Camelia Cristea: Rugă

Rugă

 

Într-un car de foc trece Sfânt’ Ilie,
Bicele trosnesc norii priponiți,
Seceta flămândă a mușcat din vie
Lacătele strânse, par că ar fi plâns.

 

Mâinile unite iar în rugaciune
Cer cu umilință, lacrimă de ploaie,
Vara aburindă a topit asfaltul,
Frunza nădușită chinul și-l îndoaie!

 

Colbul răscolit tace și îndură
Roțile de foc lasă-n urmă zgură,
Tânguirea lumii a bătut un clopot,
Vino dragă Ploaie, sprintenă în ropot!

 

Sfinte te îndură de a nostră rugă,
Seceta nebună să o pui pe fugă,
Dracii să-i trosnești cu bice de foc,
Câmpul să-l îmbraci și cu busuioc!

———————————

Camelia Cristea

București

20 iulie 2015

Cornelia Chifu: Arta de a fi …Bunic !

Bunicii. De câte ori întâlnesc acest cuvânt îmi aduc aminte ce mult îmi doream să-i fi avut. Le simţeam lipsa mai ales când ceilalţi copii plecau în vacanţe la ţară, la bunici. Întrezăream acolo o lume a fericirii, guvernată de o dragoste fără sfârşit, dincolo de a cărei poartă nu aveam cum să trec. Îmi construisem o imagine a bunicilor cu ajutorul „cărţilor de citire”, cum se numeau pe atunci manualele de limba română. Trebuie că mai sunt mulţi ce  îşi amintesc de „ icoana firavei bunici din frageda pruncie” cu poala ei fermecată unde ne pierdeam toropiţi de căldură şi linişte albastră picurată din cer printre crengile pomilor, ascultând alături de autor basmul al cărui sfârşit nu-l prindea  niciodată treaz. Ori de sânul ei la fel de fermecat care ascundea toate bunătăţile lumii ce trebuiau ghicite pentru a fi dobândite. Şi „tata-moşu’“ cu obrajii roşii de palmele copiilor, dar surâzând de fericire…

 

Încet, încet, acestor imagini li s-au alăturat accesoriile inevitabile ale bătrâneţii, nesesizate de ochii de copil: dioptriile, bastonul, durerile de şale, tot felul de suferinţe fizice şi psihice, tot felul de proteze şi operaţii care mai fac câte un nod la firul din ce în ce mai subţire al vieţii. Perspectiva nu este dintre cele mai fericite. Este cea a unei vârste împovărate, cu haine grele de dus.

Cei care au însă şansa să devină bunici ştiu că dobândirea acestei calităţi este o binecuvântare. Este momentul când energii pozitive nebănuite ţi se cuibăresc prin ungherele sufletului şi îţi dau puteri noi, îţi descoperă priceperi pe care nici nu bănuiai că le ai. Devii pictor, povestitor, poet, actor, dansator, după cum e cazul. Eşti savant şi cititor în stele şi găseşti cu uşurinţă răspunsuri la năstruşnicele „de ce-uri”. Poţi să aduni şi să împrăştii lumea într-un cuvânt. Este momentul când, eliberat de obligaţiile şi responsabilităţile de părinte, devii refugiul copilăriei pe care începi să o retrăieşti în mod conştient. Este momentul când, eliberat de orgoliile profesionale şi personale raportul tău cu lumea se simplifică şi ai dreptul să dai în mintea copiilor într-un mod rezonabil. Abia acum înţelegi ce gust bun are mâncarea făcută din frunze şi pietricele, ce minunat e să umbli desculţ prin ploaie, să înalţi castele de nisip şi simţi intensitatea din exclamaţia poetului: „de-aş mai avea, bunică, şi sufletul de-atunci!”.

Apariţia lor, a nepoţeilor, cu luminiţele din ochi şi cu paşii mai şovăielnici decât ai tăi, cu drăgălăşenia şi candoarea lor, cu nesfârşita lor nevoie de ocrotire şi iubire te face să înţelegi, dacă  nu ai înţeles încă, sau dacă da, atunci îţi confirmă că un copil e una din minunile lumii, o minune fragilă care are totuşi puterea magică să ia durerea cu mâna, să alunge gândurile grele şi tristeţea, o minune dăruită nouă spre a o desăvârşi întru bucuria şi propria împlinire. Ei devin lucrul cel mai important, îţi captează toată atenţia şi îţi răpesc tot timpul oferindu-ţi drept recompensă posibilitatea de a rămâne mereu tânăr alături de ei, de a crede că, de dragul lor, cerul va fi mereu senin, soarele va da mereu lumină şi căldură, iar vremea va curge mereu pe făgaşul normal.

Timpul, acest stăpân necruţător, cel ce rezolvă totul dacă ai răbdare, mi-a deschis până la urmă poarta spre lumea fericirii guvernată de dragostea fără sfârşit, lumea lor, a nepoţilor şi bunicilor, o lume fără graniţe în care totul este posibil pentru că acolo copilul este măsura iubirii. Pătrund în ea de cum îmi aud nepoţica intrând în scara blocului. O aştept după uşă, obicei rămas din vremea când l-am descoperit împreună pe „cucu-bau”. Ne dăm mâna şi trecem pragul în Ţara Minunilor, fiecare cu rolul ei: eu sunt aceeaşi „A-i”, cu accent pe fiecare silabă. Ştiu că acesta îmi va rămâne numele pentru totdeauna, chiar şi când va pronunţa corect toate sunetele şi ştiu că n-o să uit niciodată rezonanţa lui. Ea însă,  devine „mamă” şi „prinţesă”. Chiar şi cea mai grijulie mamă ar avea câte ceva de învăţat de la ea, iar prinţesele… chiar şi cele mai autentice ar putea lua lecţii. Timpul se opreşte în loc,  „praful de zâne” se cerne şi transformă imaginaţia în realitate, formulele magice ne îndeplinesc dorinţele. Lângă ea îmi beau zilnic paharul cu infuzie de „apă vie” şi ştiu ce spune Soarele când intră dimineaţa pe fereastră, ce ciripesc păsările în pomul din faţa geamului şi ce latră Lady în curtea învecinată. Nu îmi permit să nu ştiu răspunsul la vreo întrebare pentru că nu suport reproşul din vocea ei: „A-i, de ce nu ştii?”.

