Vasilica Grigoraş – Senryu

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Senryu

război iminent –
vecina mai tânără
încurcând iţele

Comentariu Corneliu Traian Atanasiu: În diagonală, avem două cuvinte care ţin de meşteşugul ţesutului: războiul şi iţele. Pe parcurs însă înţelesurile, prin atracţia altor cuvinte, derapează spre sensuri subversive: uneltiri, urzeli şi intrigi. Iminent face ca războiul să alunece spre conflict, încurcînd petrece iţele prin situaţii şi complicaţii nedorite.
Unificarea înţelesurilor vine de la versul median – vecina mai tînără. Ea ne dă indicaţia pentru a întregi situaţia alegorică, altfel eliptică. Abia acum putem întinde urzeala pentru a pricepe intriga şi iminenţa conflictului: vecina (nurlie) s-a încurcat cu bărbatul de dincolo de gard şi a încurcat iţele perechii din casa de piatră. Declaraţia de război nu mai poate fi evitată.
Oricine iubeşte haiku-ul, va savura cu siguranţă complexitatea şi economia ţesăturii poemului de mai sus. Problema este, odată ce aţi înţeles care-s resorturile acestui poem, să reuşiţi să compuneţi unul care să folosească unele cît mai apropiate de ele. [Poemul propus pentru exerciţiul Imitând un Poem Bun]

(Din vol. Starea vremii azi, Iaşi, PIM, 2016)

(Imagine internet)

 

Anunțuri

Ioan POPOIU: Marșul Centenarului – note şi impresii

Sâmbătă 24 martie dimineaţa, înainte de ora 7, în stradă, în drum spre gară, mă întâmpină o zi de iarnă veritabilă, cu multă zăpadă şi un uşor viscol. În sfârşit, sunt în tren, în acceleratul de Timişoara, atmosferă calmă, obişnuită, de wekeend, lume puţină, care nu are o destinaţie specială, nu are gândul la ceea ce se pregăteşte mâine.

Sunt obosit, febril, am dormit puţin, încerc să-mi fac ordine în gânduri, nerăbdător să ajung mai repede la Iaşi, unde mă aşteaptă o lungă călătorie. Cobor grăbit în gară, înainte de ora 11, şi mă îndrept în pas alert spre autogară, ajung la peronul unde se află microbuzul care face cursă regulată între Iaşi şi Chişinău. Intru rapid în vorbă cu şoferul, aveam să aflu mai târziucă îl chema Igor, îi pun un potop de întrebări, îmi spune că la 11, 15 plecăm prin Sculeni-Prut, spre Basarabia! Traversăm lent Iaşul, vremea se face frumoasă, se înseninează, apă peste tot. Ajungem la vama Sculeni abia pe la 12,30, urmează controlul actelor (unii au paşapoarte, alţii cărţi de identitate) şi bagajelor, apoi alt control al poliţiei de frontieră, normal (nu-i aşa ?), doar mergem într-o ţară străină, Republica Moldova! Şi eu care credeam că merg peste Prut, în Basarabia!

Dar, înainte de trecerea râului, aş vrea să spun câteva cuvinte despre cei cu care călătoresc în microbuz. Şoferul, Igor, care îmi spune că are dublă cetăţenie, la întrebarea mea dacă este român, îmi răspunde că nu, deduc însă că este moldovean sau moldo-rus, prenumele său evocă o posibilă simbioză. Poartă părul scurt, vorbeşte cu accent moldovenesc, zâmbeşte frecvent, se mişcă cu mare agilitate, discută amical cu tânăra de lângă el, pare prieten cu toată lumea, îmi dă cartea lui vizită, l-am sunat mai târziu pentru întoarcere şi-mi răspunde cu amabilitate. În faţa mea, aşezată lângă şofer, se află Cătălina, studentă la Bacău, se întoarce la Chişinău, este de-acolo înţeleg, o întreb dacă vine mâine la Adunare, îmi răspunde că nu, are alt program. Pe banca din spate, lateral, se află Victoria, o doamnă ca la 50 de ani, a fost la fiica ei din Timişoara, iar acum se întoarce acasă, dincolo de Prut. O întreb, mai întâi, despre locul unde mă duc, despre hotelul ,,Zarea”, unde voi fi cazat, despre staţia unde ar trebui să cobor. Oprindu-ne pe ndrum, ca să luăm câte ceva, deschid discuţia despre miting şi Basarabia, mişcarea unionistă, ea se arată sceptică, îl citează pe Lenin (cât de odios îmi sună acest nume!), conform căruia nu sunt întrunite toate condiţiile pentru o schimbare decisivă. Sunt dezamăgit să întâlnesc o asemenea mentalitate. La un alt popas, intru în vorbă cu un alt pasager, este tânăr, blond, îmi spune că a făcut ASE-ul, la Chişinău, are un serviciu, aflu de la el că-l cheamă Vasile, îl întreb dacă este român (de teamă să nu aflu că este moldovean!), îmi dă un răspuns care îmi încălzeşte sufletul: ,,suntem români”! Mă întreb însă câţi gândesc ca el. Îmi confirmă că va merge la mitingul de mâine.

