Ben Todică – Marionete?

Imagini pentru ben todica

Nu știu dacă ați vizionat filmul meu, intitulat ”Păpușile Morții”. Un film despre starea unei familii și dizolvarea ei – poate. Povestea unui tată care a venit din îndepărtata Moldovă în Banat, la minele de uraniu. Aici a muncit din greu, câștigând toate onorurile guvernului, până la Ordinul Muncii – clasa I. După ce a ieșit la pensie, partidul l-a abandonat și, deși au fost ortodocși, au trebuit să accepte mâna pocăiților penticostali “underground“ pentru a putea răzbi mai departe. Apoi, a venit revoluția cu democrația, care le-a diminuat puterea pensiei și i-a făcut să se apropie și mai mult de frații pocăiți. După 39 de ani de muncă grea în minele de uraniu, tata a murit în urma unui accident de muncă în mină. O piatră i-a căzut în cap de la înalțimea puțului minier, unde făcea revizia și întreținerea lui, i-a spart craniului și o venă. Mama a rămas singură cu băiatul cel mic, Ghiță, handicapat mintal în urma nașterii sale prin cezariană la spitalul din Oravița. Acesta, dintr-o relație trecătoare cu o persoană singuratică, pierdută prin viață, are ofată, care la vârsta de 10 ani a născut primul copil, iar la 11, pe-al doilea. Asta s-a întâmplat pentru că mama s-a îmbolnăvit grav și a căzut la pat. Boala ei a fost efectul unei vechi cezariene, când a fost cusută cu ață normală (de croitorie) în interior. Mai târziu, spitalul a motivat că nu a avut ață chirurgicală, care se topește la nivelul organului operat și cusut, după vindecare. Ața folosită a infectat interiorul, făcând-o pe mama să puroieze mulți ani din burtă. La suprafață, cusăturile s-au vindecat și mai târziu s-au transformat în cancer, care i-a cauzat moartea acum/în film. Deci mama nu a mai putut avea grijă de nepoata ei și, fiind frumușică, sigur a devenit victimă. Am fost anunțat în Australia că mama mai are o lună de trăit și am făcut tot posibilul să vin acasă, să-i fiu alături în greaua suferință. Eu am părăsit România în 1979, iar sora mea locuiește în Timișoara încă de pe băncile Liceului industrial de construcții, din 1968. Filmul este starea de fapt în care se afla România în 2006. Am încercat să surprind fără milă toate lucrurile noastre rele și bune care ne formează. M-am agățat de fiecare firmitură, de fiecare gest și imagine de parcă ar fi fost ultimul drum al meu în raiul copilăriei, nu doar al mamei. Vă scriu toate astea și vă recomand filmul pentru că cineva mi-a recomandat  să vizionez LAVIATHAN al lui Andrei Swjiaginzew. Pe el l-a costat filmul 400 de mii de ruble, parcă așa declara la Cannes, într-un interviu. Pe mine m-a costat doar dragostea dea împărtăși viața, așa cum este. Vă recomand să-l urmăriți în liniște și în ordinea episoadelor, pentru că urmăriți versiunea lungă a filmului. Filmul acesta e la fel de orfan precum întreaga țară de guvern și de Biserica Ortodoxă.

Vizionare plăcută !

Todică – Marionetele morții – Ep. 1

https://www.youtube.com/watch?v=Z2i9Mpe9ZJc

Todică – Păpușile Morții – ep.2

https://www.youtube.com/watch?v=6zCHe3baGLU

Todică – Marionetele Morții – Ultimul Act

https://www.youtube.com/watch?v=BT7H4B02aN0&list=PL6MPKogoMopTlkl3OllEzLKrf5E0NrwKM

 

Acum că l-ați vizionat, vă destăinui că:

E atâta durere când îți pierzi mama (mă refer la cazul de față) încât unii își smulg părul din cap, leșină, înnebunesc de durere și plâns, bocesc continuu; noi, care am ales comedia, pretindem că totul e normal și spunem bancuri, povești, glumim. Și mai e ceva în cazul nostru, care ne întâlnim după 40 de ani de despărțire și cădem exact în momentele copilăriei noastre ca să comunicăm. Sunt momente supranaturale. Stai într-o cameră cu cea mai dragă ființă, care moare încet în fața ta cu cerul deschis pentru transferul sufletului și toți îngerii buni și răi au acces la moment și cei mai năstrușnici se joacă cu codița lor prin sufletele noastre ignorante de pământeni. Acomodăm actul nebunatic de a râde de moarte.

Noi ne-am întâlnit copii și ne continuăm joaca întreruptă a copilăriei, fiind din nou împreună lângă ființa care ne-a dat viață, ne-a alăptat și ne-a bătut cu varga ca să fim cuminți și să creștem mari, să învățăm bine și să fim buni români. Mama a devenit păpușa copilăriei noastre sărace, în care am crescut doar cu pâine înmuiată în zahăr și ceai, fără jucării adevărate. Mă jucam cu pietrele prin nisip pretinzând că sunt mașini, iar seara când eram singuri în casă tăiam fire de păr din podoaba capilară a soră-mi și îl ardeam în sobă, iar în casă miroasea ca la Crăciun când se pârjoleau porcii. Mama a primit o păpușă frumoasă, cadou de la tanti Toduț pentru sora mea și pentru că nici ea nu se jucase niciodată cu o păpușă adevărată, o ținea în camera de curat, închisă și aranjată frumos pe un mileu, în vârful patului. Așa am ajuns și eu să procedez când m-am însurat și am avut băiatul; doream să-i cumpăr cele mai scumpe și frumoase jucării din magazine ca să mă pot și eu juca cu ele. Mamei, oricum nu-i păsa de glumele noastre stupide sau că o filmez pentru că eu așa am crescut de mic copil, filmând cu aparate de filmat făcute de mine din lemn și cutii de conservă din lada de gunoi, ca obiectiv, cu trepied făcut din lănteți aduși de tata de la mină și turnam filme imaginare pe dealuri.

