SELINA TUSITALA MARSH – NEW ZEALAND – THE LUCKY COUNTRY

Selina Tusitala MARSH - NEW ZEALAND - THE LUCKY COUNTRY

Dr. Selina Tusitala Marsh (n. 1971) este poetă şi intelectuală de origine samoană, tuvaluană, scoțiană și franceză. A fost prima persoană originară din Pacific care a obţinut doctoratul în limba engleză, la Universitatea din Auckland, unde predă acum scrierea creativă și studii literare maore și pacifice.
Creaţia Selinei Tusitala Marsh a fost publicată pe scară largă și a apărut într-o serie de reviste și antologii literare online și tipărite, incluzând Blackmail Press, Whetu Moana: Contemporary Polynesian Poetry in English, Mauri Ola: Contemporary Polynesian Poetry in English–Whetu Moana II (Auckland University Press/UHP), Best New Zealand Poems 2006, Niu Voices: Contemporary Pacific Fiction 1 şi The Contemporary Pacific (UHP).
Primul său volum de versuri, „Fast Talking PI” a fost publicat de Auckland University Press în 2009, iar în 2010 a obţinut premiul „NZSA Jessie Mackay” pentru cea mai bună carte de poezie, la debut. Selina Tusitala Marsh a fost numită Poetul Commonwealth-ului în 2016. În august 2017, Selina a fost distinsă cu titlul de Poet Laureat al Noii Zeelande pentru 2017-2019.
***
Dr Selina Tusitala Marsh (n. 1971) is an Auckland-based Pacific poet and scholar of Samoan, Tuvaluan, English, Scottish and French descent. She was the first person of Pacific descent to graduate with a PhD in English from the University of Auckland, where she now lectures in both creative writing and Māori and Pacific literary studies.
Selina Tusitala Marsh’s work has been widely published and has appeared in a range of online and hardcopy literary journals and anthologies including Blackmail Press, Whetu Moana: Contemporary Polynesian Poetry in English, Mauri Ola: Contemporary Polynesian Poetry in English–Whetu Moana II (Auckland University Press/UHP), Best New Zealand Poems 2006, Niu Voices: Contemporary Pacific Fiction 1 and The Contemporary Pacific (UHP).
Her first collection of poems, ”Fast Talking PI”, was published by Auckland University Press in 2009, and subsequently won the 2010 ”NZSA Jessie Mackay” Best First Book Award for Poetry. Selina Tusitala Marsh was named the Commonwealth Poet for 2016. In August 2017, Selina was awarded the New Zealand Poet Laureate for 2017–2019.
***
NOUA ZEELANDĀ, ŢARA NOROCOASĀ
(pentru Leadership New Zealand şi Jo B)
Noua Zeelandă, ţara norocoasă
Aotearoa, pământ al poeziei divine
al lui Papatuanuku şi Rangi,
iubitori ai pământului, cerului şi mării,
progenitori ai maorilor.
Da. Noua Zeelandă-i o ţară norocoasă!
Norocoasă, fiindcă frații erau fii fără odihnă
norocoasă, fiindcă ei s-au luptat acolo unde învinsese întunericul
norocoasă, fiindcă îşi doreau lumina soarelui
și căldura în aer liber.
Norocoasă prinTane, fiul inimos
care a condus revoluţia fără vărsare de sânge
norocoasă, că el a avut tăria să rămână neînduplecat
şi să-şi separe părinţii.
Norocoasă prin iubitii care s-au iubit atât de mult
în pofida lipsei de mângâiere blândă a celuilalt
pentru că Rangi plânge cu lacrimi din cer atât de uşor
și pământul fecund al lui Papatuanuku-i atât de vindecător
dându-ne pădurile lui Tanemahuta și râuri verzi ca jadul,
lacuri, izvoare subterane
o centură verde în jurul șoldurilor acestei națiuni
sărutată din toate părţile de buzele albastre ale mării.
De la Te Wai Pounamu la Te Ika a Maui
de la roca verde la mulţimile de peşti,
norocoasă, norocoasă ţară eşti.
Vezi cum se înroşeşte pohutukawa adânc
de-a lungul marginilor stâncilor ridicându-se abrupt
unde spiritele morţilor pornesc spre Hawaiki
de la Capul Reinga la Marea Rakiura.
Da, Noua Zeelandă este o ţară norocoasă,
dacă nu ești băştinaş
ești om al tratatului (neozeelandez)
fie britanic, sud-african sau somalez
chinez, indian sau israelian
la noi e diversitate
nu o politică de purificare etnică –
ei bine, cu excepția din jurul lui 1833
acea strategie, „pătură infectată”,
Destinul Manifest al Marii Britanii
luând pământ prin orice mijloace la îndemână
platformă istorică pentru maori
luptând războaie pe uscat, pe ţărmuri,
Bastion Point arătând calea
către binecuvântatul Tratat Waitangi
punând focul unde doare mai mult
împotriva tiraniei paternaliste
Doar fă-o, a spus Sir Tipene
cum odinioară încuraja Nike.
Da, Noua Zeelandă este o ţară norocoasă
acest pământ, casă pentru emigrantul tauiwi
de la 1858 Wellington Gujarati
până la vulpile zburătoare ale lui Al Wendt
în copacul libertăţii
faima lui Pule pe o canava de 10 metri pe 3
unde 250.000, la Western Springs
beau cu sete din izvor. Ascultă-i cum cântă:
kiribati, fijians, tuvaluans, samoani,
ni-vanuatuani, rotumani, tongani,
nouzealandezi de origine
și fuziunea de la Niue cu muntenii din Scoția
creează Fij-ongans, oamenii mării-Raro
şi insularii-Pakeha.
Noi am avut Muldoon-ul nostru
dar el nu a fost Mugabe
noi suntem pe al patrulea loc în lume
cu cea mai puţină conspiraţie politică
noi suntem liberi să purtăm
tricourile noastre cu lozinci.
Pe strada Reginei citesc:
Politicienii sunt la fel peste tot.
Promit un pod unde nu există niciun râu.
Şi acesta, din Taupo, mai jos de lac:
În NZ oricine poate fi prim ministru –
este un risc pe care ţi-l asumi.
Noua Zeelandă este o ţară norocoasă
unde dreptul nostru din naştere şi datoria civică
ne permit să votăm sau nu – este liber
nu există nici un vot cu amprentă violetă
nici satâr ţinut la gâtul familiei tale
nici AK47 să te convingă la urne
nici stat în praf, fluturând acelaşi steag
ca maşinile prezidențiale.
Noua Zeelandă este o ţară norocoasă
avem o geografie surprinzătoare
nicio topografie de pământ blocat
suntem departe, dar destul de aproape să vedem
că economia noastră de produse lactate
produce lapte, în acest pământ de miere.
Kiwi (neozeelandezi) – Shakespeare,
familii de oieri patrulând în
cizme de cauciuc, tricouri negre purtate cu mândrie,
mentalitatea că ingeniozitatea este soluţia
în industrie și companii
este Fred Dagg adaptându-se la viaţa de oraș.
Avem apă ca nimeni altii
turbine eoliene și cele cu energie solară
și Antarctica: Terra Australis Incognita
exploratorii noștri polari –
eroii noştri cunoscuţi pe tot globul.
Este un pământ al oportunităţii
munca grea se face sincronic
acolo unde noi încă putem gândi diferit
pentru că noi suntem
Oceanul Pacific al neozeelandezilor
barca din lemn de totara parcată
lângă cromatul Humvee
alături de Vespa, lângă taxiul
modernizat al unchiului
unde frumusețea plajelor este gratuită,
locuri rezervate pentru corturi de joacă,
papuci de plajă, lipa-lipa.
Modelul Rachel Hunter
picioare goale lopătând apa
sub sfântul nostru ozon caracteristic.
Orașul Frate din desenele animate de la TV
mentalitatea Vultur vs. Rechin
transformată de Ierusalimul lui
Jim Baxter în Ponsonby,
poezia berii DB Bitter a lui Sam Hunt
brioşele Devonshire
la o ceaşcă de ceai, la Mansfield
jachete Corduroy pentru demnitari,
roind ca albinele în costume albastre.
Da, Noua Zeelandă este o ţară norocoasă