Pe nesimţite, trecem Prutul şi suntem deja dincolo, aflu despre aceasta numai după ce-am trecut, râul practic nu l-am văzut din microbuz (nu l-am văzut nici la întoarcere, era noapte). Iată-mă, într-o zi frumoasă de primăvară, în ajun de Bunavestire, în Basarabia! Acest pământ al făgăduinţei, mi l-am imaginat în dorinţele mele în multe feluri, nu este nicio altă provincie românească care să-mi provoace un asemenea fior sufletesc, de emoţie, încântare şi uimire, precum Basarabia, cuvânt cu patru a, pământul cu picioarele muiate în mare! Numai ce-am trecut dincolo, devin febril, îmi întorc privirile în toate părţile, încercând să aflu, să surprind cât mai multe despre locuri, oameni şi stări de lucru. De la început, remarc, ca o surpriză plăcută, că mă întâmpină un ţinut cunoscut, un fel de ,,acasă” bine ştiut, imagini blânde, plăcute, care se lipesc de suflet, locuri care îmi amintesc de ,,Privelişti moldoveneşti”, a compozitorului Mihail Jora. Nu observ nimic strident, nimic străin, coline domoale, pajişti şi pădurici, liniile orizontului coboară blânde, ca şi când am călători între Siret şi Prut. Realizez, pe viu, că mă aflu înlăuntrul aceluiaşi pământ vechi românesc, între hotarele aceluiaşi neam! Numai graniţa silnică, artificială, de la Prut, îţi crează impresia unui ,,dincolo”, care de fapt nu există! Este foarte simplu: aşa cum, dacă treci Oltul, pătrunzi în Oltenia, dacă treci Prutul, ai pătruns în Basarabia. Această armonie primitoare, blândeţea, simplitatea, te întâmpină peste tot, chiar în oraşe, la Chişinău, şi toate acestea ţin de firesc. Observ aşezări, sate, orăşele, cu nume curat româneşti, Unteşti, Corneşti, Nisporeni, Străşeni, Călăraşi, alternativ, rar, localităţi ca Nicolaevka, Elisabetovka, Romanovka, care nu sunt altceva decât implanturi etnice ale stăpânirii ruse, de după 1812, colonişti aduşi din diferite părţi, care au dat numele localităţilor de unde proveneau.

După plecarea din Călăraşi, unde am făcut un ultim popas, cu şapte minute înainte de ora 15, pe o bornă kilometrică supradimensionată văd scris CHIŞINĂU, pătrundem în suburbiile oraşului, devin foarte atent, ca să nu-mi scape nimic. Ajungem deja în oraş şi remarc plăcut surprins siluetele înalte, elegante ale blocurilor, multe clădiri guvernamentale de dimensiuni impresionante, cu tricolorul Moldovei fluturând deasupra. Oraşul Chişinău (al doilea oraş românesc, ca dimensiuni, după Bucureşti, cu aprox. un milion de locuitori) îţi lasă o impresie puternică, convingătoare, de oraş modern, trepi- dant, n-ai spune că figurează la o margine de Europă. Observ cu plăcere spaţiile verzi, foarte mulţi copaci, trecem printre şiruri numeroase, lungi, de castani, cu coaja albă, strălucitoare, îmi imaginez că primăvara şi vara oferă o privelişte încântătoare