Pentru mama eram de acum firmiturile vieții, care sclipesc cu viteză în durerea morții. Voi, criticii vorbiți de împușcăturile vieții, ale revoluției și ale furiei oamenilor cu gloanțe și kalașnikoave. Oare nu vedeți împușcăturile încete și continue de zeci și sute de ani care devorează sufletele oamenilor? Vă pasă că aurul nostru e la ruși și dacă îl scoateți de acolo, ce credeți că se va întâmpla cu el? Va ajunge la americani sau…? Unde? Tot fără el am fi, fără să apreciem că cea mai mare comoară suntem noi și s-o punem în practică. Alegeți în conducere oameni care fură, dar să fure și pentru țară un pic, că aici e familia, raiul de pe pământ, acasa și copilăria. Nu puneți în conducere oameni care se comportă ca alcoolicul, care vinde tot din casă pentru un deț (pahar de țuică). Arătați că vă pasă, pedepsiții pe criminali și susțineții pe cei care își iubesc țara și locuitorii ei. Aurul nu se păstrează în băncile imperiilor, ci împrăștiat prin casele românilor, așa cum fac țiganii. Dacă și românul ar avea câteva kg de aur în casă, câtă comoară ar avea România? Țiganii nu-și sparg casele unii altora să-și fure aurul pentru că toți au, ca și americanii pistoale. Se împușcă între ei dar mai rar, de mai puține ori decât furturile din România.

Dar să revin la starea noastră din casă. Mamei nu-i păsa de jocul nostru pentru că, nu cred că realiza în acele ultime clipe pline de dureri că noi nu am fi fost împreună vreodată. Cu pensionarea tatălui meu, la câțiva ani după, a sosit și pocăința, iar trei–patru ani mai târziu l-a urmat și mama, apoi cel mic, Ghiță și, mai târziu fetița lui. Biserica Ortodoxă Română a fost paralizată de comuniști și noi, deși toți botezați în ea, nu am avut nicio mână de ajutor, nicio fărâmă de speranță de la ei. După căderea comunismului, ea a continuat sub aceeași paralizie pe care eu am denumit-o ”Boala Miresei”, adică mereu să fie curtată fără ca ea să facă sau să arate vreo înclinare de salvator, mângâiere și căutare a fiilor ei creștini pierduți, înstrăinați și în nevoie, lăsând loc altor credințe să-i consoleze și încorporeze în același timp.

Noi avem filozofi mari. România, o țărișoară atât de mică a produs cei mai mulți oameni de seamă ai lumii, însă niciunul de forță, ci în majoritate blajini sau poate avem, însă,”cumva” mereu am avut grijă să fie trași pe roată sau dați pe mâna imperiilor să fie executați, ca Brâncovenii. Când zic forță, zic să lovească intens în injustiție și implementare de respect și protecție pentru ceea ce suntem și avem. Vă uitați și premiați filmul lui Andrei la Cannes și e “OK!”, pentru că toți iubim merele frumoase și îmbietoare de plastic, însă ele sunt pentru “piață”, pentru “estetică”, goale pe dinăuntru și ne ascundem, refuzăm, fugim de adevăratul măr zbârcit pe dinafară din fânul din șură – ținut peste iarnă, însă cu adevărat plin de aromă și gust.

Ben Todică

Melbourne, Australia

 

 

 

 

Anunțuri

Mariana GURZA: Arta poetică a Irinei Lucia Mihalca, ziditoare de suflete

Motto:

,,Poezia – trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos”.

M. Eminescu

Poeta  Irina Lucia Mihalca, este o călătoare în univers, ,,înghițând / din lacrimile Maicii Domnului / în secțiunea de aur a Timpului cu Veșnicia. Un drum lung și încărcat de sentimentele autoarei ce sunt prezente între cer și pământ.

Volumul ,,Dincolo de luntrea visului apărut în condiții excelente la editura Mușatinia, Roman, 2016, surprinde poeta la porțile cerului vorbind cu sine, cu freamătul pământului, cu valurile iubirii răscolite de timp. Astfel transcede tainic într-o altă lume plină de înțelesuri. ,,Prin lumina felinarelor, / aripi de înger sfâșie tăcerea, / Prelinse în urmă, două din umbrele mele / se întind către cer”. Urmele sufletului caută urmele poetei în timpuri.

Lirismul autoarei inundă paginile ca un susur cristalin. Trăiri unice își găsesc locul în sacralitate. O poezie existențială, mitologică, erotică, așa cum pentru antici, poezia era o aventură a spiritului care caută, instruiește și ne comunică o cunoaștere. Pentru Irina Lucia Mihalca „destinul lumii se vesteşte în poezie”(M. Heidegger). În căutarea sufletului pereche, cutreierând prin cer, prin ierarhia îngerilor, se simte ,,manifestarea Absolutului…”

Găsim în discursul poetic idei care au fost abordate la majoritatea scriitorilor preocupați de timp și spațiu, de dorința de a atinge veșnicia. Se știe că omul prin creație, descoperă prin el însuși, dumnezeirea. „Dacă poeziei îi e dat atît de mult – să păstreze în cuvînt adîncimile fiinţei şi uneori să le redea ecoul sau cutremurul – cum poţi cuteza să fii poet?” (C. Noica)

Irina lucia Mihalca, a cutezat și a reușit să atingă cerul. Printr-o construcție personală, aidoma unui arhitect al cuvintelor, metafora a prins viață. Cuvântul a devenit lumină, marcând astfel apogeul actului poetic. Căutarea sfințeniei ca dar, este o caracteristică poeților ce își doresc ca harul primit de la Creator să se răsfrângă asupra Universului cu responsabilitate. Parafrazându-l pe N. Crainic ,, harul nu e ceva ca un polen auriu care ar ninge din stele peste noi, ci o putere dinamică ce mistuie răul ca un foc curăţitor.

