Ion Lazu – Scriitorii Români din Exil

Masă Rotundă 2: Spațiul Mioritic al Românului din Exil

Al 39-lea Congres ARA, 2015, Frascati/Roma, Italia

Sesiune plenară, 29 Iulie, 2015

Primul sens al exilului ca termen, în înțeles juridic, se referă la pedepsirea pentru motive politice a unui cetățean, cu izgonirea sa din țară sau din localitatea unde s-a produs defecțiunea. Dar trebuie adăugat imediat că noțiunea de exil s-a extins și asupra părăsirii benevole a țării, din aceleași motive politice, actantul luând-o înaintea unei posibile expulzări pe cale oficială. Pleci din țară pentru că te izgonesc cei de la putere sau pentru că nu suporți să-i mai știi la putere.

Fiind vorba de ruperea relațiilor dintre un individ și structura socială din care făcea parte, exilul ca atare vine spre noi din cele mai vechi timpuri și însoțește mersul istoriei omenirii, cu etape mai permisive și cu acutizări la momentele de dramă ale unei națiuni. Ne amintim de exilul pe 50 de ani al evreilor în Babilon, de renumiți cetățeni ai Greciei antice, exilați din motive politice, deveniți uneori dușmani ai propriei cetăți punitive, semn al valorii lor personale care însă nu fusese just apreciată. Mai încoace, ne putem referi la exilul lui Ovidiu la Tomis, tocmai la marginea nesigură a imperiului roman ajuns la apogeu, poetul fiind pedepsit de Octavian Augustus pentru vini din intimitatea familiei imperiale, exil care nouă, ca trăitori în spațiul carpato-pontic ne vorbește despre colonii grecești și romane pe tărâmuri dacice. Cu precizarea că enigmaticul exil tomitan, nu era decât o simplă relegare, adică Ovidiu își păstra drepturile cetățenești romane, inclusiv averea din peninsulă. Ceea ce nu a pus nici o surdină vaietelor lirice din Tristia, din Ponticele. Mai încoace, avem exilul florentinului Dante, la Ravenna, de unde nu a putut nicicum să-și revadă urbea iubită.

Ajungem peste veacuri la exilul lui Napoleon pe insula Sf. Elena; dar și la exilul de 3 ani al celui mai mare poet rus Pușkin, la Chișinău. Și câți alții, îndepărtați de la rostul lor și din patrie, prea cunoscuți sau nu îndeajuns cunoscuți! La noi, în istoria ultimelor secole, avem exilul lui N. Bălcescu după căderea Revoluției din 1848, la Palermo, unde a murit după 3 ani, tot fără a-și fi putut revedea țara; avem exilul domnitorului Alex. Ioan Cuza, după noaptea abdicării forțate, din 11 februarie 1866, murind în străinătate, după 7 ani de constrângeri materiale, fără însă a se plânge vreodată, fără a cere ceva, ba dimpotrivă: după ce, într-un mod exemplar, refuzase oferta lui Carol I de a reveni în țară, deși fusese ales, în contumacie, deputat de Mehedinți, cu loc asigurat în Parlament. Gest ce îl deosebește esențial de exilații mai înainte citați, care nu au contenit să ceară clemență de la persecutori, ajutor de la prieteni, protecție de la potentați, precum nu au contenit să se plângă în versuri clasice de condițiile abominabile în care erau nevoiți să-și ducă amarul zilelor: la Pontul Euxin, la Chișinău, deși noi înțelegem că era vorba doar de iscusite figuri de stil persuasive, spre a stârni compasiunea celor puternici. Localnicii, dispunând de posibilități materiale incomparabil mai mici, reușeau să supraviețuiască privațiunilor, trimițându-și urmași până în zilele noastre.

Nu mai trebuie subliniat faptul că, în acest ultim veac XX al progresului galopant, beneficiind de luminile a mai mulți savanți decât se adunaseră în istoria tuturor timpurilor, care veac și-a câștigat, în paralel, rușinoasa faimă a unui număr de victime ce depășește întreaga hecatombă a istoriei mondiale, în veacul XX s-au înregistrat deplasări de populații ce surclasează marile migrații pe parcurs de un mileniu ale popoarelor asiatice și nu numai. Tema refugiului ar trebui să ocupe prim-planul preocupărilor sociologice, dar și literare. Lucru ce nu se prea întâmplă. Semn sigur că nu vedem marile provocări ale lumii moderne și postmoderne, complăcându-ne în abordări punctuale, ca să nu spun nesemnificative.