Ajungem în centru şi cobor, după cum mi s-a indicat, la Patria, fac primii paşi pe trotuarul din centrul Chişinăului şi parcă plutesc, cerul albastru şi soarele puternic mă cuceresc, am sentimentul că mă aflu într-un loc cunoscut, unde toate mă întâmpină şi îmi surâd cu prietenie! După cinci-zece minute, mă aflu dintrodată în faţa statuii lui ŞTEFAN cel MARE şi SFÂNT, aflată la intrarea în parcul central şi în marginea Pieţii cu acelaşi nume. Prezenţa domnului se simte peste tot, pulsează ca o stea strălcitoare, ca un far uriaş. Ajuns în faţa statuii, ca în vis, încă nevenindu-mi să cred că mă aflu aici, îngenunchez simplu, ca în biserică în faţa icoanei, sărut piatra rece a soclului şi îmi fac cruce creştineşte. Mai rămân apoi minute bune lângă statuie, pe care o privesc îndelung, cu intensitate şi emoţie, cu gândul la adunarea de mâine. Aici, lângă statuie, întâlnesc un tânăr din zona Sucevei, Adrian, care îmi face o fotografie. Pornesc apoi încet, privind cu nesaţ în jur, spre hotelul Zarea, aflat lângă ASE şi păşesc lent, coborând continuu pe strada Mitropolit Gavriil Bănulescu. Nu a fost o simplă coborâre, ci o plutire, inima se lipea de tot ce remarcam minunat în jur, de la numele străzilor, precum Columna, la aspectul armonios, plăcut al clădirilor pe care îmi cădea privirea, la frumuseţea cerului basarabean de primăvară! Trăirile au fost intense, puternice, cu neputinţă de uitat.

Ajung pe nesimţite în faţa clădirii ASE, traversez prin faţa ei printr-un părculeţ, fac colţul la dreapta şi ajung brusc în faţa siluetei de peste zece etaje a hotelului Zarea. La recepţie, mă întâmpină o doamnă blondă, cu părul oxigenat, care nu mai e tânără, îi spun că a fost reţinută o cameră pentru mine. Trebuie însă să mă duc la o casă de schimb, pe care o aflu la intrarea unui magazin, unde, pentru 30 euro, primesc în schimb 600 lei moldoveneşti. Mă întorc la hotel, achit preţul camerei, 222 LM, apoi primesc cheia şi urc cu liftul la etajul doi, la camera 215! De-aici încolo, pentru mine, încep surprizele, care vor fi tot mai numeroase şi mai puţin plăcute. Constat că chiuveta, baia şi toaleta se află pe hol, în folosinţă comună, şi nu în cameră cum mă aşteptam. Deschid televizorul să văd dacă sunt canale româneşti sau măcar în limba română, dar, după multă căutare, nu găsesc decât Protv şi TeleMoldova, restul (peste 20!) sunt canale ruseşti, o nouă surpriză nedorită. Dar partea cea mai neplăcută abia începe. După ce-ajung în cameră, încerc să comunic cu cei aflaţi dincolo de Prut, o sun mai întâi pe soţia mea să-i spun c-am ajuns, dar robotul îmi comunică sec: ,,număr necunoscut”! Am încercat de mai multe ori, dar răspunsul a fost acelaşi, apoi îl sun pe fratele meu, la Galaţi, pe Adriana Popa, la Timişoara, acelaşi răspuns. Încep să-mi pierd răbdarea, îmi creşte pulsul, mi se face cald, sângele mi se urcă în obraji, mă simt brusc obosit. Descopăr ceva straniu: sunt de fapt prizonier în acest hotel din mijlocul Chişinăului, nu pot comunica cu nimeni de dincoace şi de dincolo de Prut.

Din cauza căldurii şi enervării, cobor numai în cămaşă la recepţie şi le spun ce se întâmplă. În culmea iritării, spun cu voce ridicată că mi-am imaginat că mă aflu în Basarabia românească, în timp ce televizorul din cameră este plin de canale ruseşti. Administratorul hotelului, Serioja, dar mai ales femeile (cameristele) din incintă îmi spun direct: ,,păi noi suntem rusoaice”! Din cauza tulburării ce mă stăpâneşte şi care se amplifică continuu, nici nu mai realizez că am făcut o gafă (eu vorbeam ca român, în Basarabia, ca un stăpân, dar situaţia era cu totul alta). Recepţionera blondă, moldoveancă, mă îndrumă pentru telefon către un tânăr de la hotel, Andrei, nu ştiu dacă este român sau rus, care îmi spune că am nevoie de o nouă cartelă, ies grăbit din hotel şi mă duc la acea oră târzie să cumpăr cu 40 LM o altă cartelă, pe care apoi Andrei mi-o instalează, pentru a putea vorbi în Basarabia, dar nu şi România. Încerc din nou să vorbes acasă, fără succes, soţia îmi trimite un mesaj (,,ai ajuns”?), n-am cum să răspund, apoi mesajele ei vin ca o avalanşă: de ce nu răspunzi, unde eşti, cu cine eşti, rămâi acolo, dacă nu  vrei să răspunzi ş.a.m.d.! Amuţesc, sunt copleşit de neputinţa de a comunica şi explica, nu ştiu cu cine să vorbesc pentru a lămuri lucrurile. Reuşesc totuşi să găsesc pe holul hotelului tineri moldoveni, cu ajutorul lor reuşesc să comunic video cu Anastasia, colegă de liceu, aflată în Anglia, care s-a întrecut pe sine pentru a mă ajuta, şi mai ales cu Adriana, din Timişoara, prietenă cu vechi stagii. Cu ajutorul ei dezinteresat, reuşesc să transmit, în sfârşit, soţiei că am ajuns, sunt la hotel şi nu m-a răpit nimeni!

