Gheorghe Constantin Nistoroiu: Fiicele Fecioarei Maria în rezistența anticomunistă

                   FIICELE FECIOAREI MARIA în REZISTENŢA

                            ANTICOMUNISTĂ DACOROMÂNĂ

                                                partea a II-a


         „Dă-mi, Doamne, durerile toate

                           şi lasă-mă fără dor

           Dar fă şi un pic de dreptate

                      pentru acest popor.

           Că-i lacrimă pâinea pe masă

           Şi-i sângeră fruntea de spini, 

           Mâncat de vânduţii de-acasă

           Vândut de mâncăii străini.”

(Sfânta Fecioară MARIAIcoană-Mânăstirea Sihăstria)

   Fecioara Maria este Odorul cel mai scump, cel mai dorit şi cel atât de mult aşteptat al Maicii sale, ANA-cea de care Bunul Dumnezeu s-a îndurat, s-a bucurat şi a hărăzit-o spre bucuria întregii lumi, spre fericirea cerului, a pământului omenirii şi a celui pelasg.

 

   Dumnezeiasca Maică ANA poartă în sânul zămislirii sale cel mai curat suflet în care s-a întrupat Frumosul, Binele, Adevărul, Hristosul, deschizând fereastra întregii lumi, aducând mugurii Primăverii ce se sparg în ramuri, fascinează şi inundă verdele veşniciei.

   Noi, creştinii în fiecare zi Îi adresăm Fecioarei MARIA rugăciuni cu cereri foarte multe și chiar dacă  adesea uităm să și mulțumim dovedeşte, totuşi,că o cinstim permanent.

   În Icoana sublimităţii Fecioarei Maria se reflectă Apoteoza marilor destine româneşti.

 

În Icoana MAICII Domnului cu PRUNCUL, părintele Benedict Ghiuş ne îndrumă privirea asupra sublimităţii Sfintei Icoane, <<Dulcea sărutare>>: „Chipul Fecioarei-Mame pe icoană arată omenirea, chipul Pruncului arată dumnezeirea, iar strânsa alipire a obrazurilor lor arată inexprimabila dragoste dintre Dumnezeu şi oameni.” (c.f. Aspazia Oţel-Petrescu, Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. Ed. Scara, Bucureşti-2001, p. 99)

Întreaga viaţă a Maicii Domnului înseamnă Veşnicia, şi-o împleteşte prin dragostea Ei faţă de toţi oamenii, pentru ca împreună să slujim Iubirii întru Dumnezeu şi Neam.

Unul dintre marii Duhovnicii ai Rugului Aprins Ortodox, al slujirii Maicii Domnului,  Arhimandritul Arsenie Papacic desprinde o rază din Taina Împărătesei divine: „ Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oamenii necăjiţi, slabi şi prigoniţi, în orice fel, decât s-ar simţi înconjurată de îngeri. Maica Domnului jertfeşte mereu, suferă mereu şi cred că se luptă chiar  şi cu dreptatea divină, apărând pe neputincioşii care o cer în ajutor. Iubeşte peste închipuire de mult şi fără de alegere şi pe cei ce sunt răi şi chiar pe cei nepăsători… Dragii mei, Maica Domnului este aşa de desăvârşită încât nu putem decât să-i zicem: <<Iartă-ne că nu te putem înţelege, dar noi te iubim!>>” (Între timp şi veşnicie –Viaţa părintelui Arsenie Papacioc.Ed. Accent Print-2014, p. 251)

Tocmai această dragoste nesfârşită, această sacră compasiune, această dumnezeiască comuniune a MAICII Domnului faţă de noi a făcut să se reverse FRUMUSEŢEA Ei fără asemănare, ca  o mireasmă cerească într-o multitudine de daruri şi să ţâşnească în firul vieţii inimoaselor creştine, uneori abia înverzit, alteori abia înmugurit, deseori abia înflorit, nimbul angelic, focul mistic ori crezul partizan ca un fior sublim al Suferinţei creştine şi al Jertfei curate, ce s-a întrupat într-un ideal sfânt al reînnoirii şi al demnităţii noastre dacoromâne.

   Marea şansă a omenirii şi privilegiul divin pentru dacoromâni, cred cu tărie că a fost naşterea pe pământul Daciei Mari a Fecioarei Maria şi asumarea destinului ei mistic-uman întru Destinul dumnezeiesc al mântuirii.

    Fiicele Fecioarei Maria, Luptătoarele-eroine au fost sortite Destinului Crucii lui Hristos.

În infernalele lagăre concentraţionare, unde biciuia permanent crivăţul teroarei, unde se rostogolea ca o avalanşă toate sudalmele ordinare, unde se năpustea tot mai des ca un uragan apocaliptic ura acelui proletariat dresat să muşce şi să sfâşie la arătarea biciului stăpânului, în celulele încremenite cu zăvoarele coborâte în bernă, Aripa Duhului Sfânt alina sufletul reînmugurindu-l spre viaţă. Jalea deodată dispărea ca o ceaţă grăbită, iar suferinţa prindea nimbul de rouă al rugăciunii care răspândea mireasmă în jur ca pe o sublimă cântare.

Locul deznădejdii eroinelor se purifica în suflet încet la început, abia ca o flacără plăpândă, apoi pe măsură ce Duhul sufla lumina iubirii, deodată focul se înteţea lăuntric, dând putere urcuşului spiritual spre marile năzuinţe serafice ale cuminecării crezului lor, ale împlinirii sensului comuniunii cu Dumnezeu, cu Fecioara, cu Sfinţii, cu Martirii, cu Neamul.

Drumul Crucii asumate le-a luminat Calea fidelităţii față de idealul ales, înnobilându-le serafica dăruire.

În Dacia Marelocul aşezării lui Dumnezeu, harul şi binecuvântarea au fost oferite diferit: pentru femei frumoase-pământene  şi pentru femei frumoase cu destin ceresc, astfel:

   MARIA Cantemir-fiica cea mare a Voievodului Dimitrie Cantemir, una dintre cele mai erudite şi mai frumoase prinţese ale Europei acelei vremi, descendentă a frumuseţii traco-geto-dace princiare, regale, imperiale ori eroic-legendare,Reginele Hestia, Tomiris, Dochia, Sf. Împărăteasă Elena-mama Împăratului Constantin cel Mare, Sf. Muceniţă Ecaterina, poeta Sapho, Maria Voichiţa, Despina Basarab-Maica Platonida, Anastasia Rudeanu, Teodora Cantacuzino-Maica Teofana, mama lui Mihai Viteazul, Maria Lupu-Radziwill, Ruxanda Lupu-Sultana, Maria Brâncoveanu, Marghioliţa Roznovanu, Mărioara Sturdza, Ana Bantăş-Cantemir-bunica, Casandra Cantacuzino-Cantemir-mama, Raluca Iuraşcu-Eminovici, mama Luceafărului Emin, Iulia Haşdeu, Raluca Sturdza-Monahia Maria, Maria-regina României Mari, Ileana-Maica Alexandra, Felicia Avramescu-Sturdza-muceniţa, Maria Tănase-regina cântecului, Marieta Iordache-Maica Mihaela, Florica Savu-muceniţa, Elena Bagdad-muceniţa, Aurica Munteanu-Baciu C. Petru, Oltea Manoliu Bellu, Maria Popa-Beiuş, Natalia Nicolicescu-Vasilcovschi, Patricia Codău-Maica Ecaterina, Ecaterina Gâţă, Maica Tatiana-Tismana, Anastasia Popescu-Mama Sica şi toate fiicele Daciei Mari de pretutindeni.

TEODORA Ageu, născută la Ţărăţel-Arad în 1923, luna Martie, ziua 6. A fost una dintre strălucitele studente al Universităţii din Cluj. O militantă de excepţie a naţionalismului creştin ortodox, Teodora s-a căsătorit cu Ioan Ageu-liderul Centrului Studenţesc Creştin Ortodox-filiala Cluj. Teodora a fost arestată în Iulie 1948, executând în fiorosul lagăr pentru Femei-Mislea, 6 ani de groază şi tortură, până la eliberarea din 12 August 1954.

(Corneliu Cornea, Luptători şi Martiri ai Rezistenţei Anticomuniste din Judeţul Arad. 1945-1989. Ed. Multimedia-Arad-2007, p. 21)

Teodora şi-a luat viaţa în serios ca pe o şansă divină dăruind-o înmiit celor dragi.

ANA Bacoş-fiică a Aradului născută în anul 1910. Fire dârză, energică, hotărâtă, purtătoarea a cinstirii strămoşeşti, zeloasă amazoană modernă şi-a pus toată fiinţa ei în slujba naţiei creştine, înrolându-se rezistenţei religioase anticomuniste. A fost arestată în 1952 şi condamnată la muncă silnică pentru 15 ani din care a executat 12. După eliberare a rămas aceeaşi fidelă luptătoare aflată permanent în vizorul securităţii comuniste. (ibid., p. 30)

Ana şi-a făurit prin sacrificiu o făptură nouă capabilă să admire frumuseţea vieţii.

ECATERINA Crişan (Nănuţa)-tot arădeancă, născută în 1911. Ambiţioasă, consecventă, credincioasă, contabilă, Ecaterina îşi dorea să-şi pună conştiinţa în dragostea divină şi dorul de Ţară. Trădarea regelui Mihai, a camarilei sale şi invazia sovietică i-a oferit şansa să devină o luptătoare înfocată pentru Moşia neamului, Crucea lui Hristos şi a Strămoşilor Daci.

A fost arestată de securitate şi condamnată de Tribunalul Militar Timişoara la 10 ani, pe care-i execută integral între 1953-1963, în fioroasele temniţe: Timişoara, Mislea, Miercurea Ciuc, Arad şi Oradea. (ibid., p. 74)

Ecaterina a ţesut cu urzeala comuniunii harului prefigurarea fericirii vieţii sacre.