Poeta, prin creațiile sale, unele cu nuanțe mitologice și filozofice, nu reflectă doar suprafața realității ci zonele cele mai profunde, având la bază creația, viziunea și pictura. Pentru autoare, ,,pe măsură ce literele căpătau contur, / forme, lumini și umbre. / Ut picture poesis…”// din castelul de nisip, visele încep să curgă din clepsidră. ,,Helios surâde,privind jocul enigmatic în care ,,metamorfoza lui Eu ce devenea Tu acționa instantaneu…”. Nu degeaba se spune că filozofia trăiește prin poezie.

Pentru Irina Lucia Mihalca, timpul ei seamănă într-un fel cu timpul lui Nichita Stănescu pentru care timpul era un ,,lup devorator”. Timpul este cel care se depărtează treptat, fărâmă, lăsând în urmă ,,agonia inimilor / e doar durerea prezentuluiun timp carnivor, fără timp”.

Prinsă în ochiul furtunii, ea și timpul, pierduți în spațiu, ,,evacuați în locuri rarefiate,, plutesc fără ancoră, ,,agățați de fiecare speranță, rug, rugă… Deschizând cufărul cu vise, / piesa se rescrie / la dorința actorilor din ochiul furtunii”. O imagine shakespeariană a resemnării, a vieții.

Prin poezia ei cosmică, uneori, autoarea ne propune să deslușim misterul creațiilor sale. Contemplația, eroticul, semnificațiile ascunse, metafora sonoră, dezvăluie o persoană dornică de autodescoperire prin creație, deși putem vorbi de o tonalitatea dramatică, printr-un lirism grav și patetic uneori, alteori livresc. O trimitere spre „renaşterea intuitivă” a gândirii lui Kant în viziunea lui Eminescu, ,,cum că orice descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă. Este ciudat când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe acelaşi punct de vedere atât de înstreinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere, mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, şi pătrunde în inimă… Timpul a dispărut şi eternitatea cu faţa ei serioasă priveşte din fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită în toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi naştere cum că ivirea şi fericirea ta inşile sunt numai o părere…”.

Poezia Irinei Lucia Mihalca, merită citită cu atenție, având acel ceva din forţa cuvântului creator, prin legătura ei personală, situându-se între cer și pământ, poeta fiind capabilă de vise ce vin în contact cu absolutul. O poezie a iubirii ziditoare de suflete. ,,Chemarea geniului,  nu e aceea de a mântui sufletele, ci de a le pune, prin seducţia simbolurilor plăsmuite, în faţa veşniciei”.(N. Crainic)

Nostalgia paradisului fiind comună firii omenești, nu urmărim altceva, decât veșnicia cea biruitoare.

,,…Tot ce începe mai devreme, sfârșește mai devreme… / Dincolo de ce se-adună-n noi, suntem lumini / suflete întoarse la matcă / această ninsoare de flori e marea-ntâlnire…”. Descoperind poemele Irinei Lucia Mihalca, rezonăm cu eul său plin de mister și iubire.

——————————–

Mariana Gurza

Timișoara

3 februarie 2018

Ana Urma – Anotimpul Ottiliei

Pe tibia-n jos, autor: Ottilia Ardeleanu, editura Rafet 2017, carte premiată în cadrul Festivalul internațional de creație Titel Constantinescu, ediția a X-a, Râmnicu Sărat 2017, premiul Mircea Micu. Postfață: Ioan-Florin Stanciu, copertă: grafician Mihai Cătrună,  ilustrație: Alina Astăluș

Cartea este structurată  în două părți cu titluri distincte:  umblă păsările cu vorba și timpul cu flori în sân, conține poeme în vers alb, bogat nuanțate în discursuri lirice la limita dintre confesiune și revelație târzie (Ioan-Florin Stanciu), înviind între două coperte o lume  apusă. Luând ca sistem de referență această lume aproape uitată, Ottilia Ardeleanu pare să fi descoperit și concentrat în Pe tibia-n jos comoara străbunilor. Resursele ei sunt inepuizabile, trăirile, experiențele, sentimente cu învolburări idilice sau întorsături de destin recompun un tablou cu eroi decupați din trecut, al căror rol este acela de scoatere la lumină a rădăcinilor, de vindecare a memoriei și limpezire a unor afecte impregnate cu amintirile copilăriei trecute prin filtrul poetic al gândirii mature. Oamenii simpli fără ifose sunt ecoul observatorului lucid și sincer cu el însuși, în speță poeta, cu spirit critic și de autoanaliză privindu-se peste ani ca subiect al acțiunii. Pagini intacte ale copilăriei și adolescenței par scoase anume din vechiul album pentru a reconstrui acel univers, dând senzația că fiecare întâmplare  relatată este un eveniment istoric de extremă importanță: dădurăm ce dădurăm cu mâinile/ și din piatră începură să iasă toate/ istoriile (pe tibia-n jos) sau iote mi-adusei aminte de satul meu din care m-am tot duuus (mă îndrăgostii a doua oară  da nu-mi pare rău). Plecând din ținutul unde umblă păsările cu vorba călătorim alături de  copila zburdalnică pe când umărul// nu-i ajungea la umăr-ul tatălui (mama ne aștepta cu sufletul la gură iar), treptat descoperim pe tânăra pasionată de învățăturile filozofilor (n.a. cioran) și ajungem în timpul cu flori în sân, când mama avea o rochie de jerse roz// mi-o dăduse mie  eram la liceu (niște rude). Pentru reflecții și întrebări existențiale moartea stătea lângă mine// mă păzea și își făcea de lucru prin bătătură/ seara dădea pagina lui cioran (singurul lucru de care mă tem ar fi să vadă că nu-mi pasă), răspunsurile nu întârzie să vină, necruțătoare: …în straie/ ca tăciunele treceau sătenii/ cum pacea în căutarea ilincăi/ o îmbrăcară în mireasă și plânseră (pe-a lui măria din deal a petrecut-o tot satul).