Am surprins nu de mult pe stradă o frântură de dialog dintre o fetiţă şi mama ei:

–       Mami, când am fost eu mică de ce mă duceai în burtică?

Mama, luată prin surprindere şi grăbită, a smucit-o de mână şi i-a răspuns sec:

–       De-a naibii!

Fetiţa, care oricum nu ştia ce înseamnă „de-a naibii”, a continuat:

–       Pentru că aveam picioarele micuţe şi nu puteam să merg?

Nu am mai auzit răspunsul mamei. Am privit cu tristeţe după ele şi m-am gândit, bunică fiind, dacă nu cumva unii părinţi ar trebui să fie mai întâi bunici. Şi asta pentru că bunicii au ei o artă numai a lor de a simţi şi a răspunde inocenţei şi sensibilităţii copiilor, o artă veche de când lumea pe care nici ei nu-şi pot explica cum de o stăpânesc aşa, deodată, fără vreo pregătire anume, după cum sunt tot mai cunoscutele cursuri organizate de specialişti pentru iniţierea în „arta de a fi părinte”.

Arta de a fi bunic zace în forme latente, se perfecţionează de la sine fără ştirea noastră şi se conservă de la sine. Căci, iată, deşi astăzi nepoţii nu mai ascultă  basmele în poala bunicii şi în sfârâitul fusului ci în faţa monitoarelor, iar bunicile, din ce în ce mai multe ştiu să dea „clic” pentru ca desenul animat să pornească, ceva a rămas neschimbat. Duioşia, bucuria şi căldura din ochii bunicilor ce parcă ar spune: „lăsaţi copiii să vină la mine!”

Duioşia, bucuria şi căldura – suficiente argumente pentru a lansa îndemnul „ cine nu are bunici să îşi cumpere.”

*

Ilustraţie: „Casa Bunicii” de Stela Şimon (Timişoara)

———————————-

Cornelia CHIFU

Iulie 2007 – 2017

Ciudanoviţa – Strasbourg

Alexandru Nemoianu: O claie de fân

Acuma câteva veri, l-am vazut pe prietenul pe Ioan Bănuș adunând fânul cosit câteva zile mai devreme și felul în care a clădit o claie de fân într-o poiană din hotarul satului Borlovenii-Vechi, de la poalele Semenicului. Era o poiană mică, așa cum sunt multe în părțile acelea, frumoasă, curată, smulsă dintr-o sălbăticie rămasă neclintită, în toată măreția ei de la începutul vremurilor. O poiană care mărturisea despre prezența omului și semnul lăsat de el în lume. Era o întâmplare tulburătoare care vădea orânduiala temeinică și care ascundea o învățătură încă mai adâncă.

A început lucrul întorcându-se cu fața spre răsărit și închinându-se cu semnul Sfintei Crucii, semnul prin care Cel care stă deasupra vieții și a morții a ales să mântuie lumea. De jur în jur era doar pădurea încremenită, în liniștea dupa-amiezii de vară, iar în poiană, era fânul, aflat în neorânduială și care, așa cum se găsea nu folosea la nimica și părea doar să sporească și să se adauge anarhicului asediu al elementelor neîmblânzite. Cu grijă, prietenul meu a tăiat un par înalt și drept de gorun, l-a curățat de crengi și de noduri, l-a înfipt drept ca o făclie în mijlocul poienii și apoi a început strânsul. Încet, cu răbdare și îndemânare, fânul a început să se adune în jurul parului bine mirositor.

Ceea ce fusese haos și neorânduială devenea formă și mărturie că lucrarea omului în lume are și trebuie să aibă și rost, și țintă, și frumusețe. Căci puține lucruri au emoționanta și nobila frumusețe a clăilor de fân din ținuturile de munte românești. Lucrarea se făcea cu temei și drămuită într-o mireasmă care nu poate fi descrisă, dar care știu că nu are egal. A încheiat lucrul după câteva ceasuri. Mica poiană strălucea de curățenie, iarba era egală peste tot și hotarele staăvileau și țineau în locul lor pădurea și agresivitatea ei. Fără gesticulații inutile, omul își afirmase prezența din nou și făcuse, după putere, lumea mai frumoasă. Prietenul meu a strâns cu grijă puținele unelte, s-a întors spre răsărit și din nou s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci. Cele pe care le-am văzut atunci au un înțeles adânc și cuprind o povață statornică.