este o ţară curajoasă
bani din cântat şi cerşit pe strada Cuba
unde poti cumpara McDonald şi KFC,
lângă oase de porc, puha şi palusami
taro, kumara si sapa sui
mâncare indiană iute cu curry
mâncare coreană gătită la wok – fără MSG
pe piaţa liberă a includerii din Otara.
Şi nu-i aşa că o ducem bine la nivel global?
Nu-i aşa că All Whites
au fost buni în Cupa Mondială în 2010?
Winston Reid a făcut-o şi noi toţi ne amintim când.
Prima noastră medalie de aur olimpic în 2012,
vâslaşii din insula de sud
Joe Sullivan din Picton,
Nat Cohen din Invercargill
ultimul nostru aur olimpic,
nedreptăţita noastră kiwi-tongană
Valerie Adams câștigă a doua zi
după ce au fost îndreptate toate greșelile.
Noua Zeelandă este o ţară norocoasă
când cea mai mare anomalie a natiunii noastre
este libertatea de “a fi” sau “a nu fi”
să fii adeptul noii culturi sau celei tradiţionale,
să porţi burqa sau faţa şi părul descoperite
avem educație liceală și preşcolară
spitale, reciclare a deşeurilor și biblioteci.
Noua Zeelandă este o ţară norocoasă
dar, la fel ca Sir Tipene și Sir Paul Reeves
trebuie să ne extindem orizontul
altfel putem spune Noapte bună kiwi
și tot ceea ce credem că este liber
devine ostatic pentru o economie mondială.
Avem nevoie de interacţiunea generațiilor
eco-durabilitate
pentru combustibilii fosili
și sursele noastre de energie
în această țară a spațiului,
a apei și a mării.
Avem nevoie de un pic de Hillary
care avea aceeași teamă de înălțimi
ca tine si ca mine
dar a doborât-o pe nenorocită, în final.
Da, Noua Zeelandă este o ţară norocoasă,
norocoasă, norocoasă, norocoasă.
(DARK SPARRING, Auckland University Press, 2013, reprinted 2017)
***
NEW ZEALAND, THE LUCKY COUNTRY
(for Leadership New Zealand and Jo B)
New Zealand, the lucky country
Aotearoa, land of divine poetry
of Papatuanuku and Rangi
lovers of land, sky and sea
progenitors of Maori.
Yes – New Zealand’s a lucky country.
Lucky, the brothers were restless sons
lucky, they warred where dark had won
lucky, they longed for the light of the sun
and the warmth of the open air.
Lucky, Tane was the heart-led son
seeking bloodless revolution
lucky, he had the strengths to stand
and pry his parents apart.
Lucky the lovers loved so much
missing the caress of each other’s touch
for Rangi cries tears from the sky so freely
and Papa’s fecund soil’s so healing
giving us Tanemahuta’s forests and jade green
rivers, lakes, underground springs
a green belt round this nation’s hips
kissed all over by Moana’s blue lips.
From Te Wai Pounamu to Te Ika a Maui
greenstone to fishtail, lucky, lucky country.
See the pohutukawa blush deeply
along cliff edges rising steeply
where the dead depart for Hawaiki
from Cape Reinga to Rakiura’s sea.
Yes, New Zealand’s a lucky country
if you’re not Tangata Whenua
you’re Tangata Tiriti
whether British, South African or Somali
Chinese, Indian or Israeli
we’ve got the diversity
no ethnic cleansing policy –
well, except for around 1833
that ‘infected blanket’ strategy
Britain’s Manifest Destiny
taking land by any means necessary
historical platform for Maori
fighting land wars, foreshores,
Bastion Pointing the way
to O, blessed Tiriti o Waitangi
setting a fire in your belly
against paternalistic tyranny
Just do it said Sir Tipene
was before Nike.
Yes, New Zealand’s a lucky country
this land, home to migrant tauiwi
from 1858 Wellington Gujarati
to Al Wendt’s flying fox in a freedom tree
Pule’s tapatalk canvassed 10 metres by 3
where 250,000 at Western Springs
drink deep from the well. Hear them sing:
Kiribati, Fijians, Tuvaluans, Samoans
Ni-Vanuatu, Rotumans, Tongans, NZ-borns
and the fusion from Niue to Scottish Highlanders
makes Fij-ongans, Raro-moans,
and Pakeha-islanders.
We had our Muldoon but he was no Mugabe
we’re fourth in the world
with the least political conspiracy
we wear our sloganed t-shirts freely
in Queen Street I see:
Politicians are the same all over.
They promise a bridge
where there is no river.
And this one, from Taupo, down by the lake:
In NZ anyone can be Prime Minister –
it’s a risk you take.
New Zealand’s a lucky country
where our birth-right civic duty
lets you vote, or not – it’s free
there’s no one purple finger vote
no machete held at your family’s throat
no AK47 to persuade you at the polls
no standing in the dust,
waving the same flag as the Presidential Rolls.
New Zealand’s lucky country
we’re inconvenient geography
no land-locked topography
we’re far but close enough to see
our dairy economy
makes the milk, in this land of honey.
Kiwi-Shakespeare shearing farming families
gumboot brigading, black singlet parading
no.8 wire mentality
in Enterprise and Industry
it’s Fred Dagg haggling in the city.
We’ve got water like no other
wind turbines and solar power
and Antarctica: Terra Australis Incognita
our polar explorers – our global heroes.
It’s a land of opportunity
hard work meeting synchronicity
where we can still think differently
‘cos we’re Te Moana Nui a Kiwa’s Kiwis
totara waka parked next to chromed Humvee
next to Vespa next to Uncle’s suped-up taxi
where beaching beauty is for free
reservations of canvas teepees
jandals flip-flopping
Rachel Hunter tip-topping
bare feet lapping the sea
under our Holy ozone CV
bro’ Town cartooning out TV
Eagle vs Shark mentality
Jim Baxter’s Jerusalumming it in Ponsonby
Sam Hunt’s DB Bitter poetry
Mansfield’s Devonshire
scones over a cuppa tea
corduroy jacket dignitaries
swarming hive blue-suited bees.
Yes, New Zealand’s lucky country
it’s a plucky country
Cuba Street busking, husking money
where you can buy McD’s and KFC
next to pork bones, puha and palusami
taro, kumara and sapa sui
swirling Indian curries
Korean woking – no MSG
in Otara’s free market of inclusivity.
And don’t we do so good globally?
Didn’t the All Whites do all right
in the World Cup twenty-ten?
Winston Reid did the deed,
and we all remember when.
Our first twenty-twelve Olympic gold,
South Island boys rowing
Picton’s Joe Sullivan,
Invercargill’s Nat Cohen
our last Olimpic gold,
our shot-putting Kiwi-Tongan
Valerie Adams wins the day
after righting all that wronging.
New Zealand’s lucky country
when our nation’s greatest anomaly
is the freedom “to be” or “not to be”
to be nouveau culture or customary
to walk with burqa or face and hair free
we’ve got education high school to kindy
hospitals, recycling and libraries.
New Zealand’s a lucky country
but like Sir Tipene and Sir Paul Reeves
we’ve got to horizon-seek
otherwise it’s Goodnight Kiwi
and everything we think is free
lies hostage to a world economy.
We need inter-generationality
eco-sustainability
for our fossil fuels and energy
in this land of space, water and sea.
We need a bit of Hillary
who had the same fear of heights
as you and me
but knocked the bastard off anyway.
Yes, New Zealand’s a lucky, lucky, lucky, lucky country.
–––––––––––
(DARK SPARRING, Auckland University Press, 2013, reprinted 2017)
*Traducere (Translated in Romanian language by): Valentina TECLICI
Reclame