 

EUGENIA Focşa-Donici s-a născut în Ajunul Sf. Ierarh Nicolae în anul 1928, ca un dar preţios şi binecuvântat. A moştenit o inteligenţă genetică, devenind una dintre studentele sucevene de merit, dar şi o râvnă dacică, străbună dovedindu-se o partizană înfocată. Omniprezenta securitate pune gheara roşie, care a sfâşiat mii de suflete pure, pe ea la 25.08.1950 şi o condamnă prin Tribunalul Militar Iaşi la 6 ani temniţă grea. Înfruntă cu demnitate toate ororurile închisorilor: Iaşi, Suceava, Botoşani, Miercurea Ciuc, Mislea, Jilava, până la eliberarea din 22. 08. 1956. (ibid., p. 98)

Eugenia a dobândit puterea de a preface visul libertăţii în adevărul vieţii creştine.

 

MARIA Godea s-a născut la 24 Septembrie 1932, într-o familie evlavioasă de arădeni harnici. A crescut în leagănul legendelor străbune care-i configura neamul dârz într-o aură de legendă. Fire tenace, cu dorul de ţară permanent aprins în piept şi cu nădejdea în izbânda Crucii, Maria s-a alăturat soţului ei Ioan Godea-liderul unui grup al studenţilor naţionalişti creştini, situându-se la înălţimea partizanilor eroi anticomunişti. Cu o zi înainte de împlinirea a 21 de ani, pe 23 Septembrie 1953, a fost arestată şi condamnată de Tribunalul Militar Timişoara la 7 ani de temniţă. A trecut cu suferinţă şi demnitate prin funestele penitenciare: Timişoara, Miercurea Ciuc şi Mislea. S-a eliberat în 20 Septembrie 1960. (ibid.,p. 108)

Maria nădăjduind în destinul Neamului a acceptat orice provocare sortită vieţii.

 

   VICTORIA Holtean a văzut lumina zilei în cetatea Aradului la 5 Iulie 1928. După bucuriile Dumbravei copilăreşti, devine o adultă ambiţioasă, consecventă, studioasă şi zeloasă naţiunii sale dacoromâne. În 1945, pe când era elevă este remarcată de ocupanţii sovietici samavolnici şi arestată. Suferinţa în detenţie a făcut-o şi mai îndârjită în cauza românismului pe care o susţine cu un simţ profund, responsabil de învăţătoare, dar şi cu un înalt devotament naţionalist. Aceeaşi sinistră securitate o arestează la 16.04.1961. Tribunalul Militar din Cluj a condamnat-o la muncă silnică pentru 12 ani de zile. Îndură cu stoicism calvarul temniţelor din Jilava, Văcăreşti, Miercurea Ciuc, Arad şi Oradea. A fost eliberată odată cu marele Lot din anul de graţie 1964.  (ibid., p. 117)

Victoria şi-a răsfrânt crezului, împlinirea maturităţii lăuntrice,  ca pe o datorie a vieţii.

 

MARIA Huiu vine ca o binecuvântare în casa familiei sale arădene în 25 Aprilie 1936.

Astrele împreună cu ursitoarele i-au hărăzit pe lângă frumuseţea selenară, caracterul unui curaj de cremene, de neclintit parcă predestinată încercărilor tot mai grele. De pe baricada luptei anticomuniste unde răspândea atâta entuziasm, cade în cursa securităţii. Tribunalul Militar-Iaşi, ca toate celelalte tribunale roşii, teritoriale, subordonat securităţii a condamnat-o în 1956, la 6 ani închisoare. Ani pe care i-a purtat cu umilinţă, suspine, trudă şi teroare prin lagărele Arad, Miercurea Ciuc, Suceava. N-a plâns, s-a cutremurat doar, lăsând câte un surâs înlăcrimat ca o dâră de speranţă celor din jur. Graţie comportamentului ei exemplar regimul sadic ateu a favorizat-o cu încă un an în Bărăgan cu domiciliu obligatoriu. (ibid., p. 119)

Maria a sporit şi s-a întărit în conştiinţă, în focul luptei consfinţindu-şi chemarea.

 

ALEXANDRINA TeglaruVoinea, fiica lui Laurenţiu şi Alexandrinei, născută în Topliţa la 18 Ianuarie 1924. Rămâne orfană de ambii părinţi. Conducătoare a Centrului Universitar Creştin Ortodox-Cluj, Alexandrina a fost o studentă eminentă, cu un spirit de analiză rar întâlnit, cu o capacitate de sinteză şi o înţelegere a lucrurilor profunde, care-i dezvelea înţelepciune. Energică, hotărâtă, educată în spiritul moralei creştine, Alexandrina devine o înfocată naţionalistă aruncându-se în vâltoarea luptelor privind rezistenţa anticomunistă.

Anul coşmarului absolut-1948, s-a năpustit peste viaţa universitară a studenţilor creştini precum bombele atomice americane la Nagasaki şi Hiroshima, arestând aproape toată Frumuseţea Primăverii înflorite a Vieţii ortodoxe daco-române.

Cine simţea româneşte şi trăia după normele creştine era considerat cel mai temut duşman al proletariatului Internaţionalei comunisto-democrat din România şi din afară.

Ataşată zelului ei se alătură partizanilor conduşi  de avocatul Leon Şuşman în primăvara anului 1949, dar după câteva luni pleacă în Munţii Apuseni. A fost prinsă şi arestată.

Securitatea i-a smuls copilul din braţe, iar Tribunalul fără-de-legii a condamnat-o la 15 ani muncă silnică. Micuţul a fost internat într-o creşă M.A.I., dar a făcut infecţie şi a murit.

   „… Era foarte bolnavă… Era încă sub efectul drogării, spunea colega ei de suferinţă scriitoarea mistică Aspazia Oţel-Petrescu, nu-mi dau seama ce i-au sugerat nenorociţii pentru că Dina avea halucinaţii înfiorătoare: torturări, execuţii, imagini terifiante care o umpleau de groază… Nu-şi putea domina spaima şi durerea pentru că în toate scenele de groază victima principală era fiul pe care i l-a smuls din braţe la arestare.”

În urcuşul sufletului ei către azurul ceresc camarada Aspazia îi prinde de aripa angelică acel adio celest care, se răsfrânge nouă, urmaşilor lor ca un îndemn sfânt: <<Să detronaţi pentru totdeauna minciuna, să studiaţi istoria şi s-o refaceţi! Să realizaţi asanarea morală a acestui neam! Fără ca sufletul să fie vindecat de frică şi să-l preamărească pe Dumnezeu, nu puteţi face nimic! trebuie să ştie şi copiii voştri despre viaţa şi faptele înaintaşilor, să le urmeze pilda şi să meargă cu fruntea sus spre Înviere!>> (Aspazia Oţel-Petrescu, In Memoriam Spice. Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 189-190;  Ion Gavrilă Ogoranu/ Elis Neagoe-Pleşa/ Liviu Pleşa, Brazii se frâng, nu se îndoiesc, vol. VII. Rezistenţa anticomunistă din Munţii Apuseni. Ed. Marist, Baia Mare-2007, p. 331)

 

Mărturisirea credinţei, crezului, suferinţei, jertfei ei şi a unei părţi a camaradelor partizane anticomuniste acoperă cele două volume pe care le-a dorit, le-a trăit şi le-a asumat tipăririi: Lacrima prigoanei-ca o mărturie sacră daco-română pentru Cruce, Glie, Adevăr şi Libertate.

Alexandrina şi-a pus sufletul temelie Neamului, din care susură permanent Lacrimile prigoanelor, neîncăpute în râuri şi mări, ca un Imn de foc adus cerului neînserat al Fecioarei Maria-Ocrotitoarea tuturor fiicelor Ei.

 

Eroismul şi atitudinea Partizanelor noastre anticomuniste au fost la înălţimea ostaşilor bravi din linia întâi care au luptat pentru întregirea şi reîntregirea Patriei creştine şi a martirilor din sânul Batalioanelor de sacrificiu jertfiţi pentru dezrobirea fraţilor încătuşaţi de ateismul sovieto-bolşevic.

Tinereţea, chemarea, cântarea, binele, frumuseţea, vibrarea, adevărul, îmbrăţişarea, râvna, dăruirea şi jertfa lor-un torent al lacrimilor prigoanelor s-a aprins ca un azur sublim în petale de Dor, în aură Eroică, în cunună Mucenicească, în bucium mistic, în surâs serafic de Cer.

Ele şi-au aprins sufletul Primăverii lor de la Vestalele nemuritoare dace, pentru a-l arde continuu în veşnicia altarului ortodox creştin.

„Eu n-am avut, Doamne, aur să-i dau/ Vieţii vrăşmaşe tribut./ Din anii mei tineri ce-n mine sunau/ O salbă de preţ i-am făcut.// I-am dat şi grădinile-mi grele de flori,/ Belşug de culoare aprinsă/ Şi-aripile care m-au dus peste nori/  şi fruntea cu zare încinsă.// Dar viaţa hapsână a vrut să mai pun/ un galben în salba de foc/ Şi-am rupt ca pe-un mugur din cerul meu bun/ Şi steaua ce-mi poartă noroc.// Iar anii din salbă au ars ca de jar,/ Cu ei şi întregu-mi avut…/ Nimic n-am dat vieţii vrăjmaşe în dar,/ I-am dat tinereţea, tribut!”

(Eugenia Indreica Damian-„Tribut”)

Supremă şi permanentă supravenerare Fecioarei Maria!

Admiraţie, respect, recunoştinţă, cinstire, gloriei nemuririi Eroinelor dacoromâne!

   Tuturor Mariilor, Anelor şi nu numai lor, binecuvântare cerească şi aleasă preţuire!

 

 Alese mulțumiri  Fondului de carte-Arhiva Dumitru Ionescu-Bucureşti.

 GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/09/07/gheorghe-constantin-nistoroiu-fiicele-fecioarei-maria-in-rezistenta-anticomunista/

Iulian CHIVU: Prefață la volumul ,,Etern, într-o eternă noapte-zi”

Interviul, literar sau jurnalistic, îşi revendică neîndoielnic identitatea ca gen, şi într-un caz, şi în altul, mai înainte de toate, prin relevanţă; personalitatea intervievatului, abil provocată, fiind singura în măsură să confirme sau să infirme supoziţii, teze, subtilităţi şi, de ce nu, intenţii, teorii, speculaţii. Practicat în literatură din vechime, el, astăzi mai mult ca oricând, scurtează căi rătăcitoare, spulberând ipoteticul şi misteriosul, iar celui care reverberează prelung la remanenţele lecturii îi iluminează orice nepătruns. Asta vrea şi reuşeşte să facă în chip elevat conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin, de la Literele Universităţii timişorene, printr-un eseu hermeneutic în dialog cu Poetul Eugen Dorcescu, intitulat „ETERN, ÎNTR-O ETERNĂ NOAPTE-ZI”, remarcabilă carte de interviuri, după ce a izbutit nu de mult o ediţie critică [1] a operei cunoscutului poet timişorean.

Libertatea autorului de a alege tema, cunoaşterea fără aproximări a personalităţii intervievate, documentarea şi profunzimea înţelegerii operei, modalităţile abordării sunt doar câteva dintre condiţiile sensibil esenţiale ale genului. Precăderea unora sau altora se repercutează nemijlocit în finalizările colocuţiei, în estetica ei. Aşa se explică şarmul Convorbirilor Ioanei Revnic[2] cu Alex. Ştefănescu şi tot aşa se explică investigaţiile hermeneutice din cartea Mirelei-Ioana Borchin. După substanţialul eseu conexiv din Nirvana[3], autoarea constată că ar mai fi câte ceva de spus, că dialogul cu Eugen Dorcescu ar putea continua dincolo de poetica treptelor –  o aplicată trimitere la perspectiva hiperlucidităţii metafizice, a cuprinderii arhi- în arhe- şi invers –  şi că fericirea poetului[4] nu se poate concepe decât în libertatea lui, în receptare, în spirit; modalitatea cea mai relevantă, iată, fiind interviul. Poate că premisele întregii cărţi de interviuri a Mirelei-Ioana Borchin se concentrează în teza formulată de poet, atunci când îşi proclamă identitatea: „Eu nu sunt nici teolog, nici filosof; eu sunt poet”, deşi poezia lui

Eugen Dorcescu, în metafizica ei, nu poate ocoli nici onticul, nici epistemicul.

Dumnezeul lui, mărturisit cu fervoare, se relevă dincolo de religie, într-un numinos hibrid. El este un El Shaddai, care remodelează adânc în spirit: „De câte ori v-a omorât El Shaddai?” (întreabă autoarea – n.n.). „De multe ori. Cel mai recent, când mi-a luat-o pe Olimpia-Octavia. Oricum, de fiecare dată când am fost mai mult duh decât carne.”[5] Între revelaţie şi epistemă, pentru poet primează cunoaşterea prin suferinţă[6] şi, pe culmile ei, are loc revelaţia[7] desăvârşită, care nu anihilează, ci comunică în chip abisal. Aşadar, interviurile Mirelei-Ioana Borchin, aproape uneori de spiritul Dialogurilor platoniciene, vin să confirme, în acord cu poetul, ceea ce, sintetic, se consemna în eseul din ediţia critică. Prea puţin contează dacă autoarea a avut în intenţie o carte de interviuri, dar demersul lor exploratoriu evidenţiază contiguitate ideatică şi algoritm analitic aplicat, structurat pe niveluri constitutive care, cu atât mai mult, fac utilă apariţia editorială. Cele zece titluri din sumar o confirmă: Despre avatar, Despre forma poetică, Despre asocierea marilor religii, Despre O arhi-amintire, Despre libertatea poetului, Despre receptare, Despre un proiect de cercetare semiotică, Despre Shunyata, Despre Bătrân, Despre beatitudine şi spirit.

Volumul stă sub semnul unui motto ales cu inspiraţie din discursul poetului, prilejuit de lansarea ediţiei critice, la care am făcut trimitere mai sus, şi care vizează fericirea desăvârşirii artistului în operă: un topos karatos dincolo de materie şi spirit, unde fiinţa tinde spre eul profund al Fiinţei, percepute după o filosofie compozită, la interferenţa dintre vacuitate şi El Shaddai, asupra căreia Mirela-Ioana Borchin insistă suficient mai apoi. Se ştie însă că un interviu reuşit este o operă colectivă, în care autorului îi revine, fireşte, gloria, numai prin răspunsurile pe care le primeşte, dar pe care le-a provocat prin tehnici de valorificare a întrebării. În cazul Mirelei-Ioana Borchin, chiar dacă l-ar fi cunoscut pe Eugen Dorcescu numai cu ocazia realizării ediţiei critice Nirvana.

Cea mai frumoasă poezie, e uşor de presupus că se poate angaja cu acesta în interviuri documentate, interesante. Or, şi aşa, reperele dialogului, formularea întrebărilor, conducerea discuţiilor presupun o stăpânire riguroasă a tehnicilor interviului: stabilirea scopurilor, a tipologiei întrebărilor, conceperea acestora, evidenţierea cauzalităţilor etc. Sunt excluse, deci, din start, întrebările închise, întrebările dirijate, întrebările nesincere, sibilinice, se evită blocajele şi doar rareori se ajunge la nevoia clarificării punctelor de vedere, ceea ce, implicit, dă vioiciune dialogului: „E.D.[8]: […]Dacă ţin minte bine, la început tu nu ai fost foarte entuziasmată de ea [despre arhi-amintire – n.n.], dar, treptat, te-ai tot apropiat, până la stadiul de acum. M.-I.B.[9]: Cum nu am fost entuziasmată?!… Am considerat-o artă poetică. Coagula toate poeziile Dumneavoastră cu spiritul ei… E.D.: Ai fost, dar parcă nu o situai neapărat între cele de frunte.”[10] De regulă, dialogul decurge calm, printr-un ritm dictat de preambul şi precăderea interpretărilor sclipeşte evident: „Poezia Dumneavoastră trebuie reevaluată, fiindcă sunteţi un Poet ascendent, cu semnificative volume apărute după 2000, despre care este imperativ să se pronunţe specialiştii. În Spania, aţi fost promovat începând din 2008. Interesant este că v-a recomandat hispanicilor tot Virgil Nemoianu, cel ce vă considera unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani.”[11] Răspunsurile urmează cu acelaşi calm relevant: „Întâlnirea cu mediul literar şi universitar hispanic poate părea de-a dreptul providenţială. Un eseu al Profesorului Virgil Nemoianu a fost publicat de o revistă spaniolă şi, instantaneu, mi s-au cerut texte, ba chiar mi s-a propus să mi se traducă acolo un volum. Am fost onorat de propunere. Şi am publicat El camino hacia Tenerife, în tălmăcirea minunatului meu prieten, poetul, eseistul şi profesorul Coriolano González Montañez.”[12] Mirela-Ioana Borchin simte uneori nevoia de a extinde informaţiile şi atunci, fără a divaga, adaugă doar: „Care v-a luat şi un interviu, v-a tradus, a scris eseuri despre Poemas del Viejo şi despre Las Elegías de Bad Hofgastein, a învăţat limba română. E inimaginabilă devoţiunea lui. Motivată de convingerea că a descoperit un mare Poet.”[13] Suficient ca Eugen Dorcescu să completeze cu precizări pertinente şi importante, nu doar pentru poet: „Trebuie spus că iniţiativa a aparţinut, întotdeauna, spaniolilor, începând cu Rosa Lentini, care a dorit să-mi citească poemele traduse în franceză. Au urmat alţii. Spre exemplu, poetul, eseistul şi profesorul Andrés Sánchez Robayna, după ce a citit El camino hacia Tenerife, mi-a scris pentru a-mi cere să-i trimit toată poezia mea în spaniolă. Şi mi-a prefaţat al doilea volum, Poemas del Viejo, publicat de poeta Rosa Lentini, în Editura Igitur, din Montblanc, Tarragona. Această prefaţă, preluată la scurt timp de revista argentiniană „Analecta Literaria”, al cărei editor principal este Doamna Mónica Delia Pereiras, va rămâne un reper în exegeza poeziei mele.”[14]  Mirela-Ioana Borchin este atentă ca întrebările să asigure continuitatea ideilor şi, după caz, ele sunt când explorative[15] (preponderent ale determinării), când recurente[16] (sau de autoreglare) şi chiar de etichetă[17] (simple constatări care direcţionează tacit). Nivelul de cunoaştere  reciprocă a colocutorilor şi a subtextului poetic conduce spre un nivel de exprimare în consecinţă, colocuţia implicând acordul registrelor, ca de pildă: „M.-I.B.: Poemele în care apare Atotputernicul sunt limpezi şi luminoase, ca un cer de vară…  Şi câtă uşurinţă a rostirii, câtă inocenţă, în toate acestea! E.D.: Întâlnirea cu Domnul în pridvor? E aidoma celei din Poiană („Domnul străbate Poiana”) sau celei din zori, tot din Poiană („urma Lui”). E clipa revelaţiei, precum în poezia ce se încheie cu versul „Şoptind, ca ucenicul: Domnul este! (Cf. Evanghelia după Ioan, 21).” [18] Însă, dincolo de aceste aspecte, să le spunem tehnice, care scapă de regulă ochiului neavizat şi asupra cărora nici noi nu insistăm mai mult, în cartea Mirelei-Ioana Borchin strălucesc analizele –  ca demers şi sintezele –  ca orizont, de aceea subtitlul ei, Eseu hermeneutic în dialog cu Poetul Eugen Dorcescu, se cere considerat cum se cuvine, fiindcă, de facto, poetul Eugen Dorcescu este coautor al eseului dialogat, o observaţie ce se cere consemnată cu onestitate. Întregul este o singură partitură, comprehensiunea îşi are incidenţa în contiguităţile colocuţiei, argumentele –  covârşitor-persuasive –  întemeiază inferenţe care nu prisosesc, cu atât mai mult când se statornicesc în metatext. Iată de ce rezervăm acestui fapt în continuare spaţiul cuvenit şi, chiar dacă reluăm ideea, merită să o facem: fiecare interviu are suficientă identitate, exprimată în titlu, dar, toate la un loc, realizează ceea ce reţine subtitlul cărţii, adică un eseu hermeneutic în dialog cu poetul. În deschiderea acestuia, Mirela-Ioana Borchin decide să vorbească despre avatar cu o falsă vanitate: […]„De pildă, am vrut să înţeleg poetica avatarurilor, care irigă cu mister lirica dorcesciană. Cum de nimeni, în afara mea, nu s-a referit la ea?” Şi este adevărat: prea puţini s-au apropiat înaintea Mirelei-Ioana Borchin de acest subiect, deşi despre poezia lui Eugen Dorcescu s-a scris destul de mult şi cu temei. „Eu am aflat că aceste umbre se numesc avataruri (sau, mai rar, avatare, ori avatari), după ce le-am căutat ani întregi, după ce le-am descoperit”, ele fiind, de fapt, o străveche dimensiune psihologică, abia recent intrată în atenţia mentalului colectiv, mărturiseşte poetul. Din deschiderea acestui interviu, se face o apreciere generală a operei poetice dorcesciene, ceea ce a determinat, cu siguranţă, aşezarea lui la începutul sumarului: „Din punct de vedere semiotic, vă aflaţi într-o paradigmă postromantică.