Asemenea fânului din poiana Borloveniului, și noi ne aflăm răspândiți, izolați și în voia vântului și la cheremul tentațiilor de tot felul arătate de de haosul negativității pure. Este de tot limpede că doar în conlucrare și laolaltă putem face o zidire tare și cu sorți de viață îndelungată. Asta nu înseamnă să ne pierdem personalitatea individuală unica sau, încă mai puțin, să o abandonăm de bună voie. Omul nu este făcut sa stea în turmă și să își îngroape “talantul”, el are de împlinit un destin și o chemare care rămân unice și nerepetabile. Lumea, în toată mareția ei, a fost facută pentru toți, dar și pentru fiecare în parte. Aceasta este o taină peste masură de adâncă și care ne obligă pe toți și pe fiecare să fim mereu treji în cuget, pentru a nu vătăma nici rostul care este al fiecăruia și nici rostul care este al tuturor. Este atâta de ușor de înțeles ca pentru a ne păstra ființa noastră și pentru a păstra dreptul la ființa al celor din jurul nostru trebuie sa recunoastem pe fața fiecăruia dintre semenii noștri, ca și pe fața noastră, chipul Celui care ne-a zidit pe toți. Pentru a ne aduna din nou și pentru a fi generație cu rost în trecerea vremii, trebuie să ne strângem în jurul unei axe care nu poate fi alta decât cea a credinței Ortodoxe și a dragostei de Neam. Să căutăm în jurul nostru și să ne întoarcem în dragoste spre cei dinainte ai noștri și să pricepem că lucrurile nu sunt de tot la întâmplare și că ele nu au fost aduse în ființă ca să steie în paragina lipsei de grijă. Rostul de oameni și Români ni-l împlinim înfrumusetând lumea care, pentru o scurtă clipă ne-a fost dată și pentru felul în care ne împlinim acest rost vom fi cântăriți și în neamul nostru și în fața Dreptului Judecător. Așa cum fânul se adună și capătă formă în jurul lemnului din mijlocul clăii, la fel Neamul nostru trebuie să se adune în jurul “axei” care îl definește. Mai sunt încă așa de multe lucruri pe care avem a le învăța de la tăranii noștri, față de care aproape nimeni nu a avut milă, dar pe ale căror palme tari și aspre se sprijină nădejdea noastră de azi și de mâine, așa cum s-a sprijinit și nădejdea de ieri.

Tăranii noștri nu vor și nici nu au lipsă să înșire vorbe multe dar ei pot să ne învețe mai mult decât cuprinde fala deșartă a lumii, radicând o simplă claie de fân în hotarul Borloveniului.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

Gelu Dragoş: Revista „Pro Unione” la un nou număr

Zilele trecute a avut loc lansarea revistei „Pro Unione”, anul XIX, numerele 1-4 (65-68) decembrie 2016, redactor şef prof. Valeriu Dan Achim.

Editorialul este semnat de lector universitar dr. Ilie Gherheş (preşedintele Fundaţiei „Pro Unione”) şi se numeşte „Program Manifest Centenar 1 Decembrie 1018 – 1 Decembrie 2018”. Tot despre Centenarul Marii Uniri au mai semnat: prof. dr. Valeriu Achim –„80 de ani de la inaugurarea statuii lui Vasile Lucaciu din Satu Mare”; „Evocări. Sculptorul Cornel Medrea aproape de noi”; „Inaugurarea Casei Memoriale şi a bustului lui Vasile Lucaciu din Şişeşti”;  „La aniversarea a 65 de ani de la dispariţia lui Vasile Lucaciu” – Dan Tărtăchilă – „Piesa dr. Vasile Lucaciu pe scena teatrului băimărean” şi Liviu Borlan – „Cântec pentru Vasile Lucaciu (priceasnă)”.

Aşa cum ne-a obişnuit colegiul redacţional format din 17 personalităţi maramureşene, conţinutul revistei este bogat, de calitate şi divers ca abordare şi tematică. Istoria cuprinde materialul profesorului Liviu Tătaru, „Răspunsul lui Lucaciu – către rectorul Herczegh, O scrisoare deschisă din anul 1898 a dr. Vasile Lucaciu, tipărită sub forma unei broşuri la Baia Mare”.

Capitolul Ctitorii ale Marii Uniri cuprinde materialele prof. Aurel Coza – „La aniversarea a 50 de ani de activitate a Liceului/Colegiului Gheorghe Şincai – 1919-1969” şi a prof. Teresia Bolchiş Tătaru – „Generalul ajuns magaziner. Amintiri cu deschiderea Liceului Şincai”.

Despre Societăţi şi Reuniuni scriu: prof. Maria Mureşan, „Societăţi studenţeşti interbelice din Universitatea Cluj” şi prof. Virginica Drăgan, „Activitatea Reuniunii Femeilor din Baia Mare după Marea Unire din 1918”

În capitolul Economie: Cooperaţie şi Industrie semnează: prof. dr. Valeriu Achim, ing. Lazăr-Aurel Pantea, dr. geolog Francisc Z. Marias.

Despre Veteranii de război consemnază: colonel rez. Petru Coca, iar la pagini de Patrimoniu se vorbeşte despre „Familia Filipciuc de Dolha şi Petrova (Dolhay şi Petrovay)”.

Capitolul Monografii cuprinde materialele lectorului univ. dr. Ilie Gherheş şi prof. Mircea Botiş şi preot Radu Botiş din Ulmeni.

Capitolul Om şi societate este realizat prin materialele prof. Liviu Tătaru şi a col. (rtr.) economist Gavrilă Groşan.

Capitolul X, Personalităţi cuprinde materiale semnate de: dr. Felix Marian, prof. Mihaela Cristina Gherheş, prof. preot Viorel Thira, Maria Bilţiu şi Ion Ioanid.

La Aniversări prof. Dan V. Achim publică articolul „120 de ani de la întemeierea coloniei de pictură de către Hollosy Şimon în Baia Mare”.

