința de evadare:
„Tumult de gânduri
luate de briză,
evantai
în zăduful
umilinței”.
În atare situație s-a aflat în tinerețe și românul Ben Todică. Nemaisimțindu-și pământul sub picioare în propria țară, crezând cu tărie că va reuși, ia drumul pribegiei spre Australia și se postează voluntar „Între două lumi”, stare greu de gestionat, iar consemnările din această perioadă au dat naștere mai târziu (2009, 2012) primei sale cărți, cu același titlu.
În dorința de a înfrăți în sufletul său cele două lumi și a se împărtăși cu buna creștere și credință românească din potirul exilului, depune eforturi incomensurabile de a se adapta, acomoda noului stil de viață, situându-se astfel, „În două lumi” (titlul celui de-al doilea volum din creația sa literară, 2011, 2012).
Ben Todică și-a asumat consecințele libertății și acțiunilor proprii, conștient fiind că soluția fiecărei probleme se află în interiorul său. Chiar și așa, uneori a avut parte de surprize neplăcute, situații dezagreabile, șimțindu-se ca într-un DEŞERT, într-un nor dens de nisip învolburat de vânt:
„În deşertul întins
doar nisipuri mişcătoare.
În pustiul din noi
gândurile răzleţe
caută lumina.”
Pe firul întins al timpului are loc o îngemănare a anotimpurilor și a punctelor cardinale, cu tot noianul de trăsături și amprente specifice. Vitregiile dilată timpul sporind durerea și suferința. De nicăieri NICIO EMPATIE,
„Vântul tăios
cocoţat pieziş
pe povârnişul muntelui
impasibil
la scrâşnetul copacilor”.
Împăcarea trecutului cu prezentul sporește șansa împăcării ființei vechi cu noua ființă, mai înțeleaptă și conformă cu timpul și locul prezentului. Ben Todică este mai mult decât putem surprinde la prima vedere. În jurul lui licărește un tezaur de artizanat românesc și fărâme de lume exotică australiană. Împletirea celor două firi, una străveche și cealaltă modernă, una eminamente românească și una australiană asimilată, îl plasează pe o traiectorie între moștenit și adaptat. Pe baza reflexului înăscut și a celui dobândit planează într-o realitate, cumva sub semnul dualității, însă treptat concentrată într-un tot unitar. De ce? Pentru că în tot ceea ce simte și în modul în care acționează se bucură de autonomie și moderație în stabilirea propriilor repere. Veghează asupra trecutului cu admirație și gratitudine, iar asupra viitorului cu temere și îngrijorare. Între aceste două felii de timp, trăiește conștient și realist prezentul. Prin ceea ce scrie, spune și face încearcă să protejeze „copiii de balauri”, personaje dintr-o poveste adevărată pe care o trăim azi, pentru că în opinia domniei sale, toate poveștile ar trebui să aibă final fericit și GÂNDUL BUN să fie cu noi toți:
„În arşiţa inimii
copleşită de neuitare
brodează amintiri
cu pana ascuţită
a gândului bun”.
Neobosit călător pe drumurile vieții, iscoditor de adevăruri indubitabile ori tainice, cutreieră de ani și ani prin mirifica lume a copilăriei pur românești. Clipe acoperite de neuitare, pasiunile din copilărie și adolescență sunt nave spre cosmosul, universul său artistic, literar și spiritual. Dintotdeauna are aspirații și proiecții ale lucrului bine făcut; nu i-au lipsit niciodată VISURI AIEVEA pentru că a știut a spune:
„Zorilor, dând
lumină viselor
amurgul
ne colorează
împlinirile”.
În persoana lui Ben întâlnim nenumărate ipostaze ale omului: Homo sapiens (Omul inteligent sau Omul înțelept), Homo creator (Omul creator), Homo patiens (Omul răbdător, cel care îndură), Homo interneticus (Omul conectat la nivel global), Homo viator (Omul pelerin). În timp, și-a conturat viguros postura de „Omul pe drumul său spre găsirea lui Dumnezeu”, așa cum consemna Gabriel Marcel în 1945 și DEPRINDEREA de:
„Călători prin viaţă
deprindem
exerciţiul prin care
urechile inimii aud
trilurile iubirii”.
Iubirea pentru Ming-Ming (soția chinezoaică), pentru copiii și nepoții lor, îi activează și îi potențează permanent dragostea de țară și neam, simțind întotdeauna blânda ÎMBRĂŢIŞARE a Domnului:
„Când navigăm
pe marea învolburată
ne simţim singuri
doar atunci când uităm că privirea
lui Dumnezeu ne îmbrăţişează”.
Românul-australian nu uită, ci dimpotrivă „Căutând după mere” într-un dialog amical cu Pavel Rătundeanu Ferghete (2018), se îmbăiază în CUMINȚENIA pământului asemenea omului dornic de a descinde cu pioșenie la izvoarele vii și proaspete ale simțirii românești:
„În pădurea
de brazi înalţi şi drepţi
cetina atinge
cuminţenia
rădăcinii”.
Acest lucru îl realizează „Cu brațele aripi”, carte de eseuri (2020), consistentă prin conținut și bogată în mesaje lucide și profunde către români, către omenire. Autorul abordează într-un stil elevat și elegant, în același timp incitant problemele lumii de azi, transmițând cititorului un anume fior existențial și satisfacții estetice, însă și tulburătoare întrebări despre om și lume, decriptând TAINA unor manifestări greu de înțeles:
„Doar un cuvânt
îngânat sincer
într-un şir de priviri
deschide tainic
orizonturi nebănuite”.
În lumina operei și activității sale, un adevărat fluviu de idei și sentimente, a fost numit pe bună dreptate „Ambasabor onorific al românismului” (2012). Ben Todică este Purtătorul voluntar de cuvânt al României, este Glasul blândului moldovean și bănățean în aceeași măsură, este Cartea neamului românesc așezată cu acuitate în capsula timpului spre DĂINUIRE:
„În dogoarea pojarului
din sprinceana pădurii
un buştean viguros
sprijină cerul
ca semn al dăinuirii”
În lanțul argumentării demersului său, îndemnul de a ne întoarce la izvoarele neamului, la obârșia străveche este cea mai importantă și trainică verigă. În acest sens, contribuțiile de excepție ale lui Ben Todică pe tărâm artistic (domeniul filmului), jurnalistic și literar sunt pe deplin meritorii. Sunt varii forme de exprimare a celui dotat cu har, pricepere, îndemânare, cu alte cuvinte vigoare și putere de creație. În preocupările sale îmbină totul într-un mod strălucit pentru a bucura semenii cu ceea ce este frumos și bun, cu ceea ce este important pentru om și omenire. Emisiunea săptămânală la radio 3zzz, Melbourne, în limba română pentru românii din Australia și nu numai înseamnă cu adevărat creativitate fertilă. Alcătuită din subiecte de mare interes pentru ascultătorii postului, prin vocea sa inconfundabilă, plină de sevă și vervă românească atrage atenția și pentru acest lucru este apreciat cum se cuvine. Din ceea ce înseamnă și îl caracterizează pe Ben Todică, nimic nu poate fi pus la îndoială. Cu atât mai puțin DORUL:
„Mă cuprinde un dor
de a căuta fervent
visele topite
în lutul ars
de tăciunii încă nestinşi.
Depărtarea nu l-a schimbat, nu i-a deteriorat calitățile de român și afinitatea față de tot ceea ce este românesc, ci, dimpotrivă i-a clădit un CHIP DE ROMÂN AUTENTIC. Un român îmbunătățit, care emană percepția corectă și realistă a timpului, energia creației, autenticitatea bunătății și bunăvoinței, trăirea dragostei profunde pentru valorile neamului și umanității, credința și ruga de mai bine. Pentru toate acestea este vrednic de prețuirea noastră.
LA MULȚI, MULȚI ȘI BINECUVÂNTAȚI ANI!
Vasilica Grigoraș