Vasilica Grigoraş – De ce spune Mihaela Meravei: „Cu oraşul meu se întâmplă ceva ciudat”?

Este posibil ca imaginea să conţină: desen

Volumul de poezii „Cu oraşul meu se întâmplă ceva ciudat”, publicat la Editura EX PONTO, Constanţa, 2019 este rezultatul unei activităţi literare prolifice a poetei şi criticului literar, Mihaela Meravei. Parte dintr-un bogat palmares de publicaţii, cartea se impune în lirica actuală prin originalitate, un stil viu, profund şi atractiv de a transmite stări şi emoţii.
Titlul alcătuit pe un ton emfatic este foarte incitant. Pare a fi o sentinţă, însă este mai degrabă o ghicitoare, care ne determină să punem întrebări. Despre ce oraş să fie vorba? În mod firesc, mergem cu gândul la oraşul natal al autoarei, Constanţa. Se referă oare autoarea la oraşul port, vechiul Tomis aşezat pe ţărmul Pontului Euxin, în care Ovidiu, unul dintre clasicii literaturii latine, din motive încă învăluite în mister a fost exilat şi a scris în limba dacilor? La oraşul în care a poposit poetul naţional Mihai Eminescu, despre care spune că este o „aşezare foarte frumoasă dar de mici dimensiuni” şi îi scrie Veronicăi Micle că marea îi creează senzaţia unei „nemărginiri pururea mişcate”? La aceste întrebări mai adăugăm: De ce, ceea ce se întâmplă o fi ciudat? Şi ce conotaţie a cuvântului „ciudat” ar fi potrivită pentru a ne dumiri? O fi vorba de ceva bizar, straniu, excentric, neobişnuit, miraculos, admirabil, extraordinar…?
Mai trebuie să decriptăm un înţeles. Mihaela Meravei nu ne spune că „în” oraşul domniei sale se întâmplă ceva, ci „cu” oraşul său. Dacă s-ar întâmpla „în”, ar însemna că ceva anume, un lucru singular sau câteva aspecte ale existenţei au intrat în derapaj ori, dimpotrivă urcă pe val, însă spunându-ne „cu”, ne dă a înţelege că întregul oraş, în totalitatea părţilor componente, în ansamblul fiinţării sale este în continuă schimbare.
Dar să le luăm pe rând. Începând lectura poemelor, treptat apele se cern şi un şuvoi de apă cristalină se strecoară sub ochii cititorului curios şi dornic să se îmbăieze liniştit, senin şi blând în marea cu apă vie a sensurilor cuvintelor, a rosturilor versurilor şi poemelor. De la început, descoperim că oraşul despre care face vorbire Mihaela Meravei este „ inima” sa, fără să intuim, să întrevedem încotro ne duce conţinutul ideatic al poemelor. Doar ne face atenţi, ne provoacă să citim cartea pentru a înţelege cu mintea şi inima noastră apropourile ori dezvăluirile stărilor şi trăirilor sale.
În condiţiile unei presiuni, ale unor schimbări neconforme cu un parcurs firesc al lucrurilor, observăm la autoare nevoia imperioasă de confesiune, dar şi dorinţa arzătoare de a căuta soluţii pentru a construi ceva bun şi solid în destinul „oraşului” său. În acelaşi timp, are o adevărată vocaţie în a-şi comunica trăirile cu lumini şi umbre, însă cu o discreţie ingenuă şi o rafinată împărtişire a acestora. Cu o conştiinţă temerară, lucidă şi atentă mărturiseşte această nevoie cu sinceritate, cu subtilitate, fără melancolie, fără monotonie. Lirica Mihaelei Meravei, deşi meditativă este profund echilibrată, punând totul în termenii unei înţelegeri simple şi concrete.
Poezia este pentru Mihaela Meravei o trambulină cu ajutorul căreia poate ajunge la esenţa trăirilor, pe care le exprimă printr-un repertoriu bogat de cuvinte aflate în misiunea lor de luminare şi înduhovnicire. Pentru a o înţelege pe autoare, cu frământările şi bucuriile inerente vieţii, este musai să-i înţelegem poezia, pentru că evocarea din poemele sale răsună în ecouri inefabile şi îndrăzneţe spre desluşirea sensului vieţii, jocul dificil din imperiul inimii.
Poeta meditează îndelung asupra a ceea ce se întâmplă în oraşul inimii sale. Face consideraţii asupra a ceea ce observă şi le împărtăşeşte şi cititorului. Constată că „despre iubire niciun semn”. „Oraşul” său este ameninţat de tot felul de intemperii. Lovită la tot pasul, îşi unge rănile cu „alifia” cuvântului potrivit, în speranţa că acesta îi va vindeca orice durere. Chiar şi atunci când inima-i rătăcită ori destrămată, năzuieşte să-i refacă unitatea din petale de cuvânt, care să o definească întru bucuria de a trăi. Volumul este deschis cu un tablou subru al oraşului inimii, în care „pâinea transpiră înainte să fie înfulecată de orfanii/ ciumei roşii// în partea dreaptă rândul la ghişeul cu fericire/ se îmbulzesc sărmanii părăsiţi precum/ corbii lui Hitchcock… în partea inimii ghişeul defrişat de tristeţi/ doi copii şi-un derviş rotitor/ donează poezii”. „soarele la apus o portocală uriaşă din care muşcă oraşul”.
Uneori soarta poetului este ingrată. Soarele se ascunde pentru perioade îndelungate de timp ori asfinţeşte pentru totdeauna, iar poetul, asemenea cerşetorului aşteptă deznădăjduit înţelegerea, recunoaşterea, respectul, iubirea…
Simte cum tremură „carnea cuvintelor”, aude „imaginaţia scârţâind” şi cum „ţipau pe roată poeţii”, însă se mobilizează şi îşi continuă drumul din dragoste de poezie, afirmând „mi-e dor de poezie”. (în căutarea oraşului pierdut)