Toate simbolurile sunt negate, sfărâmate în mii de bucăţi şi reconfigurate. Poezia nu se opreşte la inversarea polilor, ci revalorizează unitatea acestora: […] În poezia Dumneavoastră se amestecă femininul cu masculinul, când, cum. De exemplu: lupul Dumneavoastră e puternic, superior, masculin; însă nu muşcă, nu sfâşie, nu atacă, nu se apără. Nu e de temut. Se retrage, face o mişcare feminină; în context, asta e soluţia cea mai înţeleaptă, deci masculină.[19] De asemenea, cavalerul, războinic, supradeterminat de arme, de conflict, e şi trubadur. Sigur că şi trubadurul e un iniţiat, e creator, dar nu de cântece de luptă, ci de cântece de amor.” [20] Uluirea colocutoarei de a descoperi mecanismele subtile ale trăirii poetice, de a le scoate din inefabil conduce spre „conştiinţa lucidă care ne separă de noi înşine şi cea supralucidă care ne readuce în noi înşine”, în contextul unor paradoxuri, dincolo de care totul e vacuitate, libertate, iluminare, Nirvana, El Shaddai –  nonconveţionalul, nondiferenţierea[21]. Surjectivitatea ideilor accede spre piscurile metafizicului, cu predilecţie în interviul despre asocierea marilor religii (III), în cel despre Shunyata (VIII), ori în cel despre Bătrân (IX). Pe de altă parte, dar pe aceleaşi temelii textuale şi în aceleaşi întemeieri ale reflectării, se situează discuţiile despre forma poetică (II), despre libertatea Poetului (V), despre un proiect de cercetare semiotică (VII) şi, nu în ultimul rând, cele despre receptare (VI). Eseul final, despre beatitudine şi spirit (X), coronat opus, fără îndoială. Primul dialog, cel despre avatar, deschide către toate celelalte. Prin plurivalenţa lui, avatarul, cu etimologia lui în religiile hinduse, trimite, prin semnificantul şi semnificaţiile, care l-au consacrat ca simbol, spre reîncarnări succesive, spre surprinzătoare modalităţi de penitenţă, sau chiar spre începuturile epifaniei, spre proto-epifania orientală. Mirela-Ioana Borchin identifică, aşadar, în poezia lui Eugen Dorcescu, reflexe ale opţiunilor sale pentru cultura orientală, pentru reprezentări din hinduism şi buddhism, care se conjugă, alături de cele din marile religii occidentale, în conştiinţa care nu poate fi neant şi nu poate fi stinsă; de pildă, şi Apocalipsa vorbeşte despre continuitate prin Cartea vieţii veşnice. Discuţiile în metatextual ating probleme spirituale înalte, sensibile chiar, fără a fi simple divagaţii erudite: „E.D.: Asta e altceva. […] Or, religia e cult. […] Buddhismul nici nu neagă, nici nu afirmă existenţa unui creator, în timp ce Biblia vorbeşte de un început, de Creaţia lui Dumnezeu. Dar există şi alte diferenţe importante.” [22] Potrivit spiritului creştin, Mirela-Ioana Borchin ştie că „omul religios îşi găseşte în textele sacre speranţa că există o cale spre zeu, spre binele suprem, dorindu-şi ca, măcar prin ritual, prin rugăciune, să fie într-o relaţie cu acesta”, însă poetul se identifică într-o diferenţiere: „Religia e calea instituţionalizată spre zeu.

Misticismul e calea individuală, a fiecăruia, e o relaţie nemijlocită cu zeul.” Cu care zeu, însă? Cu unul necontroversat, cu un zeu al începuturilor, revelat patriarhilor ca El Shaddai, nume canaanean, cu rădăcini în Sumer, probabil un zeu al munţilor. Or, căutarea aceasta nu se face în scop cultic, ci pentru a împăca zeul cu eul însuşi, un lucru imposibil ca atare, atât pentru creştin, cât şi pentru buddhist, posibil însă la zeul începuturilor, care nu face diferenţe: El Shaddai. Discuţia se detaliază cât se poate de interesant cu evocarea unor amănunte, cum ar fi citarea îndemnului adresat de Buddha discipolilor săi: Nu sunt eu lumina voastră. Fiţi propria voastră lumină![23] Simultan, îmi vin în minte trei versete din Evanghelia după Matei 5.14-16: Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Eugen Dorcescu preia anumite orientări din buddhism, după cum îi mărturiseşte interlocutoarei sale, dar nu a renunţat la convingerea că această lume este totuşi creaţie şi, cu toate acestea, mărturiseşte „o religiozitate independentă, o sinteză, sau un misticism sincretic, de fapt, o metafizică”, elaborată îndelung: „S-a şi vorbit de influenţe reciproce între creştinism şi buddhism. Buddhiştii au studiat atent Noul Testament, Predica de pe Munte (care este, de fapt, Legea creştină) şi au spus despre creştinism că e adevărat, că e un buddhism… încă nedesăvârşit.” [24] Discuţiile Mirelei-Ioana Borchin cu Eugen Dorcescu, de fiecare dată pe suportul poeziei acestuia, la nevoie cu reproduceri de text, sunt captivante, deschise intervenţiilor, chiar şi controverselor. „Întrebărilor li se răspunde, în creştinism, prin revelaţie; în buddhism, prin iluminare, prin trezire. E vreo diferenţă? Doar că buddhiştii spun că şi revelaţia vine din noi înşine, nu ne e trimisă din afară.” [25] Teologia creştină însă, cum ştim, susţine cunoaşterea apofatică alături de cea catafatică şi de revelaţie.

Poetul, aşa cum se afirmă, se situează prin poezia lui într-un „cronotop sacru, mistic, acolo unde gândul a depăşit filosofiile, ştiinţa, tot.” Credinţele lui de un sincretism original („Eu am creat pornind de la sinteza dintre hiperluciditatea subiectivă şi triada spirit-conştiinţă-vacuitate”[26]) ating limanul desăvârşirii în Poemele Bătrânului (Poemas del Viejo). Acolo se atinge libertatea, prin iluminare, după depăşirea avatarurilor –  o dramă metafizică, existenţială, în care duhul (altceva decât spiritul) depăşeşte în Samsara perisabilul material, trupul, apropiindu-se de Nirvana. „Bătrânul este centrul poeziei Dumneavoastră. Trimite raze spre toată opera”, constată Mirela-Ioana Borchin.[27] Elementele hinduse, corect asimilate în poezia lui Eugen Dorcescu, printr-o bogată şi temeinică lectură a marilor opere din literatura universală, îşi revarsă simbolismul pentru cei mai mulţi doar ca ecouri adânci şi numai celor mai avizaţi li se relevă cu tot denotativul: „M.-I.B.: De când aţi asimilat noţiunea de vacuitate? E.D.: Prin lectură, i-am dat un nume. Eu o ştiam din experienţă, din intuiţie. Spiritul e încă definibil. Vacuitatea nu, e orizontul cel mai îndepărtat, esenţa esenţelor, Marele Simbol, Mahamudra. M.-I.B.: Ce bine sună cuvintele sanscrite! Samsara, Nirvana, Karuna, Karma, Mahamudra. […] E.D.: Da, sună splendid. Vacuitatea mai e numită Shunyata. […] M.-I.B.: Shunyata!!! Ce simbol solar, câtă lumină!”[28] Sunt destule motive pentru Mirela-Ioana Borchin să constate că poezia lui Eugen Dorcescu nu admite o lectură literară obişnuită, sau, dacă o admite, nu se relevă în toată splendoarea. Ea invită la relectură, la întâmpinarea elementelor-surpriză, cu turnúri spre liricul ascendent, la respectul pentru cultura limbii în care scrie poetul, fără a o silui: „Eu simt că am ceva de spus, nu am nevoie să chinuiesc cuvintele.

