Vasilica Grigoraș – Haiku

 

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

îngheț timpuriu –
un pârlit de flutur pe-o
floare de piatră

(Imagine internet)

Reclame

Vasilica Grigoraş – „Urma soarelui” în lumina anotimpurilor Anei Urma

Urma soarelui prinsă într-o carte. Şi nu în orice carte, ci una specială, cu mireasmă de “sakura” (flori de cireş japonez). Un volum de poeme de sorginte niponă (haiku), premiat în cadrul Proiectului „Festivalul Internaţional de creaţie Literară „Titel Constantinescu”, Ediţia a XI-a, Râmnicu Sărat, Proiect aparţinând Asociaţiei „Renaşterea Râmniceană”, preşedinte Constantin Marafet. A obţinut Premiul „Vintilă Horia”, în anul 2018. Cartea a apărut la Editura Rafet, Râmnicu Sărat.
Pentru cei care o cunosc pe poeta Ana Urma, câştigarea acestui premiu nu este o surpriză. În lumea haijinilor s-a remarcat în timp fiind apreciată ca unul dintre cei mai buni autori de poeme nipone, excelând în compunerea de haiku, meritul său fiind recunoscut cu locuri fruntaşe la concursurile naţionale săptămânale şi lunare. Poeta a obţinut mai multe premii şi la concursurile de poezie.
Cartea „Urma soarelui”, nu este singura din panoplia creaţiei sale. În anul 2015, la Editura PIM din Iaşi i-a apărut primul volum de haiku ”Ploaie de vară”,
iar la Editura Art Book Bacău volumul de poezie ”Isadorable”. În anul 2016 vede lumina tiparului volumul de poezie ”File de jurnal”, volum premiat la ”Festivalul de poezie religioasă – Credo” 2017.
Aşa cum mărturiseşte, Ana Urma a început să scrie haiku din anul 2010, atunci când a „descoperit comunitatea interactivă online a iubitorilor de haiku Romanian Kukai şi pe oamenii minunaţi, care fără să ştie au răspuns unei nevoi lăuntrice de căutare şi apropiere, de a mă iniţia şi lămuri pe mine însămi despre misterul descifrării celei mai populare poezii de inspiraţie niponă, haiku”. A început să scrie şi să trimită la concursuri şi frumoasele rezultate nu s-au lăsat aşteptate.
Pentru toţi autorii de haiku, Matsuo Bashō este farul de la care primim lumină: „…compunerea unui poem trebuie să fie înfăptuită într-o clipă, cum simte o ciocănitoare de departe un copac uriaş sau cum sare un spadasin la un duşman periculos”. În acest spirit, haijinul Ana Urma imortalizează imaginea într-un haiku, surprinde un istantaneu, un flash, nu descrie, ci printr-o singură tuşă creioanează, juxtapune, alătură cele două planuri ale poemului.
Organizarea internă a volumului este cronologică, incluzând poeme scrise între anii 2010-2017. Fiecare an este un capitol, căruia autoarea i-a dedicat şi un motto, ales, fireşte din Matsuo Bashō. Vieţuind conform înţelepciunii din „ţara soarelui răsare”, părintele haiku-ului, ne sfătuieşte : „Nu căuta să calci pe urmele înaintaşilor. Caută ceea ce au căutat ei.” Şi Ana Urma este un căutător iscusit în poemele sale.
„soare la apus –
umbra mult mai înaltă
decât bunica”
Întâlnim aici o juxapunere a două imagini. Prima „soare în apus” este o constatare, o observaţie, iar a doua „umbra mult mai înaltă/ decât bunica”, o contrapondere a versului doi şi trei. Un tablou superb, unui cadru natural i se juxtapune o imagine, a bătrânei. În primul vers, autoarea ne propune să asistăm la asfinţitul soarelui, o imagine celestă. Ziua este pe sfârşite, soarele alunecă uşor, dar sigur spre orizont, strălucirea se atenuează treptat, timpul îşi deapănă firul. În planul al doilea, după kireji, poeta animează imaginea prin prezenţa bunicii, care se împuţinează, parcă este mai mică în statură, doar umbra-i mai înaltă la apusul soarelei. Întâlnim aici paradoxul, figură de stil permisă şi recomandată în compunerea haiku-ului şi utilizată cu dibăcie de Ana Urma. Şi mergând cu raţionamentul mai departe, aş adăuga faptul că fiecare dintre noi suntem o zi, răsărim şi apunem, precum soarele. Ca şi lumina soarelui şi omul pe pământ este trecător. Autoarea leagă cu abilitate lumea omului cu cea a cosmosului, umanul cu cerescul, ambele creaţii divine.