Capitolul Folclor cuprinde materiale semnate de Ion Şiugariu, etnolog Pamfil Bilţiu, prof. Teresia Bolchiş Tătaru.

Un capitol important este dedicat Literaturii şi criticii literare, unde semnează: parodistul  Lucian Perţa, „Amurguri transilvane”, iar prof. Ioan Achim de la Şcoala Gimnazială Mireşu Mare ne introduce în lumea lui „Nikos Kazantzakis – temerarul, prudentul, vizionarul şi îndrăgostitul de Iisus. Autorul romanelor Hristos răstignit a doua oară şi Ultima Ispită a lui Hristos”, alături de epigramistul Ion Costin, „Acupunctură cu umor”.

Bibliotecara Maria Gârbe, la capitolul Manifestări face referire la „A XX-a ediţie a Festivalului de Literatură Vasile Lucaciu din Cicârlău”, primul festival sătesc din România.

Despre fraţii noştri de peste Tisa, la rubrica Inaugurări, face vorbire ec. Cristian Mareş prin articolul „Un vis împlinit, Liceul „Mihai Eminescu” din Solotvino, Ucraina”.

Un ultim capitol al revistei „ProUnione” este dedicat Comemorării unor personalităţi maramureşene, unde Vasile Jurje, Ileana Cozmuţa şi prof. Dan V. Achim scriu despre regretatul critic literar Augustin Cozmuţa, etnologul Pamfil Bilţiu despre prof. Traian Rus din Oarţa de Sus, iar Maria Gârbe ne aduce aminte despre o familie de intelectuali bihoreni stabiliţi în Nord în articolul „In memoriam Traian şi Viorica Ursu”, care încheie acest reuşit număr al revistei.

Din spusele dl. prof. Valeriu Dan Achim următorul număr va fi dedicat, în mare măsură, Centenarului Marii Uniri din 1918 şi va apărea pe 1 Decembrie a.c. Se aşteaptă materiale pentru selectarea lor de la toţi colaboratorii revistei, pe aceeaşi adresă de e-mail: revprounione@yahoo.co.uk

 

                                                                               Gelu Dragoş

 

Vasilica Grigoraş – Frisonul luminii (secvenţă tanka)

 Imagini pentru vasilica grigoras

Frisonul luminii

 

Forfotă mare-n

muşuroiul de furnici

de la o vreme –

şovăirile mele

mă poartă spre lumină

x

Privind atent

noroiul deznădejdii

mă lepăd de mine –

încet dar sigur simt din nou

frisonul luminii

x

copaci înfloriţi

pe oglinda râului

un blând vitraliu –

în zori de zi-mbrăţişez

adâncimea luminii

 

Shiver of light

 

To-and-fro in

the anthill

for some time past-

my demurs

take me to the light

x

Carefully watching

the desperation mud

I abandon myself-

slowly but surely I feel again

the shiver of light

x

Blooming tree

on the river’s mirror

a gentle stained glass –

I embrace in early bright

the depth of the light

 

Comentariu – Cezar-Florin Ciobîcă

Imagini pentru cezar florin ciobica

Autoarei, o fină observatoare, nu-i scapă nimic din ceea ce se întâmplă, se petrece în lumea micilor vieţuitoare. Detaliile şi aspectele reperate în  periplul ei cotidian prin natură se ţes insesizabil într-un buchet de stimuli care-i generează tot felul de semnificații, de mesaje. De pildă, forfota harnicelor furnici o face să mediteze asupra şovăielilor ce o copleşesc şi îi întunecă poate raţiunea, forţa şi să găsească tămăduitoarea cale spre lumină. De altfel, în poemul următor, dezicându-se de noroiul împovărător al deznădejdeii care-i periclitează trăirile, eul liric, graţie privirii atente, care-i evidenţiază tăria caracterului nestrivit de aparenţe, de mizerii, simte din nou frisonul luminii izbăvitoare, care-i lipsise o vreme din cauza  rătăcirilor primejdioase. Copacii înfloriţi din ultimul poem subliniază frumos şi puternic ideea luminii, pe care o îmbrăţişează adânc, gestul trădând pocăinţa, regretul celui care, fiu risipitor, a ignorat profunzimea şi bogăţia luminii.

Este evident că termeni precum şovăieli, deznădejdii, mă lepăd trimit la ideea zbuciumului sufletesc, a chinurilor care-l încearcă pe eul liric pe drumul regăsirii sacralităţii pierdute. Prins în vertijul antonimiei întuneric (furnici, noroi) – lumină (copaci înfloriţi), eul liric, lepădat de balastul cotidian, găseşte în cele din urmă calea iluminării şi se salvează. Se prefigurează, astfel, un nou început (în zorii zilei) aducător de speranţe şi înnimbat de credinţă.

X

A fine observer, the author keeps an ear to the ground on what is happening in the world of the tiny inhabitants. The details and aspects located in her daily journey in the nature are intangibly woven in a bunch of stimuli that provide her with all kind of messages and meanings. For instance, the to-and-fro of the working ants make her contemplate on the hesitations that overwhelm her and maybe shadow her reason, her strength and make her find the healing path to light. As a matter of fact, the next poem, giving up the dispair that jeopardizes the feelings, the lyrical ego, due to the close look, which underlines the strength of the character uncrushed by appearances, by miseries, feels again the shiver of the redemptive light that had been missing for a while because of the dangerous errancies. The blooming trees from the last poem beautifully and strongly underline the idea of light that she is deeply embracing, the move betraying the repentance, the regret of the one, the prodigal son, who ignored the depth and richness of the light.