Găsesc, pentru orice gând, singura exprimare posibilă în acea situaţie. Sunt atât de fireşti, încât se integrează imediat în flux.”[29] Rigorile limbii, presimţirea conexiunilor spirituale erudite, echilibrul constant menţinut la cote înalte, moderaţia care evită excesivul sunt gustate de cititorii tineri, cu atât mai mult de cei însetaţi de cultură, din mediul universitar, interesaţi inclusiv de receptarea poeziei dorcesciene în critica literară, lucru de care se ocupă criterial-axiologic Mirela-Ioana Borchin în dialogul VI (Despre receptare). Sunt amintite aici interpretările lui Virgil Nemoianu, Laurenţiu Nistorescu, Marian Popa şi ale altora, adăugate girului primit la apariţia volumului de debut, Pax magna (Ed. Cartea Românească, 1972), din partea lui Marin Preda, a lui Mircea Ciobanu, Mihai Gafiţa, Alexandru Philippide, apoi prin referinţele lui Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Mircea Şerbănescu, Boris Crăciun, ale Olimpiei Berca şi, mai apoi, prin ecourile din mediul hispanic, datorate unor nume avizate, precum Mónica Delia Pereiras, Andrés Sánchez Robayna, Coriolano González Montañez, M. Cinta Montagut, Jaime Siles etc. Poezia lui Eugen Dorcescu, poet european în aprecierea lui Andrés Sánchez Robayna, şi nu numai a acestuia, aduce o respiraţie nouă în literatura română, fără îndoială graţie harului şi orizontului său cultural, care îi permit să se angajeze în teme filosofic şi teologic sensibile, în versificarea inspirată a Psalmilor şi a Ecclesiastului, cu convingerea că există [totuşi] un public capabil să înţeleagă – cu şansa unei cărţi ca aceasta –  şi să iasă din străvechi anchiloze de sorginte spirit-materie[30], lucru care dă o energie uriaşă sufletului, minţii şi duhului, poate însăşi libertatea nemărginită a cugetării, încercarea Iluminării, fericirea de a nu mai avea aversiune faţă de vânarea de vânt şi de a nu mai fi copleşit de ea, ca să-l parafrazăm pe poet.

O fericire a desăvârşirii, prin căutare şi acceptare, străină multora. Ea vine din raportarea la unul dintre cele trei corpuri ale lui Buddha, profunzimea în care spiritul existenţial, conştiinţa depăşesc materialitatea şi în care starea poetică exprimă o altă ontologie –  poezia: Oratio sensitiva perfecta, cum spunea Baumgarten, citat de poet. Acest tip de percepere a realităţii este el însuşi beatitudinea cunoaşterii, „beatitudine care nu e simplă jubilaţie, ci trăire liberă, în vastitatea conştiinţei. Iar expresia acestei trăiri, comunicată semenilor, poate fi dureroasă, dar, indiferent cum ar fi, rămâne esenţialmente încrezătoare, fiindcă nu se mai teme de nimic…” [31] Poezia, în această situaţie, este tocmai fiinţarea Fiinţei, care a depăşit, aspaţial şi atemporal, şi bucuria, dar şi tristeţea; este Nirvana –  dramatică nădăjduire a fiinţei individuale spre Fiinţa ca atare, tripartită, sub spectrul celor trei guna[32]. În religiile buddhiste, aceasta este tocmai Samsara, spaţiul spiritual în care suferinţa ajunge conştientă de propria-i cauză şi încearcă să i se sustragă. Astfel, într-o ciclicitate subtilă, se justifică şi mottoul ales de autoare. Şi, alături de aceste destăinuiri, Mirela-Ioana Borchin îi mai smulge poetului, în final, încă o confirmare: „Eu sunt un om credincios, dar nu sunt poet religios. Or, cei mai mulţi fac asemenea confuzii. Toţi marii scriitori de până în secolul al XX-lea, sau aproape toţi, au fost oameni religioşi. Dar nu înseamnă că au fost şi scriitori religioşi. Nimeni nu zice de Dante că e poet religios. Sau de Dostoievski, acel Dante al Ortodoxiei, că e prozator religios. Sau de Lamartine. Sau de Baudelaire etc.”[33] Şi, dacă aşa stau lucrurile, un gând insolit ar vrea să ştie ce mai este atunci Fericirea? Poetul se întunecă, ezită: Nu ştiu. În niciun caz, viaţa…[34]

Aşadar, se poate spune că Mirela-Ioana Borchin, prin aceste dialoguri/interviuri, realizează cea mai bună exegeză de până acum a operei lui Eugen Dorcescu, iar, dincolo de aceste puţine adnotări pe marginea cărţii, cred că întoarcerea la opera cunoscutului poet timişorean şi european înseamnă nu numai o confirmare, ci şi o înnoită bucurie estetică, de care spiritul are necontenită nevoie.

———————————————-

[1] Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Ed. critică de Mirela-Ioana Borchin, Timişoara, Ed. Eurostampa, 2015.

[2] Ioana Revnic, Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, Bucureşti, Ed. Alfa, 2013.

[3] Eugen Dorcescu sau vocaţia vectorială a Nirvanei.

[4] „O, nefericitul de mine!/ O, Dumnezeul meu preaiubit!/ Cât de crunt m-ai făcut/ să-nţeleg!/ Cât de crunt m-ai trezit!” (Nirvana, 11).

[5] V (Despre libertatea Poetului), p. .

[6] „Cea mai sigură/ cale către/ cunoaştere/ e suferinţa.” (Moartea tatălui).

[7] „N-a fost cu neputinţă. N-a fost greu./ Aseară am vorbit cu Dumnezeu./ La fel de clar, de simplu, de senin,/Cum ai tăifăsui cu un vecin…/ E drept că El tăcea. Sau, mai curând,/ Iradia în fiecare gând,/ În fiecare şoaptă şi impuls,/ În fiecare zbatere de puls./ Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,/ Discursul în tăcere s-a mutat,/ Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,/ Tăcerea era drumul către El./ Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis,/ Aşa-I vorbeam: Abis lângă abis.”  (În tăcere; vol. Biblice).

[8] Eugen Dorcescu.

[9] Mirela-Ioana Borchin.

[10] IV (Despre O arhi-amintire), p. .

[11] VI (Despre receptare), p. .

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] M.-I.B.: „Taina e mai puternică decât cuvântul care o ascunde??? Aşa cum sugeraţi în finalul din Ecclesiast?” VIII (Despre Shunyata), p. .

[16] M.-I.B.: „Aşa am şi spus în eseu. Cu alte cuvinte. Şi cu încuviinţarea Dumneavoastră. Un alter-ego nu putea fi insensibil la avataruri.” E.D.: „Nu am o înţelegere clară asupra Bătrânului, nu m-am gândit şi mi-e greu să mă fixez pe o calificare a personajului. Eu cred însă că tu ai dreptate, cu precizarea că Bătrânul ar putea fi asemănat, şi e firesc să fie asemănat, cu cei ce îşi gândesc existenţa – de oricând şi de pretutindeni. Se distinge de avataruri, care nu sunt, neapărat, entităţi reflexive. Ele SUNT şi ACŢIONEAZĂ, după cum le e firea. Bătrânul mai întâi gândeşte, apoi este. Avatarurile sunt.” IX (Despre Bătrân), p. .

[17] M.-I.B.: „Învăţătura vi s-a transmis cândva, în ascendenţa Dumneavoastră. De fapt, e irelevant cine a fost avatarul cui, dacă suspendăm factorul temporal.” VIII (Despre Shunyata), p. .

[18] X (Despre beatitudine şi spirit), p.

[19] „În 1 decembrie, la data când am luat acest interviu, Eugen Dorcescu nu scrisese încă recentul Avatar, în care lupul, feroce, corespunde arhetipului cultural” (n. – M.-I.B.).

[20] I (Despre avatar), p. .

[21] IV (Despre O arhi-amintire),p. .

[22] III (Despre asocierea marilor religii), p. .

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] IX (Despre Bătrân), p. .

[27] Ibidem.

[28] VIII (Despre Shunyata), p. .

[29] II (Despre forma poetică), p. .

[30] X (Despre beatitudine şi spirit), p. .

[31] Ibidem.

[32] Sattva (calmul, comprehensiunea, virtuozitatea); rajas (agitaţia, incertitudinea, instabilitatea); tamas (obscuritatea, pasionalitatea, bestialitatea).

[33] X (Despre beatitudine şi spirit), p. .

[34] Ibidem.

————————————————

Iulian CHIVU

Roşiorii de Vede

iulie 2016

Cezarina ADAMESCU: Între suflet și cuvânt – o legătură nevăzută

PE O CRUCE DE LUMINĂ

Antologie-culegere de texte pascale

Editura StudIs, Iaşi, 2016

 

Alcătuirea unei astfel de Antologii de texte pascale, este un semn binecuvântat că Dumnezeu lucrează prin credincioşi, insuflându-le harul compunerii unor texte şi lucrări picturale care să reprezinte un strop din dragostea lor pentru Dumnezeu şi pentru Biserică. Dar gestul acesta dăruitor mai are o semnificaţie: acela de a-i uni în Credinţă pe aceia care pun mai presus de oarecare interese proprii, Iubirea pentru semenii lor, ceea ce nu e puţin lucru într-o lume în care, prioritatea constă în a te afirma de unul singur, pe plan profesional, spiritual şi uman şi de a ocupa, dacă se poate, toate locurile pe un eventual podium, cu riscul de a-l înlătura pe cel de lângă tine. Ceea ce au întreprins semnatarii acestei Antologii de texte pascale este rodul trăirii de credinţă şi de iubire, dar şi mărturiile lor literare, structurate într-o carte remarcabilă, cu un aspect grafic de excepţie, o bucurie a ochiului şi a sufletelor curate care caută în cuvânt şi în rugăciune, alinare şi prilej de speranţă în mântuire. Iniţiativa îi aparţine lui Ioan Muntean şi este cât se poate de lăudabilă.