În jurul orei 21, mă întorc frânt în cameră, mănânc complet absent, apoi mă culc într-un târziu, dorm greu, mă trezesc devreme, sunt indispus şi nu mă simt bine. Mă simt inutil, am impresia că nu mai înţeleg nimic. După o rugăciune scurtă, o rog pe singura cameristă moldoveancă de etaj, Maria, să-mi facă un ceai, mi-l aduce, ca să-l am la drum. Părăsesc hotelul şi merg la o pizzerie să iau micul dejun, am plecat de-aici cu impresii bune, la masă o fată, româncă, Luminiţa, m-a servit cu promptitudine şi căldură. Am ajuns curând la hotel, mi-am luat bagajul, iar după ora 11, m-am îndreptat încet spre Piaţa MAN, vegheată de statuia lui Ştefan, unde urma să înceapă mitingul.

În timp ce m-apropii de Piaţă, de departe se aud melodiile şi cântecele româneşti ale programului folcloric ce preced mitingul propriu-zis, stabilit pentru ora 12. La această oră, traversez dinspre Gavriil Bănulescu şi mă aflu practic la câţiva metri de statuia lui Ştefan. Urmăresc de-aici tot ce se întâmplă, tot ce aud şi văd. La sosirea mea, Piaţa era aproape plină, dar continuă să sosească valuri-valuri de oameni, în grupuri mari sau mici, care se disting de departe prin steagurile tricolore ce le poartă. Grupurile poartă pancarte pe care sunt menţionate localităţile, judeţele sau zonele (la hotelul unde am fost cazat sosise cu autocarul un grup mare din Constanţa). Membrii acestora sunt încolonaţi disciplinat, poartă haine de postav şi cizme tradiţionale, sub tricolore scânteietoare, priveliştea lor aminteşte de imaginile pe care le cunoaştem despre adunarea de la Alba Iulia. Niciodată n-am remarcat la o adunare publică un număr atât de mare de steaguri tricolore (o adevărată pădure!) şi membrii acestor grupuri le poartă cu mândrie, cu plăcere chiar, ca pentru a sublinia, simbolic, solemnitatea şi însemnătatea acestei zile. Foarte mult entuziasm, bucurie curată, spontană, fiecare, ca om sau ca grup, se simte cu desăvârşire liber, este o veritabilă sărbătoare, de nimic cenzurată, ca o apoteoză a mulţimilor adunate sub un stindard de luptă!

Pe lângă steaguri, am văzut în mulţime, la aceste grupuri, numeroase icoane, pe care le ţineau singuri sau împreună cu alţii, chiar lângă mine, în apropierea statuii, o familie, soţ, soţie şi copii, erau strânşi în jurul unei icoane. Cu siguranţă, printre ei erau şi preoţi, chiar dacă aceştia nu se afişau în sutană, dar nu-i puteau lăsa singuri pe enoriaşii lor (să ne amintim de versurile lui Mureşanu: ,,Preoţi cu crucea în frunte / Căci oastea e creştină”). Numeroase au fost pancartele inscripţionate, după aspiraţii sau inspiraţie, toate de factură naţională veritabilă, precumpănea spontaneitatea formulării! De pildă, o pancartă mare pe care era zugrăvită harta mărită a României Mari! Oameni singuri care purtau inscripţii referitoare la cei 100 de ani de la unire sau mici steaguri tricolore, pe care unii şi le-au confecţionat singuri. Alte steaguri (unele chiar în imediata mea apropiere), de mari dimensiuni, purtate mai ales de tineri, aveau imprimate imaginea stemei regale a României. Astfel înţelegem că, la această adunare populară, oamenii au venit, în mod absolut liber şi spontan, cu gândurile lor înalte, cu concepţiile lor, cu devize proprii, încercând să le unifice sau să le armonizeze. Era o imagine a întregului, care rezulta din însumarea acestor aspiraţii şi deziderate, care aparţineau unor oameni reali, unor indivizi concreţi, unor grupuri constituite, nimic abstract sau himeric nu anima această mulţime de zeci de mii de persoane.