Vasilica Grigoraș – NOAPTEA HIMERELOR


trăiesc un vis răscolitor
de stridentă autocompătimire
suspin domol
surâd deocheat
şi cu litere amestecate
pun mănuşa lunii
peste crivăţul inimii
să n-o rănească
fulguraţiile din
frunzişul de rugină
al fiorului tomnatic
despletit, sfios
de o limpede candoare
a murmurului despuiat
de verdeaţa
licărului sarcastic
fruntea mi-e
doar un zăbranic
îmbrobonat
de briza gândurilor
cu pâlpâiri năuce
şi tremor de tăceri
în noaptea himerelor

Vasilica GRIGORAȘ- Păsările speranței

Veniți păsări ale speranței,
construiți cuiburi de gânduri armonice
în copacul lui Van Gogh
să-mi recunosc portretul
neliniștii fără anotimp.

Veniți păsări ale speranței,
întindeți aripile trilului troienit
de proaspete flori de cireș,
miruiți în acorduri cerești fruntea încruntată
și-adânc brăzdată de crengi uscate
spre împrospătarea humei din mine.

Veniți păsări ale speranței,
rodiți arborii cuvântului,
ridicați ramurile înfrunzite albastru
spre cerul spuzit cu stele pitice
pentru a inspira poeme multicorde
cu gust de cântec vertical.

Veniți păsări ale speranței,
însămânțați pecetea iubirii cristaline,
împlinirea dorului de murmurul litaniei,
dezveliți taina zborului arborescent
pentru a reveni la izvorul creației,
spre cumințenie, cumpătare și dulce pocăință.

Vasilica Grigoraș – SALARIU (secvență senryu)


prin toată casa
farfurii zburătoare –
salariul praf

în zori din senin
tunete şi fulgere –
leafa nicăieri

zi de salariu –
tânăr şi neliniştit
întreaga noapte

fără chef de școală –
doar chenzina babacului
deşteptându-l

înghețat bocnă
umblă pe șapte cărări –
leafa topită

geam întredeschis –
vecina îşi primeşte
iarăşi chenzina

(Din vol. „Zâmbete în silabe”, Iași, Editura PIM, 2020)

Vasilica Grigoraș – Mister

în aerul răcoros al nopţii
într-o escapadă
în imaginar
cu povești prețioase
și pline de învățăminte
aprind lanțurile neuronale
doldora de amintiri
şi cu un arcuș subtil
pedalez elegant
pe corzile unei viori

vibrațiile transmise
îmi gâdilă timpanele
păturii conștientului
luminând cărările
spre minte și inimă
iar printre draperiile
ochilor pătrunde
lumina aurie a soarelui
cu mireasmă de migdale
desprinsă din balansoarul
misterului pur