La noi în perioada comunistă a funcționat implacabil, după model sovietic, exilul persoanelor indezirabile, încarcerarea ”dușmanilor orânduirii de stat”, dar mai ales deportarea în Bărăgan a unor comunități întregi, ca represiune sau în mod strategic, la granița cu Jugoslavia. S-a spus pe bună dreptate că exilul a luat forme catastrofale în ultimul secol. Cu deosebire în România, care a avut neșansa să treacă, din 1930 încoace prin 3 dictaturi. Dictatura roșie fiind cea mai cruntă. În cei 4 ani de dictatură antonesciană au rămas în străinătate toți tinerii care plecaseră la studii, dar și foștii diplomați și reprezentanți de culoare verde, mă refer la opțiunea legionară.

După 1945 au rămas peste graniță toți cei care reprezentaseră diplomația antonesciană. Și mulți alți cetățeni, îndeobște intelectuali și specialiști care înțeleseseră ce -i așteaptă dacă revin în țară. Filosoful Mihai Șora, a revenit în 1946, din motive familiale și a constatat că nu i se mai dă voie să plece înapoi, în Franța. Îl va fi ”salvat” de la detenția propriu-zisă faptul că activase în Rezistența franceză. Însă, după instaurarea regimului roșu, toți actanții partidelor politice, dar și toți intelectualii și reprezentanții marcanți ai burghezo-moșierimii au fost trimiși în închisori și lagăre de muncă, în ideea stalinistă, declarată fără a clipi din ochi, că Dușmanul de clasă trebuie lichidat fizic, fără echivoc. Puțini au reușit să se mai expatrieze după 1945, Cortina de fier politico-ideologică a căzut implacabil, pentru încă 45 de ani, separând lumea în două lagăre inamice. În cazul României efectele Cortinei au fost parcă mai dure ca oriunde. Strașnic păzită, din greu antifonată. Să nu mai știm unii de alții, de familiile rămase de izbeliște, de rude și prieteni. Unii

Aici, desigur ”umăr la umăr / noi mulți la număr”, cărora ni se promitea fericirea generală, dar nu primeamdecât o subsistență cartelată, și cei puțini dincolo , ”arși de dor”, vorba lui Saroyan și în imposibilitatea de a ne ajuta cu ceva. Lumi paralele, care din motive strict politice erau blestemate să nu se întâlnească niciodată. Totuși, cu intervenții, cu sprijinul străinătății, unii intelectuali au reușit să obțină viza plecării definitive. Pe scriitoarea X a salvat-o intervenția președintelui Giscard d’Estaign , pe altcineva Churchill, sau De Gaule; pe poetul Dragoș Vrânceanu l-a scos la lumină vizita în România a unui mare scriitor italian de stânga, cu care italienistul nostru fusese prieten în perioada studiilor florentine.

O subliniere specială: creatori români de talie mondială precum Brâncuși, Enescu, Celibidache, Perlea, Apostu au refuzat să revină în țară, la oricâte insistențe, regimul comunist repugnându-le organic. Se știe ce și cât a pierdut din asta națiunea română.

Voi spune câteva cuvinte despre exilul scriitorilor, după 1945; dar mai întâi aș vrea să ne gândim o clipă la marele noroc al culturii noastre că la momentul încheierii războiului, destui scriitori de primă linie precum Ionescu, Eliade, Cioran și alții se aflau în Vest; știind prea bine că toți cei numiți mai sus, în eventualitatea că s-ar fi aflat în țară, ar fi ni merit în pușcării, în malaxorul detenției comuniste, dirijate la noi direct de la Moscova, prin cominterniștii alogeni Chișinevski, Bodnăraș, Nikolski și alții de teapa lor. Te gândești cu strangere de inimă ce s-ar fi ales de opera acestor personalități creatoare excepționale.