Aceasta se putea deduce şi din scandările lor, de genul: ,,Unire” (sloganul principal, repetat cu cea mai mare frecvenţă), marşul era organizat tocmai pentru înfăptuirea acesteia, ,,Jos hotarul dintre fraţi”, ,,Jos hotarul de la Prut”, ,,România Mare”, ,,Trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”. Aceste scandări şi lozinci exprimau dorinţa ,,cea mai vie, cea mai aprinsă” (cum se exprimau unioniştii din 1859), referitoare la ceea ce animă neamul românesc, în întregul lui, în acest an centenar, aceea de a vedea înfăptuiră reîntregirea României”! Este un ideal naţional integral, fundamental, care pluteşte în aer, cine ar putea spune că nu există sau nu îl vede (,,Unirea românilor există, spunea Bălcescu, după revoluţia din 1848, e orb cine n-o vede”!), trebuie numai să fie conştientizat de fiecare dintre noi. Cei aflaţi în mulţimea aceea de zeci de mii de oameni înţelegeau spontan, intuitiv, fără prea multe explicaţii raţionale sau argumente sofisticate, că acesta este un moment astral, o poruncă a vremii, venită de Sus, dar şi din lăuntrul fiinţei, pentru înfăptuirea marelui vis al reîntregirii.

Cuvântările rostite de la tribuna improvizată a marii adunări populare din 25 martie 2018, de la Chişinău, erau orientate în acelaşi sens. Vorbitorii s-au exprimat în jurul refacerii unirii din 1918: George Simion, liderul Acţiunii Unioniste, Nicolae Dabija, membru USELR, Traian Băsescu, fost preşedinte al României, Ludovic Orban, liderul liberal de la Bucureşti, Dan Barna, preşedinte USR ş. a. Un cuvânt însemnat de spus la această adunare populară pro-unionistă l-au avut primarii şi consilierii din localităţile care au votat, liberi şi nesiliţi de nimeni, pentru unirea cu România. S-a subliniat că este vorba de peste 100 de localităţi, ceea ce reprezintă în jur de 20 % din populaţia Basarabiei. Această acţiune de unire, spontană, liberă, făcută de jos în sus, are cele mai mari şanse să reuşească, dincolo de inerţia organismelor oficiale ale statului moldovean, şi poate fi cheia victoriei spiritului unionist. La această adunare, pe lângă materiale unioniste, s-au difuzat şi ziare, precum ,,Luceafărul”, iar în editorialul publicaţiei, N. Dabija scria semnificativ: ,,Dodonii trec, iar poporul rămâne”! Acest popor anonim, de jos, care nu calculează şi nu precupeţeşte în acţiunile sale, are şansa de a impune victoria prin tenacitatea sa tăcută. Adunarea de proporţii (s-a vorbit chiar de 100.000 de oameni!) de la Chişinău urmărea să atragă atenţia Parlamentului de la Chişinău că problema cea mai urgentă, cea mai acută şi mai însemnată ce ar trebui să se afle pe ordinea sa de zi este însăşi unirea Rep. Moldova cu România! Parlamentul de la Bucureşti a dat un semnal clar şi hotărât, la 27 martie 2018, votând o rezoluţie prin care arăta că România este pregătită şi doritoare să-i primească la sânul ei pe românii din Basarabia. Semnalul a fost înţeles şi bine primit de liderii Acţiunii Unioniste de peste Prut, care au anunţat reluarea acţiunilor unioniste în septembrie.

La Chişinău, am întâlnit persoane, care gândesc, scriu şi trăiesc în spiritul unităţii neamului românesc. O asemenea persoană este poeta Tamara Tomiris Gorincioi, care a fost prezentă bineînţeles la această adunare. Să spunem câteva lucruri despre poeta basarabeană, pentru cititorii neavizaţi. Tomiris, cum îi spun prietenii, este din Unteşti, a făcut liceul la Ungheni şi facultatea de filologie la Chişinău, apoi s-a lăsat angrenată în publicistica mişcării naţionale din Basarabia, din anii 90, după care a început să scrie. Să precizăm că Tamara Gorincioi este vocea cea mai reprezentativă a poeziei române din Basarabia, care are o personalitate marcantă ca scriitoare, cultivând în versurile sale mai cu seamă trecutul dacic, mitic şi istoric, evocând Dacia felix, dacii liberi, pe care îi percepe drept ,,neam de zei şi de atlanţi”. Tomiris este o poetă veritabilă, inspirată, de mare talent, chiar dacă nu este membră USELR şi nu poate publica atât cât scrie, din cauza  posibilităţilor materiale limitate. Ne-am întâlnit la miting, la statuia lui Ştefan cel Mare, iar după încheierea adunării, am pornit într-o plimbare pe străzile Chişinăului. Mi-am exprimat mirarea că ea, poeta Basarabiei, cunoscută şi din baladele născute din versurile sale, nu se află în tribună pentru a vorbi oamenilor, şi-mi spune, modestă, că nu este cunoscută decât pe Facebook! Intrăm, în scurtul timp pe care-l avem împreună, în Biserica ,,Naşterea Domnului” din centrul Chişnăului, o biserică frumoasă, impresionantă prin stilul ei. Remarcăm amândoi frumuseţea clădirilor vechi ale Chişinăului, castanii de pe străzile sale, iar în jurul nostru vedem mulţi oameni, tineri mai ales, care se plimbă pe străzi înfăşuraţi în tricolor. Discuţia noastră, deosebită, a durat numai două ore, ea se îndreaptă spre casă, având oaspeţi, iar eu merg spre autogara Sud, pentru a pleca spre Iaşi.