Vasilica Grigoraș – DORUL – sfântă unire, dulce amintire

Când ți-e dor de cineva, să nu închizi ochii.
Are să-ți fie și mai dor.” (Tudor Mușatescu)
Nu știu dacă există cineva pe pământ căruia să nu-i fie DOR de cineva, de ceva. Să nu-și dorească să reîntâlnească/regăsească o ființă dragă, să petreacă timp de calitate împreună și să se bucure de lucruri/experiențe frumoase. Pentru acest lucru suntem dispuși să străbatem distanțe și să afectăm timp, să acționăm într-un anumit mod pentru a ne potoli dorul. Însă, ne întrebăm, ce putem/ce ar trebui să facem atunci când subiectul dorului intră în categoria pierderi irecuperabile. Dispariția unor ființe dragi, a unor persoane din familie chemate de Domnul pentru a se odihni printre stele este ordinea firească a ființării omului. În acest chip, „însăși moartea ne-a făcut nemuritori”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Ne face nemuritori, în primul rând întru înviere, apoi ne face nemuritori în sufletul celor dragi prin dorul pe care îl poartă. Ne tulburăm, ne mâhnim, ne întristăm, trăim povești cu o bogată încărcătură emoțională, dorind să facem ceea ce se cuvine pentru persoana respectivă în funcție de trăirile noastre, dar și de potențialul de care dispunem pentru că: „De uitat, nu putem chiar dacă am vrea! Uitarea sau memoria nu stau în puterea voinţei noastre.” (Antonie Plămădeală)
În acest sens, admirabilă este inițiativa poetei, scriitoarei, eseistei Mariana Gurza și a soțului său, ing. Vasile Gurza de a dedica o carte părinților lor, intitulată deosebit de inspirat „Icoane vii”, publicată la Roman, Editura Mușatinia, 2020, grafică copertă maestrul Iurie Braşoveanu, ceea ce confirmă ideea conform căreia: „Cărțile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferințele neamului omenesc.” (Bernardin de Saint-Pierre).
Cartea are dedicația: „Cu drag și pioasă amintire, părinților noștri, Viorica, Ioan – Florica, Valentin.” Conținutul cărții este precedat de poemul „Mama mea…”, de Doina RIZAC – Dumbrăvița (sora Marianei) și de un Argument al autoarei.
Pentru împlinirea acestei dorințe, Mariana a ales să se exprime prin cele mai sensibile specii literare – poezia și eseul – care transmit, rezonează și emoționează.
„Timpul nu sta locului. Se scurge precum apa de izvor.”, ne spune autoarea, care în paginile cărții dăltuiește imagini vii despre locurile minunate și persoanele dragi din familie care au plecat dincolo de zare, înflorindu-i DORUL și AMINTIRILE. Un măiestrit tablou de familie ne emoționează: „Într-o seară/ mama a uitat/ afară sacul cu sare/ dimineaţa era o mare sărată./ Tata şi-a lăsat/ coasa pe marginea acestei mări/ şi-a ruginit…/ Primului copil/ născut în seara aceea/ i se argăsise pielea…/ A fost primul semn/ că era timpul să ne rugăm,/ să oprim puţin vremea/ şi s-o culcăm lângă noi/ încălzind-o ca pe/ pruncul părăsit.” „Vremuri crude”
Dialogul autoarei cu părinții este mișcător. „Îndrăznesc să te deranjez din acea lume necunoscută mie, pentru a-ţi transmite dorul meu.” (Scrisoare către tata); „Mi-e dor de tine tată, mi-e tare dor şi/ Doamne, grea este despărţirea// şi tare-aş vrea ca să mă ierţi,/ să fiu cu inima-mpăcată/ că te-odihneşti printre cei drepţi.” (Tată, mi-e dor de tine) Pentru Mariana Gurza, „Puterea rugăciunii este extraordinară!”: „Te rog mamă, iartă-mi durerea/ Te strig, te chem, mă arde tăcerea…// Te vom purta în rugă sfântă/ Mama mea, cea blândă…” (Rugă) „Un șir de mătănii,/ Unduit lângă candela ce arde/ Îmi duce ruga/ Spre tine, MAMĂ!/ Lacrima prinsă-n șirag/ Mai poartă și acum/ Mirosul tău de bucovineancă,/ De viorea,/ De iubire./ Acum, îmbrăcată în lumină/ Îmi zâmbești din înalturi…” (Un șir de mătănii…)39
Demersul de recunoștință se îndreaptă către cei din arborele genealogic, spre întregul neam românesc, indiferent unde l-a forțat istoria să trăiască, uneori doar să supraviețuiască în vitregiile vremurilor prin toate „colţurile hărţii României Mari”: „Unde eşti bunicule, uitat printre străini/ aruncat într-un colţ de pământ,/ ţi-o fi pus cineva o cruce,/ fiind român,/ sau te-au batjocorit/ şi te-au făcut scrum?” (Unde eşti bunicule) Pentru toți: „O lacrimă şi o rugăciune. O lacrimă de poet ce s-a ridicat pe un petec de cer. Pentru toţi cei plecaţi… Un îndemn spre meditaţie în prag de seară pentru acei poeţi ce plâng durerea lumii…” (De ce plâng poeții)
Poezia este meditație. Poeta se întreabă: „Ce este viaţa?” și răspunde sincer prin ceea ce simte: „O clipă,/ o fereastră spre lume…/ are formă de inimă,/ de culoare verde/ şi cu gust de piersică./ E o mare albastră,/ apoi un fluviu,/ un râu de munte,/ un pârâu care curge/ spre Apa cea Mare,/ spre care trecem/ cu bănuţul în mână.”
Dorul este un conglomerat de trăiri, de sentimente și se simte în întreaga lume, însă cuvântul DOR și expresia MI-E DOR sunt pur românești, nefiind traductibile în nicio limbă de pe glob. În România se sărbătorește „Ziua dorului”. Doar o zi, deși el este incomensurabil și indiferent unde se află pe o scară a intensității, el este DOR și DOARE.
Poemele și eseurile din această carte sunt candele aprinse de focul curățitor al DORULUI. Prin esența lor bine articulată de fiorului liric primenesc lacrima, adâncesc trăirile, înalță rugăciunea și limpezesc dorința de a accepta și de a merge înainte. „Dorul este un organ de cunoaștere a infinitului” (Lucian Blaga)
Felicitări, Mariana, Doina Rizac și Vasile Gurza!
———————————–
Vasilica GRIGORAȘ
9 Noiembrie 2020

Vasilica Grigoraș – Bucuria aceptării

Copaci stingheri şi goi,
niciun cântec de păsărele,
plânsul adânc al ploii
spumegă din rărunchi,
ghinde căzute în ritm cadenţat
izbesc trotuarul pustiu şi umil
cu vicleană şi calculată indiferenţă.

Totală apatie,
uscăciune gratuită-n suflet,
săgeţi otrăvitoare,
reci furtuni,
şuvoi de lacrimi pe obraz;
tăcere fărâmiţată
de scrâşnetul unor paşi singuratici
pe cărarea cu mireasmă de tămâie
spre schitul din muchea muntelui
lumină-n tâmpla cerului.

Dangătul unui clopot
îmbrăţişează tandru văzduhul
confirmând singurătatea
şi bucuria acceptării
lui brumărel.