Se disting două etape ale exilului postbelic: perioada 1945-1949, când s-au exilat 50 de scriitori; perioada 1975-1989 când au scăpat de sub teroarea comunistă alți 200 scriitori. Un calcul simplu arată că aproape 15% din numărul de scriitori în viață la momentul respectiv se aflau în exil, o cifră mult superioară oricărei alte țări vecine și prietene. Însă sentimentul nostru, al scriitorilor, era că mult mai mulți plecaseră, că am rămas aici singuri, vulnerabili și neimportanți. Mi-l amintesc pe teribilul N. Carandino, cândva director la Dreptatea, iar după episodul Tămădău, coleg de celulă la Sighet cu Iuliu Maniu, care s-a stins pe brațele discipolului său. Or, la restaurantul scriitorilor, dl Carandino, neînfricat ca totdeauna, venise de la masa vecină să ne arate o listă, supralicitând: ”Sunt mai mulți scriitori români dincolo decât în țară!” Nu era întru’ totul exact, pe cât de dramatic și de semnificativ, totuși. O listă cu doar câteva nume: Ștefan Baciu, frații Ion și Al. Ciorănescu, C. Busuioceanu, Vintilă Horia, George Uscătescu, Basil Munteanu, L.M. Arcade, C. V. Gheorghiu, Aron Cotruș, Horia Stamatu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Petru Dumitriu, Ioan Petru Culianu, Ion Negoițescu, Ilie Constantin, George Astaloș, Ion Caraion, Nicolae Balotă, Dinu Flămând, D. Țepeneag, Matei Călinescu, Sami Damian, Paul Miron, Al. Lungu, Sorin Alexandrescu, C. Eretescu, Sanda Golopenția, Mihai Ursachi, Matei Vișniec, Gabriela Melinescu, Norman Manea, Bujor Nedelcovici, Damian Necula, Dorin Tudoran, Pavel Chihaia, Andrei Codrescu, Dan Culcer, Mircea Iorgulescu.

O secvență autobiografică: fratele meu stabilit în Luxemburg a dorit să mă invite acolo. Prietenii l-au sfătuit să mă invite, scriitor fiind, printr-o Asociație culturală. Neclintiți când era vorba de a da o viză în vest, ai nostri securiști se fereau pe cât posibil să refuse invitațiile culturale, pentru a evita scandalurile de presă. Presupun că mare parte din scriitorii rămași dincolo profitaseră de asemenea invitații. Unii, ca subsemnatul, se întorceau: Mie, un prieten mi s-a adresat cu: Înapoiatule! Ce-i drept, ca geolog terenist cu vechi state, eram obișnuit cu condițiile de viață precare din cătunele de munte; mai mult de-atât, începuseră să mă intereseze cu dinadins acești oameni urgisiți dar conservând ceva din cumsecădenia și răbdarea dintotdeauna ale românilor și îmi propuneam să scriu despre ei, neținând seama dacă scrierile mele vor apărea cu promptitudine sau cu mari amânări sau deloc. Și fapt este că după 25 de ani de la Evenimente, nu am reușit să editez decât o parte din acele jurnale. Dacă însă, cetățean onorabil, ai fi dorit să părăsești țara fericirii generale și a tuturor libertăților constituționale, te trezeai cu un refuz de neclintit. Pe graniță, te împușcau fără somație. Fratele gazdei mele din Avrig a încercat să treacă granița la Sârbi, a dispărut pur și simplu, nu se știe nici până azi cum. Un caz mai fericit în ghilimele face tema romanului dlui medic Sorin Isvoran din Monterey, CA: Mâine începe de astăzi, descriind trecerea înot a Dunării, în prag de iarnă, arestarea la sârbi, trecerea prin nu mai puțin de 18 închisori și lagăre, evederea cu succes, traversarea Alpilor până în Austria, zona americană, peripețiile până la Paris, unde a trebuit să fie paznic de noapte și să-și reia studiile de medicină, ca la absolvirea lor să aleagă America. Un prim paradox ar fi chiar acesta: niște scriitori români, prin definiție legați ombilical de practica limbii române și legați deasemenea cu infinite fire sufletești de locurile natale au fost nevoiți să se expatrieze, riscând totul, în speranța de a obține măcar libertatea de gândire și condițiile unei minime democrații. Că speranțele acestor oameni reprezentativi pentru națiunea română nu au fost onorate decât în mică măsură, o știm de-acum prea bine. O mărturisea poetul Ilie Constantin la consfătuirea de la Neptun a scriitorilor români din exil, organizată în vara lui 1995 de Laurențiu Ulici: După uimirea că aveam libertate și condiții democratice reale, a trebuit să constat că francezii nu au de gând să-i întâmpine sărbătorește pe scriitorii români veniți, nici să le ofere pe un platou toate înlesnirile de viață posibile. Totul pentru exilat trebuia luat de la zero. Într-un anonimat cât muntele ce sprijină zarea. Dar să nu-i uităm pe conaționalii nostri dintre Prut și Nistru, rămași în afara granițelor naționale, exilați de nevoie în măreața Uniune, iar cei mai destoinici dintre ei, învățători, preoți, negustori etc, au luat imediat drumul Siberiei, acel terifiant Pahod na Sibir, de unde nu s-au mai întors niciodată. Să ne gândim și la refugiații care au izbutit să treacă Prutul în iunie 1940, în momentul Cedării; și la ceilalți, care au plecat cu Ordin de evacuare în martie 1944, când venirea armatei roșii eliberatoare era iminentă. La ordinul lui Antonescu, îngrijorat de întoarcerea frontului, încă din 1943 colonelul Musiu a întocmit liste pe județe și comune cu numele familiilor direct amenințate la eventuala venire a sovieticilor; se cunoștea procedeul sovietic de la momentul Cedării, după care au urmat deportări ale tuturor fruntașilor din fiecare localitate. Acei refugiați din martie 1944, în număr de câteva sute de mii, conform listelor, dar în fapt mult mai mulți, speriați de venirea sovieticilor, au ajuns în comunele din vestul țării, unde fuseseră repartizați. Au scăpt cu zile, însă au pierdut tot avutul de-o viață. Într-o Românie sărăcită și înfricoșată după 4 ani de război, este de la sine înțeles că regățenii nu i-au primit cu inima deschisă pe acești ”venetici”. Cu greu și-au făcut un rost, o nouă viață de fapt, ruptă în două, defalcată de cea din Basarabia. Am ales să scriu romanul familiei mele de refugiați, de exilați în propria țară: Veneticii, roman ajuns la a patra ediție. Roman pe care n-am fost sfătuit să-l lansez și dincolo de Prut, vremurile fiind nesigure. Cunosc îndeaproape jalea nestinsă a celui rupt de la baștina sa, aleanul neostoit vreodată, între viața de privațiuni a veneticului și rememorările din copilărie și tinerețe, ca dintr-o altă viață. Părinții mei, strămutați de nevoie într-o comună de pe malul Oltului nu au avut norocul să-și revadă plaiurile natale, Cioburciul, comuna mult visată de pe malul Nistrului. Nu primeai viză decât dacă te chemau rude de gradul I. Eu însumi, pentru că nu mi s-a dat voie să vizitez satul natal, am refuzat să mă înscriu la excursii în URSS, căci aflasem că trenul traversează Basarabia cu o singură oprire, la Kișinew, cu ușile blocate, strașnic păzite de militari.