Pornesc din Chişinău Sud cu un autocar mare, pe la 18,30, dar ne întoarcem pe un alt traseu decât la venire şi vom ajunge mai repede la Prut. Drumul acesta nu-l voi uita multă vreme, înaintăm spre sud pe un cer senin superb, avem timp să admirăm apusul, soarele nu ne părăseşte nicio clipă până se întunecă. Am observat pe acest traseu, din sudul Basarabiei, că toate localităţile pe care le-am întâlnit erau curat româneşti, niciun nume străin, rusesc, nu am întâlnit în drumul nostru. Când se întunecă ajungem la Leuşeni, pe unde vom traversa Prutul dincoace, expediţia basarabeană a luat sfârşit şi o spun cu tristeţe. Stăm mult aici, la vamă, aproape un ceas şi de aceea înaintăm în mare grabă de la Vaslui spre Iaşi, avem o mare întârziere şi pierd astfel legătura spre Suceava. Rămân noaptea în gară la Iaşi până în zori, apoi plec cu acceleratul de Timişoara, cu care am venit, spre Câmpulung. Dorm puţin pe tren, dar când mă trezesc, la Suceava, observ că nu mai am internet şi nu pot vorbi pe Smarthfon. Am ajuns obosit acasă, pe la 10, m-am odihnit, dar a doua zi, 27 martie (primisem în ajun de la Tomiris o imagine splendidă a miilor de oameni de la miting), am ţinut o conferinţă la Muzeul din Câmpulung despre unirea Basarabiei, de unde tocmai mă întorsesem, dar ceva din mine lăsasem acolo şi mai ştiam că locul acesta binecuvântat are nevoie de noi, de dragostea noastră.