Piese în același puzzle vechi ascunse prin unghere de suflet, copii jucăuși, rude, vecini, cunoscuți cu nume proprii sau porecle pitorești adăugă jocului dimensiuni fabuloase: cum omoram orizontul/ cu pietre// îl asaltam cu praștiile// el se târa prin ochii noștri răniți// lungeam brațele și/ îl rostogoleam/ pe nisipul cu tălpi/ de copil (amurg). Prin locul pe care îl ocupă în ierarhia afectivă rețin atenția portretele: ale părinților,  ale prietenilor de joacă, rudelor, vecinilor, cunoscuților. O lume față de care omul matur a păstrat o dragoste neștirbită, aproape un cult. Trăirile vârstei fragede adânc infiltrate în memorie i-au modelat simțirea, personalitatea: mai ții tu minte zarzărul din poarta de la țaica stanca / îl făcuserăm microfon / stăteam pe rând în fața lui și/ îi recitam oricui trecea (nopțile se lăsau cu cearcăne).

Nisipul, apa, copacii, câmpia și mai târziu cărțile erau frumusețea  ascunsă a copilăriei la sat, acolo unde toate păreau rânduite anume pentru a crește și transforma armonios fondul liric al omului de mai târziu. Copilul de odinioară înfățișat cu umor și detașare, imprevizibil și năstrușnic privind în jur cu pupilele dilatate, întreține nota de firesc și realism pe tot parcursul cărții. Nu lipsesc umorul, nostalgia și bucuria, dar și drama, expresiv relatate prin racordarea continuă a prezentului cu trecutul. În poezia habar nu aveam noi de ce-o fi și ce-o mai păți, frământările iau proporții, atmosfera apăsătoare, gândul și revolta mocnită înving negura memoriei și grav se revarsă în versuri: pe floarea o bătea vânt de durere/ cu biciul dădea în ea  scuipa și înjura// gângănii de gânduri de la cel mai timid/ până la cel mai voinc prindeau curaj și/ scriam amenințări pe o hârtie inocentă// floarea chema copiii de pe uliță/ la o ciorbă cum numai ea știa să dreagă  pentru ca pe final optimismul să revină răscolitor, ca un ecou: iar noi chiuiam de bucurie și ne jucam/ cu sufletul ei ca un covor fermecat. Oscilând între căutare și răspuns se observă tinderea spre oralitate, ton declarativ pe alocuri cu accente ușor mustrătoare, dar pline de căldură, de umanism și acel inefabil al vieții poetei, în strânsă legătură cu locul natal și oamenii lui.

Poezia are valoare cathartică, de  purificare a spiritului, de atenuare și limpezire a unor neliniști. Așa cum pentru un pictor culorile sunt prelungiri nevăzute ale irișilor înflorind pe pânză, pentru poet cuvintele sunt corpuri vii ale sinelui în exprimare dând sens trăirilor interioare, implicând negânditul,  tăcerea creatoare, imaginabilul. În tabloul general al cărții creionează mici ferestre, poeme atemporale, de neasemuită frumusețe: vin unduindu-se/ cu trupuri în flăcări ca un răsărit eșuat pe mare/ vin cu trupuri saline mici/ clepsidre de carne numărând dorințele tale// vin râzând nepăsătoare// scriu aerul cu buzele lor// cum ai vrea să treci și tu prin aerul acela// numai una stă pe prispă/ mai departe de gândurile ei/ să simtă din ce direcție bate vântul/ cititului în cărti (un fel de martie).

De la înălțimea imaginației, poeta ni se dezvăluie parcă șoptit:

vere găsii tastele tocite

mă auziși

dădui să apăs și n-avui pe ce

mă gândii cine să se fi plimbat pe ele

ca pe dalele pe care

încăpeam cu iubirea mergând

ei ce vremuri silfide

se scurseră prin toți

nu mai e unul cum îl știuși

 

da ce-mi veni

mă uitai la buricele degetelor

și mă luminai

Am reprodus în întregime poezia străfulgeră (cu accent pe ultima silabă, n.a.) pentru a sublinia cursivitatea discursului, tonul echilibrat, dorința de confesiune a poetei în demersul ei de a uni cele trei dimensiuni ale timpului, înveșnicindu-l în poeme, prin: aducere aminte (trecut), așternerea pe hârtie (prezentul), darul primit de mine ca și carte și aceste impresii de cititor, pe care la rându-mi le dau mai departe (viitorul).