It’s obvious that terms such as hesitation, despair, I give up point to the idea of the soul storm, of the ordeals that the lyrical ego is feeling on the way of regaining the lost sacrality. Caught up in the dizziness of the opposing dark (ants, mud) – light (blooming trees), the lyrical ego, broken by the daily rubble, is eventually saving itself. Therefore, a new beginning is  foreshadowed (in the daylight), which brings hope and is haloed by faith.

Cezar-Florin Ciobîcă

 

(Din volumul bilingv semnat de  Vasilica Grigoraş, Ochi în ochi cu luna: Tanka şi pentastihuri =  Looking the moon in the eye: Tanka and pentastiches, Editura  Scripta manent, Napier (NZ), 2017. Traducere/ Translation: Alina Lavinia Grigoraş. Coperta/ Cover: Radu Ticu Grigoraş. Consilier editorial/ Editorial adviser: Valentina Teclici, Lectura / Proofed: Ana Urma).

 

 

 

Vavila Popovici: Setea de răzbunare a orgoliosului

„Nimic nu este mai costisitor și mai steril decât răzbunarea.” – Winston Churchill

 

DEX-ul definește orgoliul ca fiind „Părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială; îngâmfare, vanitate, suficiență, trufie.” Orgoliul ține mai mult de sfera raționalului, mentalului, și presupune o anihilare a sentimentelor. Percepția este că sentimentele te fac mai slab, vulnerabil, iar rațiunea și orgoliul – mai puternic. Orgoliul nu te lasă să vezi când greșești. prin urmare împiedică progresul individului în viață. Toată truda lui, la un moment dat, se oprește.
Oamenii orgolioși uneori ne atrag prin carisma lor, cu retorica ce ascunde înșelătoria, cu promisiunile ce ne încântă, alteori îi respingem imediat, intuind fariseismul și egoismul lor. Orgoliosul este la fel ca narcisistul care își privește îndelung și insistent imaginea reflectată, ajungând să se îndrăgostească de ea, ca atare de tot ceea ce face și cum face.

Un om orgolios nu-și recunoaște greșelile, întotdeauna pentru el este altul vinovat, iar dacă totuși i se demonstrează că el a greșit, fie nu recunoaște, fie minimalizează greșeala, ca și când ar fi ceva lipsit de importanță. Ceva, cineva din exterior, o anumită persoană, anumită conjunctură a determinat asta; nu e vina lui, rațiunea lui nu poate greși. Are tendința de a emite păreri pe un ton atotștiutor, și folosește expresii de genul, „știu eu!”.

Un orgolios nu poate să recunoască că a greșit; el are impresia că și-ar pierde din putere, recunoscând.
El nu lasă frâu liber sentimentelor, luptă împotriva lor. Pentru a nu greși, se conduce numai după rațiune – rațiunea lui sofisticată. Orgoliosul e egoist și invidios, poate fi foarte suspicios, i se pare că alții au ceva cu el și complotează împotriva lui. La nevoie își ia susținători – „colegii” –  pe care nu uită să-i pomenească în discursurile sale, intenționând a-i folosi drept „pluton de execuție”.

Unii consideră orgoliul a fi o calitate, semn de mare personalitate, mai ales în timpurile acestea când s-a dezvoltat ideea de competitivitate, confundând orgoliul cu mândria. Una este să fii mândru de o faptă a ta săvârșită în mod cinstit și competitiv, cu scopul de a face un bine ție și celorlalți, societății în care trăiești, și alta este să mergi înainte cu sabia, rănind și tăind capete, călcând peste cadavre, pentru a-ți atinge scopul – dobândirea puterii.

Se spune că orgoliul este cea mai mare nenorocire a umanității. El stă la originea marilor tulburări din viața socială, a rivalității între popoare, dar și în interiorul lor, a războaielor, urii și ranchiunei manifestate față de alții. Pe orgolios îl putem recunoaște după felul de a fi. Într-un dialog vorbește în general – repede, vrea cu orice preț să aibă dreptate, la început încearcă în toate felurile să se facă înțeles, după care își pierde răbdarea, izbucnește furios prin cuvinte calomnioase sau amenințătoare. Folosește în mod curent cuvinte: „Da, știam!”, „Așa nu mai merge!”, pentru că el este convins că știe totul, neștiind însă că furia este cea care perturbă memoria.

Iată că unii au confundat schimbarea regimului politic de la noi din țară, cu libertinajul privind principiile unei societăți umane, astfel producându-se o răsturnare a valorilor în societate, corectitudinea fiind dintr-o dată considerată – perimată, iar tupeul – folosit în luptă, în locul respectului. Pe aceste noi principii au ieșit în față noii conducători.

Orgoliul e cel ce atrage după sine ipocrizia, setea de putere, dar și pe cea de răzbunare. Împiedică individul să se cunoască mai bine, să devină mai cumpănit, mai bun, să iubească. Scopul lui este de a domina. Își ascunde cu șiretenie ilegalitățile făcute, pentru a nu fi descoperit. Odată descoperit, individul devine răzbunător.

Eseistul, filozoful român Petre Țuțea spune undeva că „Dumnezeu s-ar putea să trezească omul prin teama de război sau prin război, făcând astfel cunoscută ordinea Lui”. Da, dar este vorba de Dumnezeu și ordinea Lui, nu de „ordinea” dorită de un biet muritor aventurier…

Când orgoliosului îi sunt descoperite ambițiile, faptele ilegale, el devine răzbunător.