În opinia autoarei, menirea poetului constă în efortul de a se înţelege pe sine şi rosturile cuvântului prin care redă ceea ce simte. Culoarea pregnantă a mânuitorului abil de condei într-un areal liric trebuie să fie aceea a tensiunii afective. Numai astfel tonul său este tandru, o adevărată frumuseţe picturală realizată cu sensibilitate şi prospeţime desăvârşite, iar spiritul său navighează printre înţelesurile cuvintelor.
Mihaela Meravei surprinde şi ipostaza poetului „orfan”, aflat în aprigă singurătate: „Plouă de ceva timp cu aripi de păsări/ din scheletul lor răsar/ la fiecare treizeci de minute de cenuşă/ poeţi orfani” (cu oraşul meu se întâmplă ceva ciudat) şi asta se întâmplă „din lipsa poeziei”. Ce-i inima omului fără poezie? O materie inertă, care palpită mecanic, asemenea unui robot cu un program anume. Nu are seva cuvântului din care să izvorască propria zvâcnire, să urce şi să lumineze precum soarele-n amiază, ori luna printre stele în nopţile senine.
Pentru că uneori nu-şi mai găseşte locul, poeta mărturiseşte: „plec să-mi caut alt sens”// „într-un colţ uitat de lume înfăşurat în mantia unui poem/ altcineva vorbea în gând sanscrită/ dacă tu eşti Dumnezeul cuvintelor/ orientează-mi viaţa în alt sens/ Eli! Eli!” Şi dacă timpul trece nemilos şi noi rătăcim, lipsiţi de nădejde, dezorientaţi şi întristaţi, singura soluţie este căutarea lui Dumnezeu, pe care să-l rugăm să ne descopere calea Cuvântului său. (se făcuse târziu în miezul ierbii)
Internetul ne invadează spaţiul şi timpul, ne intră în vene, în sânge, devine contagios. Boală incurabilă pe care nu o mai putem stăpâni: ”în mine un copac creşte de ceva vreme/ ramurile-mi ies prin piele/ îmi devin rădăcini”. În mod natural, rădăcinile dau stabilitate, asigură perenitatea, înfrăţirea, ori internetul, deşi la prima vedere ne apropie, ne împrieteneşte, în realitate ne singularizează, ne îndepărtează de semeni. (în mine un copac creşte de ceva vreme) Acest fel perfid şi intolerant de acţiune, ne determină să „secerăm timpul poezia iubirea cu coasa ascuţit-a tăcerii/ fără să-nţelegem cine am fost sau am devenit”. (carusel) Poate avem nevoie de astfel de trăiri pentru a înţelege minunea creaţiei „căderea în gol să ne traseze/ punţi de lumină-n destin„. (carusel)
Se ştie că „doina şi dorul nu se regăsesc în lexicul celorlalte limbi. Pentru Mihaela Meravei „dorul nu are nume”, ci „este un fluture cu aripile ţintuite-n cer/ nu este voce este un delfin căruia i s-au încurcat/ cărările apelor şi nu mai aude ţărmul/ nu te mai aude”. Foarte adevărat, fiecare dintre noi am simţit drăgălăşenia dorului ori furia lui. În oricare din aceste faţete, dorul este greu de stăvilit, de controlat, de ţinut în frâu. Dorul este întotdeauna liber, ne îndeamnă la reverie, la meditaţie, la introspecţie şi „când vei începe să visezi atunci vei scrie poezie”, dar nu fi egoist, n-o ţine doar pentru tine; poezia este pâine pentru inimă, este hrană divină pentru suflet, iar dacă „iau poezia în mâini neîmpărtăşită pare o colivie/ cu gânduri oarbe”. (tendinţe)
Poezia, în general, a Mihaelei Meravei, în special este aerul pe care-l inspirăm când citim şi mult timp după aceea. Ne umple nările sufletului în care încolţeşte verde nădejdea. Poeta nu se risipeşte printre lucruri nesemnificative, insignifiante, spiritul său nu se împrăştie ori divide în fragmente derizorii, nu se destramă în nedesluşit ci se lasă purtată fără împotrivire curgerii universale. Dacă la început decorul liric este întunecat, abrupt şi pare că sufletul se ascunde şi se pierde în labirintul posomorât al deznădejdii, în poemele înspirate din natură „la început de iarnă”, „iar ninge împrimăvărat la noi”, „atunci poetul a zis să fie primăvară”, „extaz cu flori de nuferi şi poezii”, indiferent de anotimp, de vreme, poezia ne-înfloreşte sufleteşte, ne armonizează cu mireasma vieţii senine, ne adumbreşte de dogoarea vremurilor caniculare… , pentru că atunci „când locuieşti în interiorul meu/ cu toată armata de metafore afrodisiatice/ şi scuturile de feromoni/ sunt cuprinsă de vraja râului de smarald ce picură/ din adn-ul poeziei/ un fel de esenţă rară prin cele mai intime celule ale mele”. (miros tot mai pregnant de fericire)
Mihaela Meravei ne readuce în memorie şi axioma conform căreia fericirea nu poate exista fără iubire, „şi tu ştii…”: „sunt legată de tine printr-un cordon ombilical al Universului/ invizibil muritorilor/ mă hrănesc când tu zâmbeşti/ respir când îţi aud inima/ dorm în geana gândurilor tale şi când adormi/ mă înfăşor pe încheietura mâinii tale/ să nu cumva visul să ne separe”. Un SUPERB poem de dragoste. Şi asta se întâmplă cu fiecare dintre noi; important este să dăm glas poeziei din noi şi să deschidem fereastra să pătrundă cuvântul bine rostit întru bucuria vieţii şi a slavei lui Dumnezeu.
Acum putem conchide că în accepţiunea din această carte a Mihaelei Meravei, „ciudat” nu poate însemna decât ceva MIRACULOS, ADMIRABIL, MINUNAT, EXTRAORDINAR.
Felicitări autoarei, drum lin volumului de poezii spre „oraşul” din inima cititorilor!