Acum, la subiect, despre spațiul mioritic. Noțiune introdusă de marele nostru poet și filosof Lucian Blaga pentru a defini succint și expresiv spiritul național românesc. Gânditorul și poetul s-a întrebat ce-i definește pe români ca națiune, ce-i singularizează printre popoarele limitrofe, ce-idiferențiază de vecini, dar șide apusul European pragmatic și liberal, de răsăritul slav și fatalist. Trebuie să existe o diferențiere de la o națiune la următoarea, dar și o tranziție în acest măcar aparent continuum European. Populațiile din vecinătate au venit aici la un moment dat al istoriei, s-au mișcat de colo-colo până să-și găsească un vad: ungurii, bulgarii, turcii, alte națiuni. Or românii ca atare nu au venit de nicăieri, ei sunt ai acestor locuri și locurile sunt ale lor; ei s-ar defini deci prin statornicie, prin stabilitatea într-un spațiu liber ales, de la Nistru pân-la Tisa, precum s-a spus; cercetezi cu luare-aminte geografia, istoria, folclorul, datinile, tradițiile, toate în interconexiune – și ai revelația că toate la un loc, în timp de veacuri și milenii, au ajuns să reprezinte un context etnopsihologic, au dat o matrice spirituală acestui popor. Oamenii s-au înfrățit cu locurile, cu relieful, cu piciorul de plai perceput ca o gură de acces spre rai. Doinele, legendele i-au vorbit lui Blaga într-un limbaj peremptoriu. Omul de la curbura Carpaților este legat indestructibil de locul nașterii sale, dar și de familie, de vecini, de comunitatea rurală căreia îi aparține. Unde a copilărit și a căpătat sentimental apartenenței la o lume edenică. A-l rupe de acest context este o trauma majoră, o frustrare, este o rană sufletească pururea vie. Iată: ”A plecat Moțul în țară / Cu doniți și cu ciubară./ Dar cu gândul tot acasă / La copii și la nevastă. / De nevastă că mi-i dor / De pruncuți mai că nu mor!” Se poate un mesaj omenesc mai simplu, pe cât de emoționant?! Avem în cele 6 versuri de folc lor schema trăirii psihologice a celui plecat. Chit că Moțul nostru se va întoarce negreșit la ai săi, cât mai repede posibil, mînat de-al său aprig dor. În vreme ce insul exilat, izgonit dintre ai săi și din matricea sa spirituală, percepe dezrădăcinarea de obârșii, smulgerea iremediabilă, translarea într-un spațiu și într-un mediu uman străine lui, ca fiindu-i o stile, inospitaliere. Iar plecarea de bunăvoie în țară a Moțului, numai pentru că nu e definitivă și ireversibilă, nu schimbă decât intensitatea trăirii, nu și natura ei patetică.