Se observă intercalarea metaforei în firul drept al poemelor, împrumutându-le din grația spontană a spiritului: se iubeau să nu-i știe satu/ că parcă n-aveau copacii ochi// o să mori cu sângurătatea pe bătătură (umblă păsările cu vorba); un copil și dreptul lui de a-și trăi clipa: nu crâcneam/ pentru o clipă de copilărie/ în praf ca viața sub pisălog (modele de lut pentru oameni care trec); ușor stabilind legătura între omul simplu și spațiul său vital mulțumită își legă baticul sub bărbie/ și se duse în singurătatea ei/ cât gospodăria (da prin satu ăsta aproape nici țâpenie); spirit de observație si analogii: mai era și dadă-sa/ creșteau viermi de mătase// mă așezam într-un colț și ascultam cum/ scriau partitura pentru drumul mătăsii (îi ziceam băbica).

Fără a da senzația de surplus, cuvinte moderne se împletesc cu unele vechi: găsii tastele tocite (străfulgeră); să rupem pâinea asta/ coaptă-n țăst (sângură pe lume da cât l-am iubit), exprimări arhaice sângură, muica, iote și citate filozofice coexistă fericit în același timp si spațiu al copilăriei: avea dreptate cioran când spunea sfârtecând ideile că/ nici din trei oameni nu mai găsești doi de același neam (mă îndrăgostii a doua oară  da nu-mi pare rău). Pe parcursul lecturii abundă cuvintele care prin prezența succesivă a vocalelor a și u dau expresivitate și amplitudine versului și un anume tâlc. Timpurile gramaticale conjugate la trecut, dominant fiind perfectul simplu, reflectă permanența și dorința de eternizare lirică a unui spațiu existențial important prin pitorescul dezinvolt și relatarea nudă a vieții la sat într-o Oltenie de mai demult.

Cartea este surprizătoare ca întreg prin unitatea de fond a poemelor, tonul de confesional, monologul continuu din care nu lipsesc personaje memorabile, diverse ca tipologie omului de la țară, optimismul devine mod de a fi în exprimare, devine poveste și stil. Oriunde am deschide-o (cartea) vocea poetei intonează liric, cântecul uimirii, al candorii, al seducției nevinovate și primilor fiori: … trebuia să mătur frunzele/ și numai în dreptul porții / ochii neastâmpărați săreau gardul/ în timp ce îngânam un cântec de-al nostru// când te apropiai de fântână/ inima începea să joace șotron… (de atunci fustele până la genunchi mi se par cele mai elegante).

Pornind de la aforismul lui Paul Valéry, după care visul nu poate fi nimicit sau descompus în componente, poeta pare a aduna și valorifica trăiri disparate într-un tezaur de viață care dă putere ființei, o oglindă a liniștii în care se privește însuflețită de legăturile tainice dintre ființă și univers realizând importanța darului și a dăruirii deopotrivă la cina cea/ de taină/ stăteam până se închina de culcare/ satul/ părea un coș cu pâini calde// fiecare pleca spre casă/ cu steaua lui în frunte// visele/ se întâlneau/ la cină (s-au născut într-un sat). În Pe tibia-n jos este concentrat un fragment din povestea de viață strălucind în lumina poemelor, altfel decât am citit până acum la Ottilia Ardeleanu, poeme ca un descântec de neuitare, pe unde umblă păsări cu vorba și timpul cu florile în sân.

Vaslui, 28.01.2018

  Ana Urma

 

 

 

 

 

 

 

Înţelegere misterioasă

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Felinarele străluceau
în amurgul toamnei timpurii,
o pălă caldă de vânt
legăna încolo şi încoace
frunze aurii de castan.

Albastrul serii accentua
culoarea irişilor,
ora contopirii privirilor,
avalanşă de gânduri
purtate de aripile zefirului.

Spre revărsatul zorilor
bine ancorată în fiinţa mea
fac loc poeziei
în stare latentă
care-mi dezvăluie că
forţa şi armonia vieţii
stau doar în
înţelegerea misterioasă
a iubirii.

 Vasilica Grigoraş

Vasilica Grigoraş – Tanka

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Prin ceaţa deasă
toiagul umilinţei
în dezordine –
la poarta încercărilor
rădăcinile adânci

În următorul poem vom urmări rostul şi importanţa rădăcinilor, fără care am fi asemenea frunzelor în vânt… Observăm aici legătura subtilă dintre toiag şi rădăcini. În drumul spre desăvârşire avem nevoie de un sprijin, acel toiag (al umilinţei) poate deveni sceptru. Răbdarea, înţelegerea, statornicia, adânc înrădăcinate în fiinţa noastră, cu umiliţă vor ieşi la lumină. (Ana Urma)

Mariana GURZA: Prin cuvânt, Anna Nora Rotaru și-a pictat raiul


Prin cuvânt, Anna Nora Rotaru și-a pictat raiul. Prin pictură, și-a creionat veșnicia.  Volumul  de poezie și culoare ,,Ut pictura poesis”, reprezintă un moment de maturitate în  creația autoarei, îngemănând versul cu pictura. Un titlu sugestiv, chiar provocator, ce obligă la meditație, la tratarea cu atenție a unui volum complex.

Ut pictura poesis este o expresie latină care înseamnă literalmente ,,așa cum este pictura așa este poezia”, o declarație ce o întâlnim în Ars Poetica de la Horace. Poezia seamănă cu pictura. Cele 38 picturi pe pânză și cele 12 picturi pe piatră, ale Annei Nora Rotaru, vă vor captiva. Așa cum poezia autoarei într-un sens mai larg, ,,textele imaginative”, merită toată atenția.