Dicționarul definește răzbunarea ca „un act prin care cel care se consideră, jignit, nedreptățit caută a se revanșa, să-și facă singur dreptate, spălând rușinea îndurată și pedepsind în numele lui pe cel de la care a suferit un rău. După obiceiul arhaic ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”.

   Psihologii susțin că răzbunarea este un răspuns emoțional la o stare de enervare extremă sau la teamă. Omul se răzbună crezând că își face dreptate, încearcă să aducă argumente sau le inventează. El vrea să câștige, dorește gloria cu orice preț, chiar dacă nu i se cuvine. Adoptă întru totul mentalitatea politicianului mafiot. În paranteză fiind spus, sunt destui oamenii care s-au orientat spre politică, tocmai de a scăpa de muncă, crezând că astfel se pot îmbogăți, conduce și prosti mulțimea.

Răzbunătorul, pentru o palmă primită, își va pregăti pumnii, cu convingerea că va doborî la pământ adversarul. El nu ia în calcul posibilitatea ca după pumnul dat să-l poată măcina regretul, fiindcă dintr-un joc al urii și al răzbunării, inevitabil rezultă „răniți”.  Răzbunarea fiind în general arma celui slab dar plin de orgoliu, este de fapt o reacție compensatorie față de slăbiciunea Eu-lui. Soluția ar fi întărirea Eu-lui nu glisarea lui în nevoia de răzbunare.

Este cert că dorința de răzbunare aduce nefericire. Sf. Ioan Gură de Aur spunea: „Crezi că te răzbuni asupra aproapelui, dar te chinuiești pe tine însuți. Te dai în brațele pornirii ca unui călău lăuntric care te împresură…”. Din nefericire, puțini mai doresc astăzi ca tot ce fac să fie conform voii și dreptății lui Dumnezeu. Răzbunându-te, poți egala uneori scorul dușmanului tău, dar, dacă renunți a te răzbuna, înseamnă că te ridici pe o treaptă superioară lui. Este greu? Totul este să conștientizezi acest lucru, înainte de a porni războiul. Scriitorul rus Lev Tolstoi (1828-1910) spunea la vremea sa, că „oamenii au înălțat răutatea, spiritul de răzbunare, la rang de sentiment legitim, de justiție”.

Întotdeauna, dar parcă mai mult ca oricând – acum –, persoanele care caută putere, tind să fie mai răzbunătoare, pentru a dovedi că un potențial conflict cu ele este periculos adică, a-și ține la distanță adversarii. Răzbunarea a evoluat în lipsa legilor clare care, în mod normal, elimină nevoia de răzbunare și o instituie pe cea de dreptate. Sistemele judiciare care funcționează cât de cât, chiar dacă sunt o invenție recentă și în unele locuri nesatisfăcătoare, atâta timp cât ele există, trebuie să le fie recunoscută funcția socială, aceea de a menține stabilitatea. Curios este însă, chiar dacă ele – legile – satisfac necesitățile, orgoliosul tot nu ține cont de ele. Eludează legile, viclenia-i lucrează, uzează de toată abilitatea sa pentru salvarea propriilor lui interese.

Sunt oameni care confundă dorința de dreptate cu dorința de răzbunare. Le este greu să discearnă.  Dorința lor de răzbunare răbufnește, disimulată ca dorință de dreptate. Dar, răzbunarea nu duce niciodată liniște, emoțiile negative se propagă în unde spre ceilalți care doresc liniștea și pacea și nu le pot avea. Răzbunătorul amenință întruna și mușcă zdravăn.

Vindecarea dorinței de răzbunare vine odată cu dobândirea dreptății, acea virtute în care se reflectă  frumusețea lui Dumnezeu. „Războiul” se stinge, omul redevine blând și liniștit, la nevoie își ispășește pedeapsa. Părintele Dumitru Stăniloae spunea: „Cu adevărat omul blând e singurul care câștigă biruința asupra pământului”. Dreptatea și blândețea sunt virtuți care pot fi dobândite dacă avem încredere în justiție și nu în corupție, justiție care trebuie să aducă adevărul în față, adevăr despre care Constantin Noica spunea că „e rezultatul gândirii logice, așa cum fapta bună e rezultatul trăirii morale”. Numai cunoscând adevărul  se pot liniști sufletele zbuciumate ale oamenilor cinstiți.

———————————-

Vavila Popovici

Carolina de Nord

Iulie 2017

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Codrul verde (partea a II-a)

„Plopii stau drept, mişcând degete mici;

 unul mai tânăr s-a logodit cu o rază plină de foc.

 S-aude un cântec de iubire.”

 (ERNEST BERNEA)

 

      Pădurea verde este Casa Familiei cu părinţii, străbunii şi strămoşii ei de aur, cu cântecul de leagăn, de of şi de bucurie al Mamei şi al Bunicii, Leagănul copilului, Foişorul poetului, scriitorului, artistului, Lăcaşul sihastrului, Amfiteatrul animalelor sălbatice, Ateneul păsărilor, Amvonul ciobanului şi a turmelor sale, Edenul îndrăgostiţilor, Pantheonul legendelor, Olimpul bătăliilor biruitoare, Cetatea haiducilor, Taina comorilor dacice …

Pădurea străbună daruieste oxigenul vital vieţii omenirii, lemnul necesar construcţiei tuturor celor de folos Omului cumpătat: fie ansamblul unei case ori casa în totalitate, leagănul copilului, Corabia lui Noe, toiagul lui Moise, toiagul sihaştrilor, Ieslea Naşterii Dumnezeiescului Prunc, lăcaşul de cult, catapeteasma, Crucea, Icoana, Iconostasul, strana, chilia, stăreţia, toaca, amvonul, troiţa, Mânăstirea dintr-un lemn, Bisericuţa din Albac, ori cea a lui  Dragoş, care stă de veghe la Putna şi atâtea alte mânăstiri de lemn predominante în Ardeal ori în Maramureşul-ceresc supranumit Ţara bisericilor de lemn.