„cuiburi fără pui –
privirea bătrânului
tot mai des spre cer”
Un haiku reuşit, o notaţie precis alcătuită şi cu profund conţinut. Este lesne să înţelegem că primul vers „cuibul fără pui” reprezintă casa fără copii. Poate n-au fost niciodată sau, poate au plecat din casa părintească din varii motive. Şi-ntr-un caz şi-n altul, părintele, de-acum bătrân priveşte „tot mai des spre cer”, cu gândul la bunul Dumnezeu, fie a neputinţă, fie cu înţelepciunea acceptării situaţiei în care se află. Înţelege că se apropie timpul să plece la Cer.
„vânt peste ape –
în oglindă tremurând
iarăşi luna”
Un instantaneu dintr-o noapte de toamnă senină, în care protagoniştii sunt vântul, apa şi luna. Oglindirea astrului nocturn pe suprafaţa apei este o imagine vizuală, lacustră, sugestivă. Ne punem firesc întrebarea, oare de ce tremură luna? Găsim explicaţia în primul vers: vântul este cel care mişcă luciul apei, iar luna „emoţionată” la întâlnirea acestuia, rezonează în vibraţie şi tremură în ritm eolian. Prin folosirea cuvântului „iarăşi”, poeta ne spune că fenomenul este repetitiv. Şi chiar o credem.
„lumina din geam –
în cana fără toartă
primul ghiocel”
Ne aflăm în anotimpul de primăvară, cu zile mai luminoase, în care ne trezim bine dispuşi şi mai optimişti. În casă, pe masă o „cană fără toartă”; o avem mai de demult, dar nu renunţăm la ea pentru că ne este dragă, este păstrătoarea unor amintiri frumoase, poate am primit-o în dar de la cineva drag… Într-un strop de poem este reflectată desprimăvarea naturii şi a sufletului. Lumina soarelui ne intră în casă şi în inimă prin prezenţa primilor ghiocei. Ne înseninează, ne dă speranţă de mai bine.
„pian în amurg –
cu fiecare notă
alte frunze cad”
Nu este un concert, ci o voce singulară, un „pian în amurg” cântă lângă noi, împreună cu natura receptivă la sunetul instrumentului deapănă frunzele timpului. Un tablou superb de toamnă spre sfârşit, un pian mai vechi care îşi cântă ultimele arpegii spre bucuria tuturor. Toamna îşi dezleagă frunzele, acestea slobozind pe tonuri romanţă sau rapsodie, de ce nu? Pe final de vreme bună, savurăm armonia sublimă a cântecului pianului şi a naturii.
„un alt răsărit –
albi şi pereţii sălii
de aşteptare”
Primul vers „un alt răsărit” este o tuşă de penel din natură, este o sugestie limpede, care ne duce cu gândul la un nou început, o şansă nouă în/la viaţă. Fiecare dintre noi trecem şi prin grele încercări, dar poeta nu explică când şi cum se întâmplă, se desfăşoară acest lucru, însă ne sfătuieşte să avem speranţă pentru că asemenea răsăritului de soare, va veni şi bucuria inimii. Când este vorba de noi înşine sau de o persoană dragă aflată pe patul de spital, să nădăjduim într-o nouă rază de lumină, pentru că sunt „albi şi pereţii sălii/ de aşteptare”. Imaginea oglindită în partea a doua a poemului este frumos articulată prin folosirea cuvântului „aşteptare”, ceea ce presupune şi multă răbdare şi credinţă.
„lan de lavandă –
toată mireasma verii
în perna cu flori”
Cine nu a văzut un „lan de lavandă” şi nu a rămas impresionat de culoarea şi parfumul său? Pe şevaletul câmpurilor o privelişte din plină vară, a cărei mireasmă a pătruns şi în casa noastră prin perna pe care mama, bunica au cusut aceste minunate flori. Bucuria se prelungeşte dincolo de timp, vara trece, însă mireasma rămâne împregantă în perna pe care ne odihnim şi, care ne odihneşte.