Chiar și cu o explicație parțială, comparația de la Horațiu a picturii cu poezia a fost la fel de tentantă ca și augustul pe care și-l dorea să fie. Afirmaţia că poezia și pictura sunt deopotrivă, a avut o anumită rezonanță chiar înainte de Horace, cercetătorii fiind de acord că el ar fi știut lucrarea lui Plutarh, De gloria Atheniensium, 3.347a, mai mult de un secol după Ars Poetica: ,,Poema pictura rătăcește, pictura poema tăcește” (poezia este o poză vorbind, pictează o poezie silențioasă).

O reprezentare mimetică a vieții în pictură și poezie este esențială pentru Poetica lui Aristotel care vede reprezentări poetice și artistice ale lumii ca parte a naturii umane. Pentru el, aceste arte oferă o cale de a ajunge la adevăr. Mai mult, așa cum remarcă Rensselaer W. Lee în analiza iluminată a teoriei umaniste sau a doctrinei picturii afirma că, ,,scriitorii artei se așteptau să citească” sau, ,,așa cum este poezia așa este pictura”. Argumentele lui Aristotel cu privire la structura elementelor structurale în tragedie și pictură au oferit o rampă de lansare pentru discuția renascentistă a poeziei Ut pictura. Leonardo da Vinci a recunoscut imitația naturii în ambele arte, dar, fără să fie surprinzător, a afirmat că pictura este o artă mai nobilă.

În perioada iluminismului, omul de cultură Lessing, susținea că pictura este un ,,fenomen sincronic, vizual, unul de spațiu care este imediat în întregul său înțeles și apreciat, în timp ce poezia este o artă diacronică a urechii, care depinde de timp să se dezvăluie pentru aprecierea cititorului”. El a recomandat ca poezia și pictura să nu fie confundate ci să fie privite și apreciate ,,ca doi vecini echitabili și prietenoși”.

Poemul lui Charles-Alphonse du Fresnoy, “De arte grafica” (1668), s-a dovedit a fi important în extinderea dezbaterii despre ut pictura poesis dincolo de Italia. O paralelă între pictură și poezie a avut loc în toate țările civilizate, iar o audiență mai largă pentru discutarea ideologiei horatice a însemnat și mai multă critică a conceptului. Ut pictura poesis a preluat un nou înțeles în secolul al XIX-lea, când John Ruskin și romanicii i-au aplicat concepției lor despre artă, bazată nu pe imitație, ci pe exprimare. Dintre pictorii moderni, Ruskin a făcut distincția între pictură și poezie: ,,Atât pictura cât și vorbirea sunt moduri de exprimare. Poezia este ocuparea forței de muncă fie pentru scopurile cele mai nobile”. În eseul său din 1940, ”Spre un nou Laocoon”, Clement Greenberg schimbă termenii dialogului, investigând arta abstractă ca reacție la o confuzie a artelor și cum ar putea face față confuziei. ,,A fost, este și va fi, un lucru ca o confuzie a artelor”. El studiază istoria artei ca artist care încearcă să imite prototipul dominant al artei, care servește la unirea sau combinarea artelor. Greenberg  mai argumentează că valoarea artei constă în evidențierea și posibilitatea de a suprasolicita mediul.

Lucrările mai recente în domeniul Ut pictura poesis au explorat permutările variabile ale relației originale de pictură / poezie. Publicată în 1983, „Ut Pictura Biographia: Biografie și pictura portretului ca artă sora” a lui Richard Wendorf încearcă să extindă relația generală a picturii și poeziei cu o definiție mai specializată a portretelor și a biografiilor. El extinde afirmația lui Aristotel că un portret poate să creeze dintr-odată un ideal de frumusețe și o asemănare reală și să îl unească cu scriitori mai târziu, cum ar fi Socrates și Dryden. Recunoscând diferența strictă a lui Lessing între timp și spațiu în forme literare și artistice, Wendorf susține că un portret se angajează în mișcarea temporală. Factori precum „un timp de contemplare” … ,,timp intrinsec”, sunt inerenți texturii în sine a unei imagini, a compoziției sale sau a aranjamentului său estetic” .

Zece ani mai târziu, W.J.T. Mitul lui „Ut Pictura Theoria: Pictura abstractă și limba” se ocupă de întrebarea dacă arta abstractă a scăpat, de fapt, toate urmele formei verbale și ce înseamnă ea dacă are. Criticând lectura superficială a artei abstracte a lui Tom Wolfe, Mitchell se bazează pe recunoașterea că arta abstractă depinde de un fel de „contaminare verbală” sub forma teoriei. Ideea că arta se bazează pe teorie nu este una nouă, iar Mitchell  urmărește acest lucru la artiștii timpurii (precum Turner, Blake și Hogarth) şi în arta abstracă din Europa, iar mai târziu în cea a americanilor. El răspunde cu îndemânare unor posibile obiecții că teoria este în afara sferei pictorului, prezentând două răspunsuri; chiar arta figurativă depinde de spectatori cunoscând o narațiune care există în afara picturii, iar arta abstractă are în continuare conținut și subiect, deși reprezentările pot fi absente.