Vasilica Grigoraş

 

Vasilica Grigoraş – Taina unui destin în „Necunoscuta”

Este posibil ca imaginea să conţină: text
Citind „Necunoscuta”, editată la Buzău, Editgraph, 2019, am retrăit o călătorie de acum câţiva ani, aproximativ pe acelaşi itinerariu cu cel din roman. De data aceasta, însoţită de eroii cărţii scriitorului buzoian, Tudor Cicu. Probabil, autorul s-a călăuzit în scrierea volumului după spusele lui Leonardo da Vinci: „Cine se poate duce la izvor nu-şi va lua apă de băut din ulcioare”. Aşadar, în mod firesc şi în total acord cu lumea zilelor noastre, pleacă într-o călătorie în Grecia, cu o istorie, cultură şi civilizaţie respectabile şi vrednice de toată lauda. Porneşte la drum cu dorinţa de a cunoaşte cât mai multe despre poporul grec, despre acest pământ scăldat de apele a trei mări, Egee, Ionică şi Mediterană, bucurându-se de lumina şi căldura razelor soarelei şi de reîntâlnirea cu fostul coleg de facultate, prietenul său grec, Ahileas, arheolog. La venirea lui în micul oraş Platamonas, Ahileas este plecat „cu o delegaţie de arheologi în Turcia”.
La prima vedere, volumul „Necunoscuta” poate fi considerat un jurnal de călătorie (ca multe altele) al unui turist român venit în concediu pe litoralul Greciei. Aflăm unele informaţii despre geografia şi istoria vechii Elade, cu luminile şi umbrele vremurilor. Pitorescul locurilor vizitate, descrierile de natură au un farmec aparte. Scriitorul ne reaminteşte şi de lupta de la Thermopile, unde Leonidas cu 300 de spartani şi 700 de greci a ţinut piept unui milion şi jumătate de persani, din păcate înfrânţi în urma unei trădări. Trădarea „la modă şi astăzi” şi „Cât de trist este, Dumnezeule, cât de trist, să constaţi şi azi că trădările, fie ele şi de aur, nu s-au oprit! Doar trădările care au schimbat cursul istoriei sunt de aur, afirma un filosof antic”, ne spune Tudor Cicu.
Volumul poate fi apreciat ca fiind un veritabil roman psihologic, o poveste de dragoste, un roman social, prezentând drama unei familii din Grecia zilelor noastre, însă cartea are şi puternice viraje cu irizaţii poliţiste. Toate aceste faţete sunt armonios alcătuite, şlefuite cu migală încât dă scriiturii coerenţă şi provoacă cititorul să continue lectura până la dezlegarea misterului.
Cititorul îl poate identifica cu uşurinţă pe autorul cărţii ca personaj din poveste, plasat cum nu se poate mai inspirat, în postura poetului Vlad Mateescu, un tip „sincer şi cuceritor”. Privind visător spre mare, observă în curtea vecină o tânără „cu ochii mari, tip grecoaicelor frumoase şi cu fruntea ca de marmoră a zeiţelor”, plimbându-se zilnic până la poartă şi înapoi, care îi stârneşte oarece curiozitate. Deloc întâmplător o cunoaşte pe doamna Oteea, „cu aerul ei de visătoare incurabilă”, cu „chipul drăgălaş, luminat de o bunătate deosebită”, care în tinereţe înfiase de la orfelinat o fetiţă de şase ani, cu numele de Iriana. Dintr-o „dragoste nebună” pentru tânărul Nikos, Iriana „părea că a înnebunit, nu mai ştie cine este şi ce i se întâmplase”.Tendinţele de izolare, retragerea în sine şi lipsa dorinţei de comunicare, în contrast flagrant cu abilităţile pentru muzică şi interpretarea de o „stranie frumuseţe” a operelor marilor compozitori ai lumii trezesc semne de întrebare. În atare situaţie, Iriana se afla în atenţia şi sub îndrumarea doctorului Mazuriss.
Pentru a afla mai multe, poetul decide să se întâlnească cu doctorul; o idee minunată, având multe de vorbit pentru că „Literatura şi ramura psihologiei moderne pot oferi multe subiecte de discuţie”, în general, dar, se gândea el, şi despre cazul Irianei.
Punctul de plecare în acţiunea de elucidare a parcursului unui destin necunoscut, îl constituie dorinţa de găsire a „unei jumătăţi de drahmă transformată în medalion”, „o taină din cutia cu amintiri a Irianei”. Vlad mărturiseşte: „în sufletul meu era un pustiu dezolant, în care rătăceau oameni necunoscuţi”. În atare stare de lucruri, împrumută talismanul de la doamna Oteea, motivând că doreşte să scrie un eseu, bineînţeles „tălmăcit alegoric”. Poetul, ştiind că atunci „când ai curaj, eşti răsplătit, dacă vrea Dumnezeu”, pleacă la Atena, la orfelinatul de unde Iriana a fost înfiată de doamna Oteeea, apoi îşi urmează drumul spre locurile în care au trăit părinţii Irianei. Continuă periplu la şcoala doamnei Maya din Atena aflând că Iriada a fost elevă silitoare şi de aici pleacă în portul Pireu… Află câte ceva, însă iţele se descâlcesc abia după ce ajunge în Macedonia, la bunica după mamă a Irianei. Las bucuria cititorului să-l însoţească.
În „Necunoscuta”, Vlad Mateescu nu se mulţumeşte cu o simplă constatare şi relatare a faptelor, a experienţelor personajelor, ci descoperim o implicare în acţiunile acestora. Nici urmă de egoism, ci dimpotrivă un altruism vădit, dorinţa de a fi de folos este încununată şi de o fină curiozitate umană. Totul este de bun simţ şi de bun gust, scăldat într-o baie de raţiune, de logică, nimic nu este greoi sau extravagant, nimic nu este în exces, nimic lipsind. Fluxul şi refluxul valului de căutări se înregistrează într-un progres veritabil. Se porneşte de la simpla observaţie a unor trăiri, a unui comportament şi stil de atitudine, tălmăcite şi interpretate cu răbdare şi obiectivitate (pe cât posibil). Informaţiile pe care le adună sunt la început doar simple bănuieli, apoi pas cu pas, printr-o logică imbatabilă se unduiesc pe un curs viabil.
Tensiunea acţiunii este la început una moderată, apoi ni se dezvăluie tot mai des tablouri cu accente, zvâcniri, suspans neaşteptate. Ceea ce dă o notă aparte volumului este şi faptul că nararea evenimentelor este presărată cu vise, prin care cititorul poate descoperi, fie şi mici stropi din enigmele acţiunii. În timp ce cânta „dumnezeieşte” la pian, Irianei îi apar uneori scene din copilărie (Chiril şi Georgias la furat de porumbei…).
Tonul narării faptelor este expresiv şi atractiv. Simplitatea este dublată de eleganţă, unicitatea de varietate. Într-o analiză atentă, putem vorbi de o potrivire congruentă a valurilor line, calme, „şerpuitoare şi unduitoare” ale vieţii cu pusee de învolburare şi turbulenţe. Se apropie de idealul grec al frumuseţii întemeiat pe atributele măiestăţii şi calmului, fără exagerări şi complicaţii.
Frumuseţea romanului este întruchipată şi în conturarea personajelor, fiecare având un profil bine definit. Din prezentarea acestora ai impresia uneori că eşti faţă-n faţă cu ele, că empatizezi cu starea lor, transfigurându-te în „pielea” lor. Participi efectiv la trăirile lor.
Viziunea autorului asupra subiectului tratat este în aceeaşi măsură emoţională şi raţională, ipostaze într-o deplină armonie. Deşi Iriana se ascunde în spatele unor sumbre trăiri, întrevedem în fiinţa ei o lumină călăuzitoare, un agent spiritual pur şi curat, un factor accelerator şi catalizator al dezlegării enigmei din viaţa ei. Această manieră de construcţie literară a romanului îi conferă disticţie şi originalitate.
În romanul „Necunoscuta”, lirismul este la el acasă. Deşi o carte de proză, eul liric al autorului este un neobosit culegător de metafore: ”umbră căruntă”, „dependentă de speranţă”, „muzica picură cristalină”… Întâlnim la Tudor Cicu o putere de seducţie a cuvintelor, cu sensuri precise, însă uneori subînţelese ceea ce dă strălucire şi vervă desfăşurării acţiunii romanului.
Nu ştim dacă autorul a ţinut seamă de sfatul lui Mazuriss dat lui Vlad, „Ai grijă, prietene, să nu rămâi prea mult între planul real şi cel imaginar!”, însă cartea este o îngemănare a celor două planuri şi o lectură încântătoare. Povestea te implică în construirea de scenarii. Îţi pui întrebări, încerci să dai răspunsuri, însă nu te îndoieşti pentru a nega, ci pentru a confirma credinţa într-un deznodământ bun. O atitudine cât se poate de spirituală, ortodoxă.
Felicităm autorul şi dorim cărţii drum bun spre sufletul şi mintea cititorilor!