„vremea dudelor –
pe umărul copilei
primul tatuaj”
O nouă imagine estivală. De data aceasta, un colţ din grădina de la ţară, în care autoarea surprinde „vremea dudelor”. Dulceaţa acestora îmbie oamenii, indiferent de vârstă, însă cu prioritate copiii să se înfrupte cu poftă. Şi cum altfel, decât scuturând dudul. Fără a spune expres culoarea dudelor, înţelegem că sunt negre, iar acestea îşi lasă amprenta pe umerii, mâinile lor, asemenea unui veritabil tatuaj, pe care îl poartă bucuroşi mai mult timp, poate până la terminarea dudelor coapte. Cu un efort de imaginaţie, chipul copilei este un tablou minunat pe aureola verii. Prin prezenţa dudului şi a copilei, poemul este unul jucăuş, predispune la bucurie, invitându-ne şi pe noi să culegem dudă cu dudă, dacă se întâmplă să fim prin preajmă.
„singur pe peron –
scuturându-se de floare
cireşul amar”
La prima lectură, din versurile din planul doi al poemului, credem că e vorba de primăvară, când cireşul îşi scutură florile. Ni se pare normal, însă ne întrebăm: de ce poeta a precizat că este vorba de un cireş amar? Întorcându-ne la primul vers „singur pe peron”, presupunem că e vorba de o despărţire, poate o dezamăgire în dragoste (de aceea o fi cireşul amar!!). Putem crede că este „toamna” unui cuplu, apusul unei iubiri. Un haiku excepţional, cu o remarcabilă forţă de sugestie.
Dar toamnele trec, iar noi aşteptăm să petrecem alte bucurii ale timpului când:
„urme în omăt –
plină de bastonaşe
prima dintre foi”
Început de iarnă, ici colo pâlcuri de zăpadă aşezate pe pământul negru ori pe frunzele deja ruginite. Bucuria zăpezii pentru toţi ne scoate din casă, cei mari pentru treburile zilnice, cei mici nerăbdători să se joace, lăsând cu toţii „urme în omăt”. Încercând să decriptăm partea a doua a poemului „plină de bastonaşe / prima dintre foi”, conştientizăm că de acum începem să adunăm primele amintiri pe care le postăm cu migală pe prima dintre filele cărţii, reflectare a spectacolului, a jocului dăruit de Dumnezeu pe pământ, numit viaţă.
Poeta Ana Urma merge mai departe pe firul logicii şi ne sugerează (poate chiar ne avertizează) că se poate întâmpla ca atunci când
„ninge cu fulgi mari –
între creion şi hârtie
nicio literă.”
Un autentic poem de sorginte japoneză încununează creaţiei poetei. Ne dăruieşte o imagine superbă a naturii. Totul este alb, pur, tămăduitor. Rămânem cu toţii în casă, acasă, cu noi înşine, cu eul nostru liric, doar medităm, ne rugăm. Nimeni şi nimic nu poate împieta această stare, sperând că va veni timpul în care completăm jurnalul cu slove, versuri, imagini şi trăiri de fineţe şi profunzime.
Revenind la Basho, care spunea că „Dacă în universul acesta răsar flori, eu am încredere în el.” Şi Ana Urma are încredere în frumuseţea şi generozitatea poemelor japoneze pentru sufletul şi spiritul nostru.
„salcâmi în floare –
încet desferecate
toate porţile”
Se spune că o floare nu aduce primăvara, însă cu certitudine mireasma florilor de salcâm nu cunoaşte margini, se propagă în cele mai mici cotloane ale naturii şi vieţii omului. Să ne deschidem sufletul la frumosul din natură, la parfumul inconfundabil al acestor flori, la albul lor strălucitor şi să ne reanimăm sufletul, cumva puţin ofilit de iarna trecătoare. Dar să ne mângâiem inima şi mintea şi prin lectura unor minunate poeme, precum cele din acest volum.
Felicitări, Ana Urma pentru cartea „Urma soarelui” şi pentru premiul obţinut la Festivalul de poezie de la Râmnicu Sărat!