O mână de oameni uniţi în rugăciune şi evlavie, caută frumosul prin artă, fără pretenţii de clasificare, ierarhizare ori competiţie. Şi într-aceasta constă frumuseţea gestului lor: nu vor premii, diplome, medalii ori alt fel de distincţii. Răsplata va veni, însă, de la Dumnezeu care pentru un simplu gest din partea omului, dăruieşte cu asupră de măsură, adică însutit şi înmiit.

Pornind de la simbolul cristic, Crucea – devenită cruce de lumină, pe care purtătorii o duc cu smerenie pe porţiunea de viaţă dăruită de Dumnezeu, aşa cum Simon din Cirene a purtat Crucea Mântuitorului pe drumul spre Golgota, autorii refac Drumul Crucii, oprindu-se de fiecare dată la câte un moment semnificativ din care cititorii pot trage învăţături pentru lumea de azi, o lume din ce în ce mai cufundată în confuzie şi haos în care valorile fundamentale s-au diminuat ori au pierit cu totul, locul lor luându-l falsele tentaţii şi non-valori. Drumul vieţii de credinţă are, pentru fiecare om specificul lui. Nu drept şi lin, dar cu multe obstacole şi încercări. Însă, la capătul acestui drum, pe credincioşi îi aşteaptă cununa învingătorilor.

Crucea este şi Breviarul întregii vieţi a lui Iisus Hristos, în ea este cuprins şi Misterul Credinţei: Moartea şi Învierea Domnului nostru. Nici un alt element cristic nu e mai cuprinzător decât acesta. Crucea însoţeşte viaţa omului încă de la naştere, mamele făcând semnul sfânt al crucii pe fruntea fiecărui nou născut, apoi, prin acordarea celui dintâi Sacrament – Sfântul Botez, care deschide poarta vieţii în Duh şi-i conferă nou născutului, calitatea de Copil al lui Dumnezeu, ştergându-i şi păcatul strămoşesc, scăldându-l în apa vieţii şi-n uleiul sfinţitor.

Despre purtarea Crucii şi despre Moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, vorbeşte părintele stavrofor Radu Botiş, în Prolog la această lucrare de însemnătate excepţională, nu numai pentru cei care studiază Teologia, dar pentru toţi cei care doresc să înainteze şi să se adâncească în viaţa de credinţă. O strălucită şi cutremurătoare dizertaţie omiletică privind aceste momente fundamentale: Patima, Moartea şi Învierea lui Iisus Hristos, momente de referinţă la care se raportează întreaga creştinătate de aproape două mii de ani.

E un lucru ştiut: Drumul Crucii nu e uşor de străbătut. El presupune: răbdare, înţelegere, îngăduinţă, smerenie, tărie-n credinţă, dăruire. Abia atunci se poate ajunge la Urmarea lui Hristos.

În Prologul său, părintele Radu Botiş pune accent pe faptul că moartea lui Iisus nu a fost una singulară, particulară, a unui simplu om, aşa cum e pentru fiecare dintre noi. El şi-a asumat prin acest gest de Jertfă răscumpărătoare, moartea noastră, a tuturor, act prin care ne-a iertat păcatele şi ne-a absolvit de vină. Este foarte important acest lucru. Se ştie că fiecare moare pentru sine şi doar în mod excepţional, eroii, mor pentru alţii (pentru o cauză, pentru ţară, pentru salvarea altor semeni). În cazuri extreme, unii părinţi ajung să se sacrifice în locul copiilor. Dar Iisus Hristos este mai presus de orice erou din istoria lumii: El şi-a asumat prin moartea Lui, ridicarea păcatului omenirii. Iată cum formulează autorul această Jertfă Supremă: „Iisus nu moare moartea Sa. El nu poartă moartea ca o osândă în sine. Aşa cum a luat asupra Sa păcatul altora, aşa ia şi moartea altora. Moartea altora a trebuit să o ia Iisus asupra Sa pentru că a luat păcatul lor. Păcatul atrage după sine moartea. Suferinţa lui Iisus reprezintă suferinţa deplină care sfârşeşte în moarte. Iisus s-a făcut om pentru a putea intra în solidaritate cu omenirea, cu scopul de a o mântui.” E vorba aici de suferinţa participativă şi substitutivă a lui Iisus. E o mare taină, dincolo de înţelegerea omenească, faptul de a se fi putut substitui întregii omeniri şi a muri în locul ei. Închipuiţi-vă, un trup muribund şi pe Iisus Hristos coborând în acest trup, luând asupra lui durerea şi păcatul şi murind în locul lui. E de neimaginat. Şi totuşi, deşi cuvintele omeneşti nu sunt în stare să exprime această imensă Jertfă universală, Iisus s-a identificat cu fiecare om. O dovedesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel din  „Galateni, 2, 20:  Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”.

Este admirabil acest pasaj care ne insuflă curaj şi nădejde că Iisus Hristos e cu noi până în ultima clipă a vieţii şi că va lua asupra Sa greutatea păcatelor noastre, căci a murit pentru noi şi a Înviat pentru noi pentru ca şi noi să înviem după moarte. Şi, fapt cu totul extraordinar, tristeţea, durerea Morţii  lui Iisus s-a transformat în bucuria Învierii Sale, conferindu-ne arvuna învierii noastre. Iisus Hristos ne-a învăţat drumul de la viaţă la moarte şi de la moarte la viaţa adevărată. Prin Învierea Lui, moartea a fost învinsă şi a devenit temporară, până la naşterea la adevărata viaţă.

Natura divino-umană a lui Iisus Hristos semnifică în primul rând o apropiere a lui Iisus de Tatăl, ca om, dar şi de oameni, având în vedere că a suferit şi a murit ca om. Învierea lui Iisus a deschis o nouă perspectivă asupra vieţii şi morţii, practic este începutul noii creaţiuni a lumii. Învierea nu este o doar o părere a unora care L-au văzut şi au vorbit cu El, ci este probată printr-un număr de 12 apariţii în faţa diferitelor persoane, a apostolilor, a Mariei Magdalena, a celor doi ucenici care se îndreptau spre Emaus, în Cenacol unde erau adunaţi ucenicii după moartea Lui, împreună cu Prea Sfânta Fecioară Maria.

După Înălţarea lui Iisus, la patruzeci de zile după Învierea Lui, Domnul îl trimite pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, cu darurile lui asupra oamenilor. Lucrurile acestea pot fi de neînţeles pentru un mare număr de oameni, sunt taine pe care doar lumina Duhului Sfânt le poate descifra. Ciclul autorilor care au ilustrat liric ceea ce a formulat preotul Radu Botiş este deschis cu Lilioara Macovei care a compus un eseu frumos, numit “Mâinile”. Multă sensibilitate şi candoare, un lirism în proză care aduce parfum de proaspăt într-o atmosferă nostalgică, impregnată de dorul de mama şi de mâinile ei aspre, muncite, care totuşi miroseau a curat. Dar, oricât de aspre ar fi fost, mângâierea lor era totdeauna catifelată. Mâinile mamei sunt asemuite cu două petale de iris.

Cuvântul de ordine în această proză este dor. Scrierea e un poem sublim dedicat mâinilor mamei. Dar mai presus de toate, mâinile mamei, ne-au învăţat cum să ne împreunăm propriile mâini în rugăciune. Un cântec sublim îngânat de mâinile copiilor pentru mâinile mamei care: „miroseau a pământ şi apă, a flori şi iarbă, a lapte şi pâine, a miere şi dor. Da, miroseau a dor. Era dorul lor de ale noastre, voiau să ni le atingă. Miroseau a mângâiere, a iubire, a îngăduinţă şi erau aspre.” Şi, cu totul neaşteptat, autoarea are în faţă mâinile sfinte ale lui Iisus Hristos: „Două răni adânci făcute de cuie negre în mâini cu care binecuvânta, le vedem şi acum”. O dată cu această odă închinată mâinilor mamei şi mâinilor lui Iisus Hristos, Lilioara Macovei expune şi imaginile a trei icoane pe lemn pictate în stil tradiţional, lucrări care respectă toate canoanele picturii de icoane.

Următorul autor este Florin I. Roman care se prezintă cu o selecţie de versuri în stil clasic şi modern. O poezie meditativă, foarte expresivă, cu multe simboluri, cu metafore inedite. Se remarcă poemul „Tânguire de îngropare”, un fel de litanie în care poetul îşi asumă vina pentru toate nedreptăţile şi nelegiuirile lumii, pentru care îşi cere smerit iertare. Metafore inedite: ciuturi de lumină, prispa dimineţii, ş.a. Claudia Bota este o altă poetă care a dăruit Antologiei prinosul său de suflet, imensitatea trăirilor transpuse în versuri sugestive. Poeta este convinsă că: „Muzica sufletului meu/ Capodoperă fără egal” (Imensitate). Autoarea  foloseşte şi licenţe poetice: „Să văd răsărite surâsurile mii/ A oamenilor ce dus-au tăcerea” (Mi-aş fi dorit mai mult de la oameni…) Poeta strecoară şi versuri reflexive, de tip panseistic: „Cine nu crede că viaţa ne lasă,/ Puterea de-a trece prin ea,/ Să ducă tristeţea şi inima grea.” (Mi-aş fi dorit mai mult de la oameni…) Versuri memorabile, panseuri lirice sunt presărate peste tot: „Atunci când timpul pleacă/ Sufletul este cel care te adapă”; „Lumina nu se pierde nici în întuneric”; „De vrei să rămâi în Lumină/ Atunci nu răni, nu lovi…”; ş.a. dar şi invocaţii interogative de genul: „Doamne, încotro să mă duc de la Tine? / Căci nu este loc unde să mă simt atât de bine” ş.a.