——————————–

Prof. IOAN  POPOIU,

istoric

15 aprilie 2018

http://armoniiculturale.ro/…/ioan-popoiu-marsul-centenarul…/

VALENTIN MARICA – NOTE DE LECTURĂ �` DANIELA GÎFU – SPOVEDANIA UNEI PANTERE

Valentin MARICA - NOTE DE LECTURĂ �` DANIELA GÎFU - SPOVEDANIA UNEI PANTERE

Titlul surprinde; la început. Apoi, intrând în inima textului, îi apreciem poetei inspirația titlului și câmpurile de sensibilitate ale versurilor definind călătoria spre Sine (amintind de Călătoria spre mine însămi, titlul unui volum de Ileana Mălăncioiu).
Spovedania unei pantere e o noua carte despre voia mea, voia ta și voia Lui (și acordul dintre acestea!), când, cum consemna Serghei Bulgakov în Lumina neînserată, „creatura încă mai geme și întreaga lume tânjește și suferă din cauza amestecului și înfruntării dintre bine și rău.” Trecerea de la voia noastră la voia cerească, într-o dureroasă alternanță a stărilor de conștiință, este cale de urmat în scrierile Danielei Gifu, o „rechemarea la ordine” (v. Georges Gusdorf). Despre ieșirea din îndărătnicia individuală și întâlnirea cu spiritul divin disertează Daniela Gifu în „33. Jurnal de inițiere spirituală” sau în „eu, tu și El”, dar și în volumul de versuri „Spovedania unei pantere”, Editura Vatra veche, 2017.
Acestuia din urmă îi parcurgem litera și spiritul în Zilele de Paști, când înflorește pustia precum crinul, înviind nu doar firea, ci și Cuvântul. Poeta iese precum actorul sub reflectoarele scenei spre a ne spune câtă mirare e în Învierea Cuvântului și câtă nădejde în împlinirea Legii Divine sau câtă înfăptuire a asemănării noastre cu Dumnezeu prin eliberarea din zădărnicie. Spovedania unei pantere e mizanscena căinței (a rugăciunii cu sfințenie; poetei îi repugnă rugăciunea „fără sfințenie” și fără culoare) și, apoi, a mântuirii, a apropierii de potir, după ce eul liric simte stingerea sălbăticiei panterei. Căci vine o vreme a decantărilor, când se împuținează ființa Lutului, înmulțindu-se ființa Duhului. Scria Emil Cioran: „M-a apucat o pasiune nebună pentru tot ce e pur și nefalsificat în lumea asta de indivizi acri, sceptici și incapabili de sacrificii.” Asemeni filozofului, poeta are revelația a ceea ce este esențial, voind să schimbe cursul timpului, trecându-l prin bătăile de ceasornic în stare să limpezească ochii împăienjeniți și să aducă „vinul nou în burdufuri noi” (Matei 9; 16-17) firii înrobite. Cu alte cuvinte „cu pace să ieșim”. Nu întâmplător cităm din trama liturgică, atâta timp cât poeta, căutându-și Sinele (ne pierdem dacă nu ne căutăm destul), își rostește spovedania într-un acompaniament liturgic (de altfel discret) menit să prefigureze bucuria rodului și, mai departe, înnoirea lumii. Linia de orizont a poetei e întruchiparea seraficului, aleea ce duce la capătul Cerului (Te urmez), unde poate avea loc cununia speranțelor.
Volumul e parte din întreg; întregul operei Danielei Gifu (scrisă și nescrisă) prins în rosturi și înțelesuri, în deslușiri ale logosului divin, ale iubirii pământești și cerești, răpunând chipul fiarei. Astfel, așează în portativele lirice inserturi sentențioase. Un poem se numește Reflecție, finalul mai multor poeme au rol de adagiu, iar poemul cu care se încheie volumul poartă numele de Lecție: Învățăm să versificăm / în ritmul îngerilor / printre urzelile deziluziilor. Ființa între înger și demon, între Duh și Lut, jinduiește să iasă din cingile contingentului, urmându-i Lui; așadar, nerisipind cerul. Întreba cineva dacă Părintele Arsenie Boca este de pe pământ sau din cer și primește răspunsul: e de pe pământ dar are cerul în el. În Spovedania unei pantere, eul liric își caută părticica sa de cer sau, într-o metaforă din poezia lui Vasile Vociculescu, azurul suitor. De aceea, spunem că poezia Danielei Cifu e numai a ei (e legământul numai al ei cu poezia; despre a face legâmânt cu poezia vorbește Dan Cristea în volumul Poezia vie), într-o desfășurare pe de-o parte a penitenței, pe de alta a neliniștilor, dovadă limbajul ambivalent sau un idefinit ce creează și fior și acalmie. În același poem (Temere) apar reflexivele: mă înfior, mă mângâi. Sau imaginea mărului verde înmiresmat alternează cu imaginea merelor putrede ale străzii, după cum raiul și iadul își dispută întâietatea.
Prin spovedanie (analogia cu rugăciunea eminesciană: Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie), eul liric se eliberează din vicleșugurile finitului (valul ce ne bântuie), din detenția sufletească și întunericul încărunțit, trepte spre zori (zori e cuvânt-titlu în poezia Danielei Gifu), spre luceafărul de dimineață la care năzuiește poeta; verbul năzuiesc devine axis al împletirilor lirice. Zbuciumul vieții, cuprins în teritorii de suferință, sărbătoare, vis, nostalgie ale iubirii, nu mai este tăinuit, („Mă căznesc să-l ascund de decenii “), netăinuirea deschizând calea adevărului și apropierea de cer. Este voia poetei și voia Lui, poezia devenind una a voirii, a limpezirilor, a „ordinei înțelegerii rostului lui doi.” Eul liric, cel fără vină prin spovedanie, domină timpul recluziunilor, umbrele rănilor, împlinind canon sfânt prin gestul pur al îngenuncherii în fața sublimului creației divine, aidoma unei reîntoarceri la punctul edenic al vieții, la inefabilul jocului de-a v-ați ascunselea al copilăriei. Este clipa supremă a poetei și a poeziei; „clipa mea”.
––––––––
Valentin MARICA
Târgu Mureș
15 aprilie 2017

Vasilica Grigoraş – Tanka

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Tanka

Sub lună nouă
în urechea mării-ascult
mitul sirenei –
o inimă cioplită
de atâtea valuri reci
x
Under the new moon
in the sea’s ear I listen
to the siren’s myth –
a heart carved
by so many cold waves

(Traducere Alina Lavinia Grigoraş)

(Din vol. Ochi în ochi cu luna: Tanka şi pentastihur – Looking the moon in the eye: Tanka and pentastiches, Napier-NZ, Scripta manent, 2017)

(Imagine internet)