George Cristea surprinde încă taina Paşilor lăsaţi de Dumnezeu a doua oară pe pământul dacic străbun în Maramureş, căci prima oară a fost în Oltenia Mare-leagănul Omenirii, paşi care dau pelerinului o sclipire de vrajă, de nădejde, de har, de dor, de iubire şi de miracol:

   „Există un colţ de ţară unde destinul uman s-a împletit atât de strâns cu acel al pădurilor din jur. Istoria a fost scrisă nu pe hârtie ci pe lemn, tradiţiile s-au transmis nu prin cuvinte, ci prin semne încrustate pe trunchiuri de copac devenite porţi şi case.

   Credinţa strămoşească nu-n catedrale masive de zid şi piatră ci în modeste biserici din stejar şi brad cu turle înălţate până la cer.”

Iată ce-i scria belgianul Michel Steriade în Cuvântul Înainte lui George Cristea pentru lucrarea sa: „În ţara bisericilor de lemn-aţi şi prins magia şi misterul pe care le reprezintă lemnul, copacul, pădurea, <<Codrul frate cu Românul>>, adevăr milenar. (George Cristea, În Ţara Bisericilor De Lemn. Ed. Mitropoliei Ardealului, Sibiu-1989, p. 5)

Măria Sa Codrul Verde a dat numele ilustrei societăţi ARBOROASA – societate a studenţilor basarabeni naţionalişti-creştini din cadrul Universităţii Cernăuţi (1875-1877), iniţiată de Teodor V. Ştefanelii, Ciprian Porumbescu, Gherasim Buliga, Dimitrie Onciul ş.a.

Motto-ul Societăţii a fost compus de Bardul Moldovei Vasile Alecsandri: Uniţi să fim în cuget, uniţi în Dumnezeu! ( Eugenia Glodariu, Asociaţii culturale ale tinerilor studioşi români din monarhia habsburgică (1860-1918), Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, 1998)

 

 Frumoasa noastră Pădure verde şi veşnică încăpăţânată să mai rămână a dat nume şi de localităţi precum: Alunu, Aluniş, Aninoasa, Arbore, Brad, Brazi, Brăduleţ, Brăduţ, Dumbrava, Dumbrava Roşie, Dumbrăveni, Dumbrăveşti, Dumbrăviţa, Mălini-Poiana Mărului-Suceava-locul de naştere al poetului Nicolae Labiş, Mestecăniş-trecătoare la 1099 m în Carpaţii Orientali de unde izvorăşte râul Putna, Nucşoara-comună argeşeană devenită celebră prin lupta ei în Rezistenţa Armată Anticomunistă şi prin eroina Elisabeta Rizea, Paltin-Vrancea, Păltiniş-Botoşani, Caraş-Severin, staţiune şi schit în Munţii Cibinului-Sibiu, Păltinoasa-Suceava, Plopeni, Plopiş-munţi în Nordul Munţilor Apuseni, Plopu, Salcia, Sălcica,Ulmu, Ulmeni, Ulmetum(Mic dicţionar enciclopedic-Arta Grafică-Bucureşti)

   La Salcia, in colonia lagăr de exterminare din Insula Mare a Brăilei, se aflau printre cei peste 4.000 de deţinuţi si multe personalităţi precum poetul Ion Omescu, prozatorul Saşa Ivasiuc, părintele Vasilache, ing. Doru Novacovicia , I. Ioanid, profesorul si viitorul academician Alexandru Zub, doctorii Pleşa, Munteanu, Gordan, Make Ionescu.

Despre genialul poet Robert Cahuleanu/ Andrei Ciurunga avea sa afirme amintindu-si despre acea perioada: „Nici Ion Omescu, cu tot intelectul său superior, nu avea acea scânteie care înaripează cuvintele şi le transformă în hrană spirituală pentru cei mulţi. Calitate pe care numai versul lui Robert (Andrei Ciurunga) o avea cu simplitate şi cu fineţe, uneori chiar cu umor.”   (Alexandru Mihalcea, Salcia-un lagăr al morţuii. Ed. Ex. Ponto, Constanţa-2015, p. 330)

În perioada regimului frăţesc ateo-bolşevic întreaga Ţară era o Republică penitenciară, împărţită pe de o parte in  peste 2 milioane de deţinuţi politici care formau comunitatea temniţelor, a lagărelor, a coloniilor, a deportărilor, cealaltă parte, majoritară, popula marea Închisoare liberă.

   Numărul destul de mare al deţinuţilor politici naţionalişti-creştini, au trezit grija părintească  a cuplului roşu: partidul comunist cu consoarta sa securitatea, necesitând între programele prioritare extinderea suprafeţelor agricole. Graţie prevăzătorului Tătuc sovietic care, a născocit Canalul Dunărea-Marea Neagră, peste 200 000 de deţinuţi politici au fost nominalizaţi pentru Canalul Morţii: „…ne-au trimis pe toţi pentru desecarea Bălţii Brăila sau a Deltei Dunării. Centrul acestor lagăre era la Sălcica, nume luat de la sălciile plângătoare care populau aceste pământuri, mult timp din an acoperite de apă şi care acum, dezrădăcinate, continuau să plângă soarta unor oameni, supuşi la o muncă istovitoare, de robi programaţi exterminării. Am fost transportaţi într-un lagăr din Sălcica, unde se aflau deja vreo două mii de deţinuţi politici.”(Aurelian Gulan, Victime şi Călăi-Amintiri din Gulag. Ed. Criterion, Bucureşti-2010, p. 283)