Nicu Doftoreanu, un alt semnatar al Antologiei, în care invocaţiile, rugăciunile, chemările de tip sapienţial sunt frecvente şi pot fi rostite ca şi rugăciuni pe timp de zi sau de noapte. Sunt gânduri închinate lui Dumnezeu, din prea plinul inimii, cu atât mai preţioase cu cât sunt sincere şi curate. Autorul ne avertizează asupra dragostei false care duce la patimă arzătoare transformată-n păcat. Are şi o explicaţie logică: „Pentru că dragostea adevărată o trăieşti/ Numai atunci când simţi în tine PACEA,/ Ca stare care te încearcă dintr-o dată/ Şi-ţi dă din nou puterea să doreşti/ Minunea ÎNVIERII şi LUMINII” (Tangou de Paşti). Autorul are o dorinţă: „Să ne rămână treaz izvorul ancestral” (Dau gândurile mele toate pe-un vis). Aproape toate versurile au trimiteri la pericopele evanghelice sau la Pildele şi Parabolele lui Iisus.

O notă de specificitate: Fiecare autor are, la începutul selecţiei sale de versuri, unul sau două motto-uri, fie din Biblie, fie din Înţelepciunea vieţii, spuse de filozofii şi gânditorii lumii, de-a lungul secolelor. Dar şi ziceri din categoria „Filozofie glumeaţă de cafenea”. Căci unde filozofează omul, decât acolo unde bea un pahar cu vin sau o ceaşcă de cafea, care te îmbie la cugetări adânci precum negrul din ceaşcă. Nicu Doftoreanu aminteşte şi adevăruri care nu mai trebuiesc demonostrate: „Fiindcă unde e credinţă…totul este cu putinţă”; „Dacă ne ţinem cuvântul, chiar dacă-l rostim… cu/ gândul/ Care s-a păstrat curat, chiar şi-atunci…Am/ câştigat!!” (Tangou despre cuvânt).

O idee ziditoare, luminoasă: „PERSISTĂ…/ Doar fiindcă există/ Lumina iubirii” (Tangou oprimist de Paşti). Autorul introduce conceptul de remântuire, ori, se ştie că mântuirea îţi este acordată o singură dată pentru totdeauna. Învăţături pilduitoare cum e aceasta, la întrebarea „Ce lucru nu se vinde”? un răspuns pe măsură: „Ştiu: Nu se vinde Vântul, Dorinţa, Depătarea,/ Ştiu: Nu se vinde Gândul, Speranţa, Remuşcarea,/ Ştiu: Nu se vinde Dorul, Durerea sau Uitarea” Şi în continuare: „La întrebarea pusă./ Da! Ştiu: Nu vindem Cerul, Pământul sau Dreptatea,/ Da! Ştiu: Nu vindem Gândul, Speranţa, Demnitatea,/ Da! Ştiu: Nu vindem Cinstea, Durerea, Libertatea”  (Tangoul vârstelor). Sunt acestea principii de viaţă creştină, cu accente profund patriotice. Un alt postulat teologic creştin: „Nimic nu poate fi iertat mai înainte de a fi JUDECAT!” (Tangoul Judecăţii de Apoi).

Următoarea autoare este Nicoleta Mija care, încă din primele fraze din Preambul, spune: „Lumina Învierii este pentru toţi”. E păcat să nu ne bucurăm de ea, fiindcă ne cuprinde pe toţi şi e berechet. Lumina ne guvernează existenţa şi doar prin accident, unii nu se bucură de ea. Dar şi aceştia au o anume lumină lăuntrică, lumina spirituală, care-i luminează pe ei şi se reflectă şi asupra celor din jur. Gânduri smerite despre Jertfa Mântuitorului, transpuse-n simţiri pe măsură. Cuvinte simple şi de bun simţ: „Ca o doină străveche, lină şi măiastră”(Un gând smerit). Blânde şi expresive, pline de recunoştinţă faţă de Mântuitorul, aceste convorbiri cu Dumnezeu emoţionează şi aduc pace în suflet, ceea ce nu e puţin. Autoarea invocă în vers puterea cuvintelor care, potrivit părerii sale, ne pot uni pe viaţă, ne pot şi vindeca, ne pot şi ierta, ne pot aduce bucurie şi iubire în suflet. În faţa icoanei Maicii Domnului, poeta îi mulţumeşte pentru toate darurile primite, pentru răbdarea în încercări şi puterea de a merge mai departe, chiar şi atunci când totul părea a fi imposibil.

Poeta cântă noaptea de triumf a Vieţii asupra Morţii, noaptea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos: „Un clopot se aude de departe/ Se alătură altora, credinţă împarte./ Privesc cerul care şi el se bucură/ Lumina se va aprinde de la flacără,/ Creştinii se duc cu toţii spre altar/  Îngerii ne dau cântece sfinte în dar/ Pe cerul în stelat este mare sărbătoare/ Oamenii au lumină în suflet şi o floare,/ Steaua Domnului să o călăuzească/ Arhanghelii se grăbesc să vestească./ Din mormânt răsare Hristos învingător/ Lumină aduce pentru întregul popor” (E Noaptea Învierii). Autoarea este de părere că nu vei fi osândit, câtă vreme ai aprinsă candela credinţei: „Existăm prin credinţa de suflet cântată/ O lumânare care nu se stinge niciodată” (Candela credinţei). În cuvinte simple dar de adâncă simţire, autoarea scrie micro-eseuri despre „Când cerurile se deschid”; despre „Bucuria iubirii”.

Ioan Stoian Subţire este un alt creator care şi-a încredinţat scrierile acestei Antologii. Autorul subliniază faptul că, oricât timp ar trece, oricâte anotimpuri s-ar roti, din seminţele căzute vor răsări alte flori, în altă primăvară: „În fructe stropi de soare cad/ Mişcarea vremii ne-nfioară!/ Seminţele căzute-n nou răsad/ Cresc alte flori, în altă primăvară…” (Trecere). O dată cu căderea razelor în fiecare suflet, renaşte şi Speranţa Reînvierii.

Anişoara Vleju dedică versuri minunate celei mai mari sărbători a creştinătăţii: Învierea: „E seara Învierii/ în care se aşează/ câte două mâini în rugăciune,/ Dumnezeu coboară/ în casa sfinţeniei mele.// (…) // Îl primesc pe Iisus/ În casa plină cu iarbă,/ Dumnezeu mă iubeşte,/ condiţie primă mi-e sufletul/ secerat de mâna Lui/ la începuturile timpului.” (Secvenţă).

Ion Părăianu scrie versuri în stil popular despre Bunavestire. El plasează această minunată sărbătoare în satul său, reactualizând în vers minunata Veste pe care Maria a primit-o din partea Îngerului Gabriel, dar aminteşte şi despre tradiţiile şi datinile legate de această sfântă zi în care a fost anunţată Naşterea Mântuitorului lumii.

Gabriela Mimi Boroianu – încheie seria autorilor din această minunată carte. Autoarea pune accent pe Pătimirea Domnului, pe durerea Maicii Sfinte.

În ansamblu, Antologia „Pe o cruce de lumină” este nu numai o lectură plăcută, dar şi un ghid de terapie spirituală în care găseşti o oază de lumină unde poţi să-ţi odihneşti trupul, ochii şi sufletul.

———————————–

CEZARINA ADAMESCU

29 Gustar 2016

Solemnitatea Tăierii Capului

Sfântului Ioan Botezătorul

Prof. Dr. Viorel ROMAN: Napoleon, Hitler, Merkel

Napoleon, Hitler, Merkel,

proiectul Europa Mare, nu este in interesul anglo-saxonilor, declara ministru de externe al Marii Britanii Boris Jonson, pe cand pleda pentru Brexit, inspirat de Churchill in vreme de razboi, ca tara sa sa devina eroina eliberatoare. Si d-na Le Pen, Frantul National frencez, vrea asta. Nici protectorul ortodocsilor nu-i de acord cu UE/NATO. Putin ii vrea pe greco-pravoslavnici in Eurasia sa.

Jonson, Le Pen refuza €, UE, politica germana, care incalca tratate in timp de pace si ii obliga pe englezi, francezi si alti memebrii ai UE, sa plateasca sute de miliarde € pentru Grecia, sa suporte criza €, administratia lui Junker, invazia a milioane de mahomedani si idolatrii etc. Aceasta destabilizare promovata de Berlin nu lezeaza interesele Moscovei, din contra.

Popularitatea d-nei Merkel a scazut de 75% la 45%. La recentele alegeri din Mecklenburg-Vorpommern, Uniunea Crestin Democrata este surclasata de Alternativa pentru Germania / AfD, care arunca peste bord mai toate taburile. Deja nu mai e sigur ca prima femeie cancelar, reprezentanta DDR-ului, va mai candida sau castiga alegerile din 2017. AfG a ajuns de la 0 la 20%. In SUA, dupa Brexit, americanizarea, nu globalizarea, motiveaza electoratul.

Se stie cum au esuat Napoleon si Hitler. Dece insa invita Merkel afro-asiatici incompatibili cu traditia crestina si teologia muncii? Dece nu respecta tratatul monedei comune €? Dece nu vede ca e responsabila de Brexit, de protestul grecilor, italienilor, ungurilor, care dirijeaza refugiatii spre Berlin? Dece a ajuns dependenta de Turcia lui Erdogan? Dece genereaza costuri de un bilion de euro pentru germani, dar si pentru toti europenii, fara sa intrebe pe nimeni? In interesul cui destabilizeaza Merkel marele proiect Europa?

Nu exista raspuns la aceste intrebari pe care si le pun germanii si mai toti europenii. Ele vor fi gasite probabil de istoricii genaratiilor viitoare in arhive. Pana atunci sa ne marginim la intrebarile si constatarile sine ira et studio, fara ura si partinire, din articolelel anexate: Alternativa pentru Germania, AfD; Dezmembrarea Europei; Brexit 2016; Criza d-nei Merkel; Era d-nei Merkel; Invazia barbarilor.

www.viorel-roman.ro

viorel-roman-bremen.over-blog.de/

Timisoara, 5 septembrie 2016

Universitaet Bremen

Anatol COVALI: Poesis

Nu credeţi că-i destul?