Vasilica Grigoraş – Laboratorul dragostei

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

zi înmiresmată de primăvară
vreme de visare
debordând de entuziasm

stăm furişaţi
în laboratorul îndestulat
al sfintei simplităţi
certă dorinţă
proaspăt răsărită
şi ne-mbăiem
în chip minunat
în şuvoiul verde
al sevei binecuvântate
din lumea vie

în cuvânt luminat
ochii ni se întâlnesc
într-o înţelegere subtilă
a ceea ce urmează
întru însorirea sufletului

mă strângi de mână
minimă atingere
şi mă simt în siguranţă
o sărutare pe obraz
un trofeu mult râvnit
sub luna portocalie
plină doar pentru noi

faţa ne ia foc
inima ne doare
iar prin lentilele fine
ale microscopului personal
descoperim
amprenta lui Dumnezeu
în inimile noastre
mult înfiorate
acorduri consonante
ale dorurilor întâlnirii

decantând rezultatele
experimentului
putem desluşi
murmurul viitorului
sub al cărui cer inexorabil
timpul se opreşte în loc
şi printr-o fisură misterioasă
se furişează strop cu strop
o dragoste sublimă

(Din volumul „O corabie la timp potrivit”, Iaşi, PIM, 2018)

(Imagine internet)

 

Vasilica Grigoraş – Haiku

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Haiku (Locul I, CSH etapa #543, săptămâna 9-15.09.2018)

slujba de noapte –
rândul magnoliilor
să lumineze

(Imagine internet)

Comentariu: Nicolae Musat – Sincere felicitări pentru acest minunat poem și mă bucur enorm că este premiat superlativ! În acest stil de comunicare elevată și complexă, poemul face un tot, un viu, cu imaginea, în acest caz imaginea ia forma icoanei cuvântului! Astfel, alături de canoanele versului mai trebuie respectată o legătură vie, reală și sugestivă între imagine și text, fiecare sprijinind cealaltă parte în această comunicare culturală rațională, estetică, emoțională. Axa poemului este Dreapta Slujire! Știm că-i vorba de această Dreaptă Slujire pentru că este cosmică, este cu participarea vie a naturii prin ce are mai frumos, prin flori, și iată, nu orice flori, flori de frumusețe rară, flori de pom, pomul VERDE… În comentariile anterioare am vorbit despre Civilizația Viului, de civilizația lemnului, când Însuși Hristos Domnul, pe Drumul Golgotei se asemuia „lemnului verde”, subliniind prin aceasta că Civilizația Viului, Civilizația Lemnului, civilizația ancestrală a Pomului Vieții nu este o povestioară ci o realitate transcendentală transmisă mitologic din generații în generații popoarelor actuale…. cu un scop…. Scopul fiind descifrarea canoanelor muceniciei Sfântului Mare Mucenic Sava care a fost târât împreună cu Preotul Sansalas prin „Pădurea Arsă”. Ne aflăm deci în fața unui poem transcendental, în fața unui UNICAT teologico-filozofic expus în formă lirică… De ce nu-i o fotografie noaptea, cu faruri care fac să strălucească florile magnoliilor și recele zidului Bisericii, dacă tot este vorba de-o „slujbă de noapte”?? Pentru că inspirația minunatei autoare Vasilica Grigoras arată că nu-i „noapte de la Dumnezeu”, ci-i „Noaptea oamenilor”, oamenii sunt în bezna confuziilor de tot felul, oamenii și-au agonisit „întunericul vederii”, acel „întuneric” din „ochiul”, din inima omului căzut, rău, de care vorbea Iisus Hristos în pildă. Deci, în plină zi naturală, de la Dumnezeu, (după ora 16 sau 17, deci pe lumină…Vecernia), slujba oamenilor este întărită, ajutată, purtată de natură, de cuibul în care a fost omul așezat, prin ruga florilor, către Dumnezeu, natura, universul, participând la slujirea lui Dumnezeu, participând la închinarea de laudă adusă lui Dumnezeu! Este un tablou al fenomenului teologic extrem de complex al rolului naturii create în salvarea omului, în ajutorarea omului căzut în „întunericul cel mai de jos”, de aceea autoare, în mare inspirație, a introdus cuvântul cheie „rândul”, în sensul de „sarcina” viului de a-l ajuta pe om în această Apocalipsă a întunericului. Sunt fascinat de puterea autoarei, dovedită în mai multe rânduri, de sinteză teologică a unor profunzimi nebănuite în doar câteva cuvinte… Ore câți mari teologi români sau de aiurea, n-ar vrea să aibă în palmares așa bijuterii teologice, așa diamante ale gândirii?? Sincere felicitări distinsă doamnă Vasilica Grigoras! Reverență!