Vasilica Grigoraş – DESPRE MORŢI NUMAI DE BINE! DAR DESPRE VII?

„Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău,
ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă,
ca să dea har celor care ascultă” (Efeseni 4, 29).

„Despre morţi numai de bine” este traducerea dictonului latin DE MORTUIS NIL SINE BENE. Aforismul atribuit lui Chilon din Sparta, s-a răspândit în versiune latină, apoi a fost preluat în majoritatea limbilor, unde s-a transformat în credinţă populară şi practică publică. Astfel a intrat şi în expresiile uzuale ale românilor.
Da, întru totul de acord. Un lucru minunat, profund moral, într-un adânc spirit creştin. Cu pioşenie mă rog bunului Dumnezeu să-i odihnească în linişte şi pace, de-a dreapta Sa pe toţi cei plecaţi la Cer! Iar noi să-i pomenim doar de bine.
Nu înţeleg însă un lucru: de ce numai pe morţi să-i vorbim de bine? De ce nu şi pe cei vii? Cu aceştia cum rămâne? Cum să ne comportăm, ce să spunem şi ce să nu spunem despre cei de aici, de lângă noi? Sunt semenii noştri, respirăm acelaşi aer pe acelaşi pământ, ne încălzim la acelaşi soare, suntem creaţia Domnului. Dar, să ne amintim de poruncile Sale: «„Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”. Şi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă. Şi I-a zis cărturarul: Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că unul este Dumnezeu şi nu este altul afară de El. Şi a-L iubi pe El din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea şi a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele”.» (Marcu 12, 28-37)
Foarte clar, limpede ca bună-ziua. A-i iubi pe cei de lângă noi înseamnă a avea doar gânduri bune despre ei, a le aprecia calităţile, virtuţile şi a-i vorbi doar de bine. Mă întreb: ce facem când cei de lângă noi sau de mai departe de noi cu care împărţim şi bune şi mai puţin bune, cu care avem relaţii şi colaborări de tot felul nu au numai merite şi nu săvârşesc doar fapte bune? Niciun om nu-i fără de păcat. Suntem tentaţi să observăm doar defectele altora, să le amplificăm şi să strigăm în gura mare, atrăgând atenţia asupra lor. De ce atunci când greşesc, nu dorim să-i iertăm şi să-i ajutăm întru îndreptare? În schimb, atunci când cineva pleacă la Domnul, toată lumea-i uită greşelile, faptele neinspirate sau răutăcioase, căutând în valurile vieţii acestuia însuşiri deosebite, frumos colorate, scoţându-le în evidenţă cu dibăcie. Doar acum îi împopoţonează biografia, îi construieşte un portofoliu plin de fapte bune şi merituoase şi le dă publicităţii. Cu alte cuvinte, devenim personaje pozitive într-o poveste numită viaţă, doar după ce ajungem în ghearele morţii.
Departe de mine gândul de a generaliza, ci doresc doar să sun un clopoţel pentru a atrage atenţia că din ce în ce mai mult lucrurile evoluează în acest sens, luând o turnură periculoasă pentru convieţuirea omenilor, în mod special a tinerilor şi copiilor. Se observă în toate mediile sociale, profesionale, între comunităţi, etnii, popoare… manifestarea unei dihonii care ne incită pe unii împotriva altora. Adevărat este şi faptul că aceasta nu este o problemă doar a zilelor noastre. A fost de când lumea şi pământul. Un vechi proverb românesc spune: „Foaie verde lobodă,/ Gura lumi-i slobodă”. Se înţelege că în toate epocile istorice a existat şi continuă să existe cutuma de a ne da cu părerea, cu presupusul asupra a ceea ce se întâmplă în viaţa oamenilor. Acum, acest obicei a pus stăpânire pe modul nostru de a fi, de a trăi şi comunica, a ajuns la rang de „virtute”, care nu are nimic în comun cu simţul civic, cu atitudinea cetăţenească.
Această stare de lucruri sumbră a coexistenţei umane este exprimată de Anton Pann în Povestea vorbei „Gura lumii numai pământul o astupă”, însă această afirmaţie atât de dură este îndulcită, umanizată şi sfinţită tot de cel numit de Eminescu „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”, care afirmă: „De te latră un câine, astupă-i gura cu pâine, n-arunca în el cu piatră, că atunci mai rău te latră”. Înţelepte vorbe! Izvorâte din înţelepciunea bătrânilor, din cărţile sfinţilor părinţi, din învăţăturile Mântuitorului.
În societatea românească, pe lângă multe alte lucruri negative, se manifestă cu nesăbuinţă un fenomen abominabil, asemenea unui sport naţional plin de faulturi nepermise, dar extrem de dureroase care poartă numele de „bârfă”. Nestingheriţi de nimeni şi nimic, o majoritate covârşitoare de oameni se joacă cu vorbele, le aruncă fără a le cântări cum se cuvine, fără a se gândi dacă aduce un deserviciu cuiva sau ar putea răni pe cineva. Ceea ce este şi mai rău este faptul că nu conştientizăm că rănind fie şi numai prin cuvinte pe semenii noştri, Îl rănim pe Dumnezeu, care există în fiecare dintre noi. Şi, în fapt, ne facem rău singuri, pentru că măsura cu care dăm, cu aceea primim. Mai mult, jucăm la mai multe capete. Orice persoană, întâlnindu-se cu oricine bârfeşte pe alţii care nu sunt de faţă. Uneori, poate spun lucruri reale, dar de cele mai multe ori sunt lucruri închipuite, ajungându-se la emiterea diferitelor scenarii, în