 

Şi totuşi când vom da cu pumnu-n masă
şi vom urla puternic, din rărunchi,
că nu mai vrem să stăm la noi acasă
cu sufletele pururea-n genunchi?

 

Nu credeţi că-i destul, că ne ajunge,
cât am răbdat şi cât am suferit?
Durerea nu vă arde, nu străpunge
inima voastră-acum ca un cuţit?

 

Şi totuşi când vom face şi dreptate
acestei ţări ce-a îndurat atât,
stând ani întregi cu mîinile legate,
călcată în picioare de urât?

 

Nu credeţi că-i destul să stăm întruna
fără mândrie în netrebnic plâns,
răbdând cu resemnare ca minciuna
să ţină laţul urii cât mai strâns?

 

Şi totuşi când o să pricepeţi oare
că este necesar să fiţi şi demni,
că trebuie să staţi şi în picioare,
căci doar aşa, ceva poţi să însemni?

 

Nu credeţi că-i destul şi că se cere
o răzvrătire din acest infern,
că avem dreptul la o înviere,
că acest chin nu poate fi etern?

 

Şi totuşi când sublima demnitate
va străluci în ochii voştri iar,
când veţi avea din nou identitate
şi visul vă va fi incendiar?

 

Nu credeţi că-i destul statul în umbră,
c-aţi suferit şi-aţi îndurat prea mult
şi că-n această lume rea şi sumbră
se cere pentru-o vreme un tumult?

 

Să-ncalec cai

Va trebui să schimb ceva în toate,
nu se mai poate pe acest făgaş
pe care risipirea mea se zbate
cu acest mers mereu iavaş-iavaş.

 

Se cere o-nnoire-n gînd şi-n fapte,
toată fiinţa mea vrea un avînt
care să schimbe-n zori această noapte
şi să transforme scîncetele-n cînt.

 

Îmi trebuie un zbor de ciocîrlie,
chiar dacă ai mei umeri sunt bătrîni.
Nervii mei vor un ceas de nebunie,
să-şi iasă pentru-o vreme din ţîţîni.

 

Un iureş de dorinţi aud în mine
şi-ncerc din ele una să aleg,
spre-a-i da din plin tot ce i se cuvine
ca mai tîrziu întreagă s-o culeg.

 

Vreau să opresc această risipire
ce curge spre sfîrşit fără de rost,
să fiu pentru o vreme împlinire
uitînd că-n îndoială sclav am fost.

 

E timpul să ţîşnesc din resemnare
şi plînsul cu trufie să-l alung,
chiar dacă drumul către-o altă zare
îmi pare-ntortocheat şi mult prea lung.

 

Să nu-mi mai fie niciodată frică,
să îi desfid pe cei ce mă răpun
şi nu-ncetează să îmi interzică
din multa mea risipă să m-adun.

 

Va trebui să-mi schimb o vreme viaţa,
să-mbrac al împlinirii splendid strai,
să-mi spăl cu a speranţei rouă faţa,
să nu mai merg pe-asini, să-ncalec cai.

 

 Totuşi

Totuşi este-un sfârşit
şi-al durerilor noastre.
Nu putem în dezastre
să stăm necontenit.

 

Totuşi fi-va şi-o zi
când dreptatea va-nvinge
şi când nu va mai ninge
din dureri atât gri.

 

Totuşi trebuie toţi
să sperăm că odată
ţara va fi scăpată
de pramatii şi hoţi.

 

Totuşi nu e târziu
de-o-mpăcare deplină
şi fântâni de lumină
să săpăm în pustiu.

 

Totuşi n-am coborât
în abisuri prea tare
şi suntèm încă-n stare
să scăpăm de urât.

 

Totuşi încă sperăm
să nu fim luaţi de valuri,
mai avem idealuri
şi adesea visăm.

 

Totuşi anii ce trec
neluându-ne-n seamă,
nu-s făcuţi doar din teamă,
din greşeli şi eşec.

 

Totuşi simt scânteind
săbii încă în teacă
şi revolte, chiar dacă
lumânri doar se-aprind.

 

Anatol COVALI

București

4 septembrie 2016

George ROCA: Mihaela Ungureanu-Binder într-un Concert de excepție la Biserica Ortodoxă „Sf. Antonie” din Viena.

Renumita mezzosoprană de talie internaţională, Mihaela Ungureanu-Binder, va susţine un Concert de muzică sacră, în cinstea Maicii Domnului, împreună cu invitatele ei la Biserica Ortodoxă „Sf.  Antonie” din Viena.

Repertoriul pe care îl vor susţine cele trei mezzosoprane Mihaela Ungureanu-Binder, Eva Piterova (Slovacia) si Tatiana Gonzales (Ecuador) va conţine arii faimoase, precum “Ave Maria” în trei versiuni compoziţionale: Schubert, Gounod şi Caccini; dar şi Duette remarcabile. La pian  Eliana Moretti.

Mezzosoprana Mihaela Ungureanu-Binder este renumită pentru ambitusul său vocal particular şi pentru rolurile de marcă. Şi-a făcut debutul la Opera de Stat din Viena în 1998, iar din 1999 a cântat pe toate scenele importante din Europa. A avut apariţii radio şi de televziune pe mai multe posturi impoartante precum: ORF, ZDF, ARTE, RADIO FRANCE.

Evenimentul are loc pe 11 septembrie 2016, la orele 18:00

Adresa: Pouthongasse 16, 1150 Viena

 

Intrarea este libera.

——————————-

George ROCA

Rexlibris Media Group

1 septembrie 2016

Mirela-Ioana BORCHIN: Etern, într-o eternă noapte-zi

Etern, într-o eternă noapte-zi

Eseu hermeneutic –

în dialog cu poetul Eugen Dorcescu

Editura Mirton, Timişoara, 2016

Notă explicativă

 

Această carte s-a scris din motive variate, dintre care se cuvin a fi menţionate, într-o ordine aleatorie: multiplicarea şi diversificarea instrumentelor de abordare a unei opere literare; valorificarea convorbirilor cu Poetul Eugen Dorcescu, înregistrate de mine în perioada 1 iulie 2015 – 1 iulie 2016, într-un text interpretativ incitant, dinamic şi consistent; introducerea interviului în cercetările mele de lingvistică aplicată, datorită rolului său în obţinerea de informaţii; perspectiva, mai mult sau mai puţin apropiată, a monografierii creaţiei marelui scriitor timişorean, care, din 1 august 2014, este cetăţean de onoare al oraşului de pe Bega etc.

Pentru intitularea eseului DESPRE FERICIRE, a fost utilizat un vers din poemul lui Eugen Dorcescu În codrii fără capăt, în ideea că enunţul „Etern, într-o eternă noapte-zi” reflectă, concentrat şi memorabil, crezul său artistic.

„Eseul hermeneutic în dialog” – gen hibrid, ivit la graniţa dintre eseu şi interviu – este structurat în  zece capitole tematice, concepute astfel încât să evidenţieze numeroase aspecte ale implicării Poetului în scrierea şi analiza operei sale. Fiecare capitol aduce în dezbatere tema indicată între paranteze, care constituie o componentă fundamentală a ceea ce înseamnă, în momentul de faţă, cercetarea liricii dorcesciene. Temele sunt concordante, admit diverse recurenţe, la intersecţia cărora ies la iveală conceptele-cheie, definitorii pentru originalitatea unei gândiri complexe şi a unei enunţări artistice distinctive, care încununează cinci decenii de creaţie. Ori de câte ori fluxul discuţiei a ocazionat referirea la anumite poeme, acestea au fost citate integral. Materialul ilustrativ a fost preluat din antologia Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Timişoara, Ed. Eurostampa, 2015; şi din revista „Portal Măiastra” XII (2016), nr. 1 (46), p. 29, unde au fost publicate poemele scrise ulterior (Avatar, El Caballero).

Cu prudenţă, se poate afirma că, prin problematică, viziune şi calitate, prezentul demers continuă şi dezvoltă semnificativ, graţie colaborării sistematice cu Poetul, eseul meu Eugen Dorcescu sau vocaţia vectorială a Nirvanei, consolidând o direcţie hermeneutică în exegeza dorcesciană.

——————————-

Mirela-Ioana BORCHIN – Conferenţiar doctor la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Doamna Mirela-Ioana Borchin s-a specializat în câteva domenii de bază ale studiilor umaniste: Lingvistica generală, Limba română contemporană, Semiotica şi Pragmatica. În ultima vreme, şi-a valorificat competenţele şi în Hermeneutică. Scrieri (selectiv):Modalitatea şi predicatul verbal compus,  Timişoara, Editura Helicon, 1999; Lingvistica în ştiinţa secolului al XX-lea, Timişoara, Editura Excelsior, 2001; Paradigme ale comunicării – limbaje şi limbi, Timişoara, Ed. Excelsior, 2001; Dicţionar de comunicare lingvistică şi literară, I. Ştiinţele limbajului, ştiinţele literaturii, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2002 (în colab.); II. Textul literar, Timişoara, Editura  Excelsior Art, 2003 (în colab.); III. Stilistica limbii, Editura Excelsior Art, 2005 (în colab.); Vademecum în lingvistică, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2004; Manual de ortografie şi punctuaţie, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2005; Comunicarea orală, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2006; Comunicare şi argumentare, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2007 (în colab.); Prelegeri de lingvistică, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2010; Punctul interior [roman], Timişoara, Editura Excelsior Art, 2010; Semantica modurilor incertitudinii, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2011; Spre nicăieri [(roman], I. Piatra de silex; II. Întâmplător sau nu? Timişoara, Editura Eurostampa, 2014 (în colab.); Apa [proză scurtă], Timişoara, Editura Mirton, 2016. Ed. îngr.: EUGEN DORCESCU, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie. Selecţie, schiţă biobibliografică şi eseu hermeneutic de Mirela-Ioana Borchin, Timişoara, Editura Eurostampa, 2015.