Similaritatea horatiană, oricât de interpretată, a afirmat asemănarea, dacă nu identitatea picturii și a poeziei; și dintr-un nucleu atât de mic a venit un corp amplu de speculații estetice și, în special, o teorie impresionantă a artei care a predominat în secolele 16, 17 și cea mai mare parte din secolul al XVIII-lea. În timp ce câțiva poeți au acceptat propunerea că pictura depășește poezia în imitarea naturii umane în acțiune, precum și în a arăta o frumusețe ideală neoplatonică deasupra naturii, mulți dintre ei au percheziționat provincia picturii pentru o mai mare glorie a poeziei și au anunțat că pictorii preeminenți sunt poeții. Printre poeții descriși ca pictori-maeștri se numără Theocritus, Virgil, Tasso, Ariosto, Spenser, Shakespeare și Milton, fără a menționa numeroși peisagiști ulteriori în poezia descriptivă, prerafaeliții și parasienii. Pictorul și criticul, Reynolds a făcut ca Michelangelo să fie martorul primului „aspect poetic al artei noastre” de pictură (Discurs 15, 1790). Astfel, un poet „poetic” sau foarte imaginativ ar putea fi comparat cu poeții ,,picturali”.

Ut pictura poesis a oferit o formulă – a cărei reușită ,,cu greu neagă”, a remarcat Rene Wellek – pentru analizarea relației dintre poezie și pictură (și alte arte). Oricât de reușită, formula Horațiană s-a dovedit a fi utilă – cel puțin a fost folosită – în multe ocazii ca o precepție de a ghida efortul artistic, ca o incitare la argumentele estetice și ca un concept de bază în mai multe teorii ale poeziei și ale artelor. Singur și cu multe modificări și transformări, ut pictura poesis a inspirat o serie de comentarii semnificative despre artă și poezie și chiar a contribuit la lucrarea și teoria mai multor pictori, mai ales „învățat Poussin”. Mai mult decât atât, ca și alte locuri comune de critică, formula Horatiană a stimulat și a atras o varietate de opinii despre poezie și pictură, care sunt greu de legat de declarația originală.

Pe de altă parte, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, rudenia poeziei și picturii a apărut într-o lumină mai favorabilă în legătură cu artele din Est – în generalizări despre „sentimentul poetic” al picturii orientale și caracteristicile pictoriale ale chinezilor și poezia japoneză și, odată cu cunoașterea din ce în ce mai mare a artei orientale, în studii istorice și critice care stabilesc relațiile strânse dintre poezia orientală și pictura. În China, poeții erau adesea pictori; și critici, în special în secolele 11 și 12, au declarat paralelismul poeziei și picturii în limbaj apropiat de cel al lui Simonides și Horace. Potrivit lui Chou Sun, ,,Pictura și scrisul sunt una și aceeași artă”. Scrierea caligrafiei implicite, care lega pictura cu poezia. Astfel, un poet ar putea ,,picta poezie”, iar un pictor scria ,,poeme fără sunet”.

Aceste viziuni orientale au determinat o serie de poeți din Europa și America să urmeze regulile japoneze pentru poezii și canoanele chineze de pictura și chiar să scrie vopsele ,,orientale” – „imagini” direct prezentate în ochi, „impresii” câteva lovituri de silabe și linii, evocări ale dispoziției, epigrame iratice și reprezentări, mai degrabă decât reproduceri ale naturii. Cu toate acestea, poeziile care reflectă tendința estică de a considera poezia și pictura drept „două părți ale aceluiași lucru” erau lucrări experimentale și specializate care includau doar câteva dintre resursele celor două arte. Mai mult decât atât, analiza critică a „aceluiași lucru”, cu „cele două părți” ale picturii și poeziei, rămâne cel puțin la fel de dificilă ca și explicația observației horatiene „așa cum pictura este și poezia”.

Astăzi, pictorii și poeții studiază rareori similitatea horatiană și textele extinse ale tratatelor italiene, franceze și engleze asupra teoriei umaniste a picturii și câțiva artiști se interesează dacă pictura avea vreodată un superior, un bătrân sau o altă soră. Dacă pictura pare prea variată pentru a permite oricui să o definească exact, același lucru este valabil și pentru poezie. Relația dintre poezie și pictură a fost reafirmată cu repeziciune în perioada 1910-1930 de către poeții Futurismului, Dada și Suprarealismului (de exemplu, Marinetti, Tzara, Schwitters, Breton) și de poeții lui De Stijl (de ex. Theo van Doesberg). În New York, o afinitate strânsă s-a dezvoltat între pictori (de exemplu, William Marsden, Marcel Duchamp) și poeți, precum Mina Loy, William Carlos Williams și Wallace Stevens. Orice pictură este, poezia este aceeași! De vreme ce propoziția Horațiană poate fi folosită din nou, pictorul poet, a biruit. Poeta Anna Nora Rotaru demonsrează prin acest volum de excepție relația dintre cele două surori: poezia și pictura

Dialectica dintre pictură și poezie evidențiată în lucrările Annei Nora Rotaru, dezvăluie ceea ce văd ca o incapacitate pentru oameni de a crea folosind doar un singur sens. Întrebarea în ce sens este mai ,,naturală” și mai puțin arbitrară este una nesfârșită, dând rezultate adesea previzibile. O problemă mai presantă și mai provocatoare este aceea a vibrațiilor dintre poezie și pictură, chiar între simțurile noastre înseși. Pentru poetul român, pictura și poezia au în comun experiența estetică, plăcerea pe care un privitor o are  în fața lucrării sublime și creative.  Privind tablourile poetei Anna Nora Rotaru auzi poezia, citindu-i versurile ai în față imaginea trăirilor. Pictura și poezia, considerate contexte imitative sunt diferite: vopseaua este potrivită pentru afișarea de calități senzoriale, tactile, pot aminti numai elemente argumentative; Cu toate acestea, poezia face procesul invers. ,,Ut pictura poesis” (“ca pictura e poezia”) maxima lui Horatio.