care eroii negativi, fiind întotdeauna alţii, ceilalţi. Deci, practicăm alt sport periculos, o boală cu numele de „scenarită”, deja devenită cronică. Pe lângă toate relele care bântuie oamenirea zilelor noastre, varii metehne, numeroase maladii, dependenţe de tot felul (băutură, ţigări, droguri…) am devenit „dependenţi de bârfă şi scenarită”. Acestea comportă elemente de critică, judecată prin punerea de etichete strâmbe şi neavenite, prin emiterea de judecăţi de valoare răutăcioase, duşmănoase, injurii la adresa altora. Astfel, prin gândurile şi vorbele noastre transmitem doar energii negative. Ele ating persoanele despre care se face vorbire, dar se duc toate în univers, pur şi simplu îl poluează şi ne întrebăm de ce atâtea schimbări inexplicabile ale vremii şi atâtea necazuri ale oamenilor. Asistăm oare la împlinirea Profeţiilor Sfântului Antonie? „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicând că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor! (Patericul, ed. A IV-a rev., Alba-Iulia, Reîntregirea, 2004)
Din păcate este într-adevăr o nebunie generală. Nimeni în ochii săi nu greşeşte cu nimic, ci întotdeauna altcineva este de vină dacă ceva nu-i în ordine cu el, cu cei dragi lui sau lucrurile nu merg aşa cum doreşte. Adesea ne erijăm în victime, de aceea cu ştiinţă sau fără ştiinţă ajungem să fim călăi, fie şi numai prin ascuţişul vorbelor aruncate. Postura de victimă, înseamnă lipsă de şansă de a merge spre mântuire, pe care noi singuri o alegem. Prin autocompătimire, ne autocondamnăm. Dacă devenim călăi, sporim înmiit greşelile noastre prin gânduri, vorbe şi fapte reprobabile. Ne adâncim în păcat. Nici o postură, nici alta nu este calea cea dreaptă. Calea firească este cea a analizării propriilor fapte, pe care este musai să le recunoaştem cu bune şi mai puţin bune, să ni le asumăm, dorindu-ne îndreptarea lor şi a iertării de sine. Dacă altcineva a greşit faţă de noi, cu voie sau fără de voie, să-i găsim o scuză (Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!”, Luca 23.34) şi să-i iertăm şi noi pe „greşiţii” noştri, aşa cum ne rugăm şi cerem iertarea în „Tatăl nostru”.
În deraierea omului de pe linia vieţii creştine, ne întrebăm: în perioada postmodernă pe care o traversăm, unde a dispărut adevărata fiinţă credincioasă? Omul a devenit fiară, lup pentru seamănul său, „homo homini lupus est” . Asistăm la căderea din starea de creştin, pângărirea intimităţii sinelui înduhovnicit şi pe zi ce trece devenim păgâni, aruncând cu piatra oricând în oricine. Au apărut noile religii secularizate, autointitulate laice, cu tatăl nostru în versiunea calculator, versiunea internet!!! Şi ceea ce este şi mai trist, în această epocă a tehnologizării, se manifestă un paradox flagrant: şi mă refer în primul rând la noi, românii; cei mai mulţi ne declarăm evlavioşi, iubitori de Dumnezeu, umplem bisericile în zi de sărbătoare, ne îngrămădim la pupat moaşte şi icoane, dar gândul, cuvântul şi fapta trădează falsitatea, duplicitatea, perversitatea noastră. Cuvântul rău este o armă cu urmări nebănuite, însă este şi un adevărat bumerang. Acest lucru, pentru că „Nimic nu aduce mai multă tulburare ca vorba multă şi nimic nu e mai rău ca vorba neînfrânată, care poate să strice starea sufletească. Căci cele ce le zidim în fiecare zi ea le surpă, şi cele ce le adunăm cu osteneală sufletul le risipeşte prin mâncărime de limbă. Ce e mai rău decât ea? E un rău fără frâu. Deci trebuie să-i punem hotar să o ţinem cu sila, să o sugrumăm, ca să zic aşa, ca să slujească numai spre cele de trebuinţă. Dar cine ar putea povesti toată paguba sufletească ce poate veni de la limbă?” (Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, 5)
Remediu acestei stări de fapt prin înfrânare, nu poate fi viabil decât prin bunătate, blândeţe şi seninătatea sufletului. Dacă dorim ca lumea să fie mai bună, trebuie să cultivăm bunătatea în interiorul nostru, în jurul nostru şi împreună cu toţi oamenii. Nu trebuie să luptăm cu nimeni, ci trebuie să ne concentrăm asupra a ceea ce dorim noi să fim, chiar dacă uneori suntem răniţi şi nedreptăţiţi. Doar bunătatea este soluţia, este trăirea şi simţirea pe care trebuie s-o împărtăşim fiecare în parte şi cu toţii împreună. Este o decizie personală, intimă, nu trebuie să ne-o impună nimeni, noi trebuie s-o trezim în interiorul nostru, s-o udăm cu apă vie, s-o hrănim cu seva credinţei adevărate. Să dorim să avem gânduri bune, să facem fapte bune, să vorbim pe toţi de bine, astfel ne vom simţi şi noi bine.
Doamne, luminează-ne mintea, încălzeşte-ne inima, întăreşte-ne în credinţă şi mântuieşte-ne! Fie „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim!” „Pe Tatăl, pe Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de-o fiinţă şi nedespărţită!” Fie voia Ta, Doamne cu noi, oamenii vremurilor de astăzi şi ajută-ne să vorbim şi despre morţi, dar şi despre vii numai de bine!

Vasilica Grigoraş – În „tabără” la bunici

„Dacă eu sunt invitata ta, nu crezi că ar trebui să mai înveţi şi tu nişte maniere bune şi să-mi dai mai multă atenţie?” Eva B.