În România sfârșitului de veac XIX, devenită stat în modernizare intensivă sub Carol I, însă o societate constituită pe ruralitate, deschizându-se școli în toată țara, s-a ridicat o primă generație de intelectuali, care musai să se racordeze la noile exigențe ale progresului, ce veneau în opoziție cu tradiția rurală. De aici o exacerbare la acești intelectuali a temei: ”De ce m-ați dus de lângă voi?”, a orășeanului cu nostalgia natalei vâlcioare. Cu acest mesaj a venit Octavian Goga și generația sa. Iorga se străduia să gestioneze aceste energii spirituale la scara întregei țări, văzând în păstrarea tradițiilor singura garanție a identității naționale-de aici sămănătorismul. După Marea Unire, generația lui Blaga, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, a prelucrat mesajul naționalist/ traditionalist, la Gândirea, ca mișcare literară. Din păcate, așa cum se întâmplă mereu în politică, deja se înfiripase mișcarea legionară, nationalistă și xenofobă, repede acaparând milioane de aderenți. S-a făcut mult, dacă nu chiar totul ca această mișcare să devină o pată neagră pe obrazul țării. Trebuiespus, cu fermitate, în spiritul adevărului, că naționalismul din România nu era nicidecum o răbufnire pe plan regional a sentimentelor și resentimentelor populare, ci era la acea vreme în întreaga Europă mișcarea care cuprinsese absolut toate națiunile, în primul rând datorită schimbării radicale a configurației politice, prin dispariția imperiului austro-ungar. Numai așa se explică ascensiunea lui Franco, a lui Musolini, Hitler, Horty etc.

Aceste realități geopolitice-istorice au fost cu iscusință eludate/răstălmăcite de propaganda comunistă, de istoricii aserviți regimului roșu. S-a trecut sub tăcere însuși faptul că vecinătatea Rusiei sovietice a avut ca rezultat un accent în plus de nationalism la noi, perceput ca reacționar. Teama de bolșevism era acută, încă din 1921 partidul comunist fusese scos în afara legii. Am văzut că exilul a fost pentru fiecare actant o experiență dureroasă, totul trebuia luat de la zero. Cum au reacționat scriitorii ajunși în exil? Acum știm mai bine ce opțiuni au luat acești ”trădători de țară”: au fost nevoiți să practice meserii umile, pentru a-i asigura traiul zilnic. Sau să repete studii pentru a-și echivala studiile universitare –cazul dnei Ileana Costea, al atâtor alții. Unii au continuat să scrie în limba română, desigur fără speranța de a fi publicați în țară: Paul Goma, Ion Caraion, Ion Negoițescu, Bujor Nedelcovici; alții au învățat, cu greu, în mulți ani de străduințe penibile, să scrie în limba țării de adopțiune: Emil Cioran, Petru Dumitriu, Petru Popescu, George Astaloș, Ilie Constantin. S-a făcut mult caz la revista securistă Săptămâna că Petru Popescu ar fi declarant a nu mai dori să scrie într-o limbă tribală etc. G. Astaloș căra jumătăți de vite în Halele din Paris; cândva l-a invitat la teatru pe patron și aceluia nu i-a venit să creadă când a înțeles cine este autorul piesei. Alții au scris și în română dar și în limba țării de adopțiune. De exemplu, Mircea Eliade scria textele sale literature numai în românește, iar lucrările științifice în franceză, apoi în engleză. În vreme ce bunul său prieten Cioran a devenit cel mai mare stilist al literaturii franceze. Dar și cazul rar al exilatului ce-și reneagă țara și națiunea. Dacă nu cumva era o formă ciudată de a se despărți de propria tinerețe legionară. În orice caz, o formă de iubire întoarsă în ură.