,,După cum, prin culori și forme, unii izbutesc să imite tot soiul de lucruri…, poeții reprezintă arta care imită slujindu-se numai de cuvinte, simple ori versificate.” (Aristotel, Poetica). Anna Nora Rotaru, își  pune în mișcare sufletul, răspândind un ton și un spirit de unitate, printr-o forță magică și unificatoare – imaginația. ,,Poezia nu se învață de la alții, nu e un act mimetic. Poetul e un Narcis, își asumă existența lumii prin propria-i trăire; are centrul creației în el însuși” (Friedrich Schlegel).

Volumul ,,Ut pictura poesis” ne arată, complexitatea dintre poet – pictor, menirea medicului de a salva suflete, și a omului de a aduce un balsam prin vers celor apropiați. Anna Nora Rotaru o iubitoare de oameni și frumos, mocnește ca un rug pe altarul creației. Poezia Annei Nora Rotaru se așează cuminte între pagini, păstrând o linie clasică, având tendința să compare poezia cu un tablou, construind astfel o metaforă, în timp ce, făcând diferențierea dintre  poezie și tablou, poeta afirmă un adevăr literal.

Putem vorbi despre o remarcabilă ars poetica a expresionismului, lirismul poetei fiind plin de culoare pentru persoana iubită. Frământată de întrebări existențiale, se situează adesea, ancestral, într-un dialog direct. Anotimpurile, sentimentele, tăcerile albite de mersul  lucrurilor, o întăresc prin vers găsindu-și aleanul. Este greu departe de țară, și totuși inima este acolo unde îi sunt cei dragi. Contopindu-se cu sentimentele celor din jur, reușește să surprindă realități de viață dureroase. Poeta Anna Nora Rotaru scrie din iubire, fiecare poezie având rolul unui dar mistic, ca un pocal dăruit în noapte de îngeri veghetori. Chemările și tristețile sunt apele reci ce le întâlnește în noapte. Anna Nora Rotaru este într-o căutare asiduă a descoperirii eului său poetic. Pioșenia versului religios, tematica filozofică, cuprinsă de acel fior liric unic, îi dau noblețe  și statornicie. Ea scrie din iubire față de cuvânt, așternând în brațele noastre ca pe niște flori, poemele ce alcătuiesc acest volum presărat cu imaginile tablourilor care te învăluie mirific. Versul transformat în pictură are același strigăt într-o lume a culorilor la lumina farului. Singurătatea, marea, furtuni și epavă în flăcările asfințitului, sunt doar câteva tematici a picturilor ce însoțesc versurile. Tablouri care vorbesc și versuri care te încântă prin culoare: ,,Verdele… e primăvara-n izbucniri de clorofilă…/ Roșul e însă și-al zorilor, apusurilor ce sângerează…/. Inclusiv gândurile  au prins culoare. Are un stil clasic al picturilor, folosind tehnica uleiului,  predomină florile, frumusețea naturii dar și neastâmpărul poetei-pictor frământată de mersul vremurilor…În preajma ei, pietrele prind viață. Chipuri angelice, elemente stilizate, multe cu teme religioase. Cele 50 de lucrări care însoțesc versurile, reprezintă doar o parte din opera poetei-pictor.

Mesajul Annei Nora Rotaru, este unul edificator: un îndemn pentru pregătirea raiului nostru…

De crezi că te-ai rătăcit și drumul ți-ai pierdut, / De crezi c-orbecaiești prin întuneric, în zadar, / Nu dispera, să-ți faci un drum al tău de străbătut, / O lume-a ta, grădină, o casă, un pat, un așternut, / În care, noroc să simți, de parc-ai câștigat la zar, / Neașteptatul vieții dar…// Și vei vedea că necazul ce-l purtai în subsuoară, / Crezând că pe lume-ai fost adus de crudă soartă, / Că erai un om pitic sau fărâmițat în grămăjoară, / Va dispărea și-n tine vei găsi ascunsă o comoară…/ Să-i descifrezi inscripția, cheia pentru noua poartă : /  ”Visează, iubește și… iartă ”… ( Pictează-ți raiul tău…)

 

––––––––––––––

Mariana Gurza

Timișoara

24 ianuarie 2018

(,,Cuvânt și imagine” – prefață la volumul ,,Ut pictura poesis” de Anna-Nora Rotaru, Editura Singur 2018, Colecția ,,Scrisul de azi”)

 

 

 

 

 

Vasilica Grigoraş – Haiku

 

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

tata la oaste –
mama întinde războiul
urzind timpul

Mi s-a părut cel mai bun ca idee. În primul rînd pentru că se foloseşte de o situaţie extrem de cunoscută, care este şi trama Odiseei. În al doilea rînd pentru folosirea în dublu sens al cuvîntului războiul – fiecare cu războiul lui. În al treilea pentru că, în ciuda aparenţei metaforice, urzind timpul mărturiseşte un adevăr extrem de dur şi trist, femeia singură trebuie să schimbe urzeala vieţii de pînă atunci. Pentru cei care nu acceptă încă, poate e un bun exemplu că se pot scrie haiku-uri şi fără kigo (clasic). Războiul e pentru oameni un sezon de departe mai redutabil ca orice anotimp. Nu e vorba aici despre relativ duioasa integrare în cosmosul natural ci despre supravieţuirea în plin dezastru uman. (Corneliu Traian Atanasiu)