În ultimele 20 de zile am fost onorată de vizita unui musafir special: nepoţica mea, Eva. În timp ce Sara, surioara ei mai mare petrecea timp preţios într-o tabără în Germania, ea a venit în „tabără” la Bobo (bunica ei), la Vaslui.
Şi dacă-i tabără, musai să aibă şi un program adecvat. De comun acord am stabilit ceea ce puteam să facem pe toată perioada şederii. I-am propus să înceapă să scrie primul ei Jurnal. De acord, încântată: „Are şi Sara, eu de ce să nu am”?
În programul stabilit era inclusă Biblioteca Judeţeană. Ştiam că se organizează activităţi pentru copii în vacanţa de vară. Am mers împreună şi am luat programul, apoi a ales singurică la ce cursuri/ore să meargă: curs de limba spaniolă, curs de şah, atelier de desen şi pictură, atelier de muzică, film pentru copii, ora veselă (jocuri, mişcare, voie bună), ora de poveşti. În fiecare zi mergeam la câte ceva. Pentru a participa la activităţi, colegele i-au făcut permis de intrare, cu poză. Tare mândră este Eva! Şi eu, recunosc. Ne-am lăudat amândouă. A observat cât de frumos s-au purtat colegele mele şi pentru că eu de câte ori vorbeam despre ele le spuneam „fetele„ de la bibliotecă, Eva le-a spus „fetele cochetele„. Ce compliment frumos !! Într-o zi m-a întrebat: «„Fetele, cochetele” te iubesc pentru că eşti mai bătrână sau te iubesc aşa ca mine?» Îi răspund, puţin fandosită: „Care bătrână? Te rog frumos să fii mai atentă cum vorbeşti cu mine!” A gustat gluma mea „Bine, bine, am înţeles! Dacă te iubesc aşa ca mine, eu le îmbrăţişez în fiecare zi” Şi aşa a făcut, pe care dintre colege le întâlnea, le îmbrăţişa.
Am vizitat toată biblioteca şi a fost impresionată de mulţimea de cărţi de la depozite şi din sălile de împrumut. A asemănat aşezarea rafturilor în săli cu un labirint, cu menţiunea: „Cred că pentru a te descurca într-un labirint trebuie să citeşti multe cărţi!!!” Am fost de acord cu ea şi se hotărăşte: „Atunci trebuie să împrumut şi eu cărţi şi să le citesc”. Alege o carte „Sofia întâi”, cu poveşti pentru o săptămână (şapte, de citit una pe zi) , însă a terminat-o de citit în două zile, chipurile să nu mă facă pe mine de râs în faţa colegelor!!!
Când stăteam acasă, voia să stăm tot timpul împreună. Mă striga mereu, iar eu mai aveam şi ceva treabă de făcut. Văzând ea cum stau lucrurile, vine la mine foarte serioasă şi spune: „Dacă eu sunt invitata ta, nu crezi că ar trebui să mai înveţi şi tu nişte maniere bune şi să-mi dai mai multă atenţie?” La seriozitatea întrebării, trebuia să răspund şi eu serios. Încerc să-i explic cum stau lucrurile, dar până la urmă am început să negociem ce şi cum vom proceda, în aşa fel încât să ne simţim bine împreună, să ne distrăm, să ne plimbăm, să învăţăm, dar să şi mâncăm, să facem ordine… Când eu fac mâncare, curat… este de acord să mai facă nişte teme, să scrie în jurnal, să citească… Până la urmă, amândouă am dovedit că avem maniere elegante!!!
Într-un din zile am vizitat Muzeul Judeţean Ştefan cel Mare. Era de serviciu o fostă elevă, pe care a întrebat-o multe amănunte despre olărit, războiul de ţesut, luptele lui Ştefan cel Mare. Înformaţii pe care le-a completat prin vizita la Curtea Domnească a lui Ştefan cel Mare, cu Biserica construită pe vremea domnitorului, crama domnească, turnul clopotniţă, locul în aer liber în care uneori se ţinea sfatul domnesc, cimitirul. Toate acestea într-un parc superb cu arbuşti ornamentali şi flori. A ţopăit cât a putut şi am făcut poze.
Într-o după amiază am fost în parcul Copou, S-a distrat grozav când a auzit denumirea. Îi zicea parcul „Popou”, dar nu pentru că nu ştia cum se cheamă, ci se distra spunând astfel. Când a văzut parcul, a fost foarte impresionată de verdeaţă, flori, copaci, alei şi locul de joacă pentru copii. Remarca: „la Vaslui, chiar este frumos, îmi place!”
În prima duminică a fost invitată să participe la o repetiţie a unei echipe de dansuri care se pregătea să plece la un concurs în Polonia. Ştiind că face dansuri la Bucureşti, doamna profesoară a integrat-o în grup, apoi a avut un număr solo, iar la sfârşit i-a oferit un trofeu. I-a spus doamnei : „Şi eu am mers la concursuri de dans, dar îmi doresc să merg şi în alte ţări ca fetele dumneavoastră”.
Au urmat vizite şi în alte locuri: Stadionul şi Sala sporturilor, Teatrul de vară, despre fiecare solicitând informaţii şi făcând poze peste tot. Încântată de tot ceea ce a văzut şi făcut era tare mulţumită: „Mulţumesc, Bobo pentru această tabără frumoasă! Am şi eu cu ce să mă laud, nu numai Sara”.
Numărând filele jurnalului, constată că au trecut cele cincisprezece zile, timp cât ar fi trebuit să dureze „tabăra”, după spusele părinţilor. Era a şaisprezecea zi. O aud plângând şi strigându-mă cu vocea înecată în lacrimi. Mă duc repede să văd ce s-a întâmplat. Vine în faţa mea şi mă întreabă : „De ce oamenii mari spun copiilor să nu mintă?” Nedumerită, răspund calm şi confirm că aşa trebuie, nimeni să nu spună minciuni, trebuie să fim sinceri unii cu alţii. „Păi de ce părinţii mei mi-au spus că voi sta la Vaslui 15 zile, care au trecut deja şi nu au venit să mă ia?” Fac ochii mari şi mă gândesc ce să spun. Ca să treacă timpul, o îmbrăţişez de mai multe ori, încerc să abat discuţia spre altceva, dar insistă: „Nu te da în altă vorbă, spune-mi de ce n-au venit să mă ia? Dă-mi telefonul să-i sun!” Văd că se îngroaşă gluma, încep să inventez : „N-a ajuns Sara din tabără şi nu are cine s-o ia de la aeroport. Uite o sun pe nana ei, poate merge ea s-o ia, şi-atunci este rezolvată problema. Vorbeşti la telefon cu mami şi stabiliţi când să vină”. Am sunat, au vorbit. Mă anunţă că va veni peste două zile. Asta pentru că peste alte două zile, Eva împlinea şapte anişori (Să ne trăieşti, iubita noastră, întru mulţi ani!) şi voia să fie cu părinţii şi surioara ei. Cum nu se poate mai firesc, însă vă garantez că dintr-o astfel de tabără, devin mai bogaţi şi îmbunătăţiţi atât nepoţii cât şi bunicii. Să fim sănătoşi cu toţii şi să ne bucurăm împreună!

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, oameni în picioare, cer, nor, în aer liber şi natură