Trebuie spus că intelecualii români din exil s-au străduit să aducă la conștiința vestului aspectele de prim rang privind identitatea culturală a românilor, simțindu-se cumva ambasadorii noştrii; să intermedieze între cultura română și cea a țării gazdă; în primul rând s-a militat pentru păstrarea valorilor noastre tradiționale și totodată pentru delimitarea de subprodusele culturii socialiste. S-a avut în vedere păstrarea acurateței limbii române, în primul rând prin scrierile proprii, totdeauna impecabile stilistic. În fapt, spiritual mioritic, atașamentul pentru cultura noastră și-a găsit materializarea în nenumăratele asociații, fundații, societăți care năzuiau să-i capaciteze pe intelectualii din exil și la o adică să-i impună atenției generale. Sunt prea multe și glorioase numele acestor reviste, îndeobște cunoscute, nu le mai dau numele. Nici pe cele ale revistelor românești ale exilului de pretutindeni, efemere sau mai de durată, care năzuiau să consolideze relațiile intercomunitare. Au existat edituri, în Germania, Franța, Spania dar și în State. Acum există rețele de socializare pe internet, impactul cărții pe hârtie se află în recul sever. Oamenii, chiar interesați de cultură,de literatură, nu mai intră în librării, în biblioteci, preferă să descarce textele de pe internet.

O temă separată ar fi reintegrarea scriitorilor din exil în cultura română, după un hiatus greu imaginabil, păzit cu strășnicie de culturnici, de propaganda comunistă. În privința personalităților din exil nu au existat decât două abordări: denigrarea la sânge și, în unele cazuri, manevre stăruitoare spre a-i cîștiga, fie și doar la nivel retoric, cum știm că s-a procedat în cazul lui Eliade: se dorea o declarație publică de adeziune la România socialistă. Era încă o manevră ticăloasă, simetrică inițiativei de la Pentru patrie, o revistă adresată în exclusivitate românilor din străinătate, cu intenția de a-i ademeni. Nu a căzut nimeni în această capcană penibilă, nu s-a găsit cineva care să dea crezare acelor minciuni deșănțate și să revină în țară. În schimb, s-a reușit măcar o jumătate din scopul inițial: compromiterea unor condeie de prestigiu din Interbelic, după ieșirea din detenție, constrânse să laude mărețele realizări. Din păcate, victime au fost unele nume strălucite precum Crainic, Gyr și alții.

Revenirea în țară a vechilor intelectuali din exil se poate discuta de la caz la caz. Imediat după Decembrie a existat o revenire entuziastă a tuturor condeielor din străinătate. Colaborări la reviste și publicaţii, editarea a numeroase cărţi scrise în aceste ultime decenii, inclusiv reeditarea cărţilor care îi făcuseră cunoscuţi pe vremuri. Nu se poate spune că vreunul dintre scriitori a ratat şansa nemaisperată de a se reintegra în literatura română, inclusiv în istoriile literare apărute între timp.

Editurile le-au acordat prioritate absolută, fiind vorba de nume prohibite la noi vreme de decenii. Companiile aeriene au avut mult de cîştigat cu asalturile scriitorilor din străinătate la editurile care se înmulţiseră precum ciupercile. Că lucrurile nu au continuat tot aşa, e doar un aspect legat de mersul general al preferinţelor cititorilor. În schimb vom spune că propriu-zis mai niciunul dintre scriitorii plecaţi în exil nu s-a mai întors definitiv la vatră. Au venit şi au revenit, de multe ori pe cheltuiala USR, care a organizat numeroase întîlniri şi conferinţe. Au văzut, au privit cu un ochi critic, cum altfel? !, după ce scăpaseră o lacrimă emoţionată, dar nu s-au mutat înapoi, la baştină.

După 2-3 decenii, oamenii şi-au făcut un alt rost, mai ales că trebuia exclusă din calcul posibilitatea revenirii în ţara care îi expulzase. Este prea de înţeles şi în afară de orice reproş. Un paradox al vieţii fiind chiar acesta: nu ne putem smulge din suflet şi din amintire lumea edenică a începuturilor, însă pe de altă parte întoarcerea fizică în timp precum şi întoarcerea în casa copilăriei sunt imposibile. Totul ar fi să nu pleci niciodată de la baştină, să rămâi în spaţiul mioritic, protector, securizant. Însă dacă ai plecat, întoarcerea nu mai poate avea loc. De unde drama exilatului, care nu este psihologic vorbind decât o potenţare a durerii resimţite în general de cel care s-a desprins de edenul copilăriei.