Pădurea strămoşească-edenică,  a scăpat de furia apelor, a furtunilor, a trăznetelor, a alunecărilor de teren, de samavolnicia romană, de birul înzecit al turcului, de mânia grofului şi hunimea nemeşilor, de muscălia ţarului, de căsăpirea sovieticilor kominternişti dar s-a napustit asupra sa  masacrul individului, tagma moştenitorilor maghiari sau austrieci, a partenerilor olandezi, a baronilor, in ultimii zece ani stareţii mari proprietari de paduri care vand firmelor autohtone şi străine fara nici o noima sau durere, la fel ca vlăstarele princiare, prezidenţiale, parlamentare, ministeriale,de parca toti sunt alogeni… Sau chiar sunt ?!

Pădurea străbuna a fost exploatata fără milă de către străini dar intotdeauna in cardasie cu  politicieni români, cert avand continuitate până în zilele noastre…Si  chiar după…

Diferenţa este ca in  trecut se mai putea răspunde penal, chiar daca puţin de tot si doar accidental…

Acum măcelarii-forestieri sunt ocrotiţi, încurajaţi, ajutati  pas cu pas

Din celula 115 a Pavilionului II-Gherla,ne–a ramas relatata de Aurel Baghiu o marturie dureroasa despre jefuirea padurilor stramosesti…

Deţinuţii politici studenţi au declanşat o revoltă fiindcă le erau încălcate toate drepturile. La ameninţările că se va trece la greva foamei a apărut ofiţerul politic -procuror, căruia i-au reclamat condiţiile de exterminare privind regimul alimentar, mizeria, istovirea prin muncă, interzicerea plimbării la aer, corespondenţă, pachet, îmbrăcăminte, vorbitor :

„Deodată între protestele noastre s-a auzit vocea sonoră a unui Şarepa Herş-evreu-care avea o condamnare de 20 de ani muncă silnică pentru sabotarea economiei naţionale. Şarepa (şarpe?) Herş fusese contabil-şef la un trust de exploatări forestiere. Împreună cu un grup de ştabi din conducerea acestui trust, au pus la cale nişte afaceri cu firme din Israel prin care ani de zile au scos din ţară vapoare întregi de cherestea. O parte din valuta obţinută era depusă în Occident în contul unei fete a lui Şarepa Herş, fată care trăia în Franţa, unde ajunsese cu ajutorul <<tovarăşei>> Ana Pauker-pe atunci ministru de externe a R.P.R. (Aceste detalii le-am obţinut de la unul dintre condamnaţii în lotul lui Şarepa Herş, care îl blestema şi îl înjura că i-a târât şi pe alţii în această afacere murdară).

  -Domnule procuror-a zis Şarepa-vă rog- să mă scoateţi la raportul dvs., căci am de raportat lucruri importante în legătură cu procesul în care eu am fost condamnat pe nedrept.

   -Spune!-a zis procurorul.

   -Vă rog să mă scoateţi de aici, la raport confidenţial. Eu sunt nevinovat şi adevăraţii vinovaţi şi hoţi sunt liberi.

   Vă întreb, ce caut eu, între aceşti bandiţi şi duşmani ai regimului nostru? (Noi am rămas şocaţi). Eu sunt evreu, un om cinstit şi sunt vechi membru P.C.R. şi în mod greşit m-au scos din partid şi m-au condamnat. Am foarte multe şi importante informaţii să vă dau, dar confidenţial şi în scris.

   La plecare procurorul l-a luat pe Şarepa cu el. După mai mult de două ore s-a întors cu degetele mânjite cu cerneală, cu o mutră de satisfăcut şi suficient…

    A urmat o percheziţie la sânge, pedepse cu izolări şi scoaterea şarpelui din celulă.

   După câteva luni am aflat că i-au dat dreptul la scrisori şi la pachete, iar după aceea, după un an, ar fi fost eliberat la intervenţia ambasadei Israelului şi a emigrat în Israel-unde desigur îl aştepta milioanele de dolari jefuiţi.” (Aurel Baghiu, Printre Gratii. Vol.I, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca-2006, p. 221-223)

Atunci cand vom ajunge sa plantam copacii in butoaie printre betoane, asa cum se intampla in multe metropole, doar pentru a nu uita cum arata o frunza mangaiata de soare, generatia mea se va odihnii la umbra vesnic verde a brazilor …

Am cumparat padure, o particica din vestitul codru al Razasoaiei si mi-am asezat salajul cel intru vesnicie la margine de codru vesnic verde… In fiecare an mi-am promis si am reusit sa plantez cel putin o mie de brazi sau salcami, pe care i-am asezat in sufletul meu cu dragoste de parinte pentru cei ce vor urma…

Cu ce cuvinte pot sa exprim bucuria de a-i vedea crescand in fiecare an spre cer ?!

Cine iubeste viata cred ca ar trebuii sa nu uite ca padurea este insusi simbolul viu al vesniciei lasat de Dumnezeu pentru a ne ajuta sa trecem prin viata responsabili dar fericiti …

Fericiti sa fiti atunci cand nu uitati sa alintati vlastarul de pomisor pe care abia l-ati sadit intru multumirea adusa vietii !

————————————————–

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Brusturi-Neamţ – Grădina Maicii Domnului-Vlaherna Carpatina

 Iulie, 2017