Petra Vlah – Să nu duc dor… și dor am dus. Spațiul Mioritic – din perspectiva mea

Masă Rotundă 2: Spațiul Mioritic al Românului din Exil

Al 39-lea Congres ARA, 2015, Frascati/Roma, Italia

Sesiune plenară, 29 Iulie, 2015

Venită în Statele Unite încă din ’79 , abia acum realizez că am trait mai mult în această ţară îndepărtată decât în România copilăriei şi a tinereţei mele. America a fost bună cu mine şi totuşi, în adâncul sufletului, nu m-am simţit niciodată acasă.

Acum, după 36 de ani sunt gata să mă întorc şi valizele mele sunt la uşă.

Mulţi m-au întrebat de ce am luat această hotărâre, atâta vreme cât de fapt nu-mi lipseşte nimic aici. Mulţi m-au avertizat că readaptarea va fi grea şi deziluzia mare; e drept, în toţi aceşti ani ne-am schimbat şi noi cei plecaţi, s-au schimbat şi cei rămaşi acasă. De acest lucru sunt pe deplin conştientă, tot aşa cum sunt convinsă că locul meu este în România.

Când, cum şi de unde mi-a venit revelaţia?

Cu ani în urmă fiul meu a făcut primii ani de facultate la Sonoma State University, intr-un orăşel din superba Napa Valley la nord de San Francisco, o regiune bine cunoscută pentru apreciatele vinuri californiene. Vizitându-l des am înţeles pentru prima dată ce anume îmi lipsea pentru a fi cu mulţumită. Atunci am început să scriu, după mulţi ani de întrerupere şi prima poezie a fost dedicată satului în care au trait bunicii mei paterni.

Inspirată din peisajul familiar al dealurilor line şi al văilor largi, poezia “Amintiri din Ludeşti” este o întoarcere la primele impresii ale copilăriei, atunci când mirosurile şi parfumurile satului s-au impregnat în sufletul meu de bucureşteancă, neobişnuită cu viaţa la ţară, dar care totuşi îmi dădea un sens de apartenenţă.

{{ s-a deşteptat o amintire

de lapte dat în foc

de gutuie pe sobă

de haină de pâslă muiată de ploaie

de fân în care s-au copt mere

de pătul în care am ascuns grâu

de pământ îngrăşat în abur de iezle

de zeamă stoarsă prunei spre toamnă

de pulbere de ovăz strivit sub roată

de săpuns mistuit în căldări de aramă}}

Ultimile versuri ale poeziei contrastează viaţa suculentă a satului mereu viu cu peisajul frumos, delicat dar static şi inodor al câmpului de maci.

{{adulmecând unsoarea podelei scârţâite

şi a chirpiciului proaspăt

mă zgârie duios pe nară

sudoarea horei ce mi-a impregnat amintirea

de râncezeala muşchiului de copac

pe care s-a căţărat ciupercuţa

din care am gustat din greşeală

şi m-am trezit pedepsită

în câmp de maci}}

Tot în aceaşi perioadă am înţeles că eforturile mele de a mă detaşa de cele ştiute, asimilate şi impregnate în însăşi fiinţa mea nu se vor atenua în timp şi apartenenţa mea la matricea română va rămâne totdeauna intactă, făcând asimilarea totală imposibilă indiferent de precauţiile luate.

Rugă

palmieri

pescăruşi

şi tihna seninului

pâinea noastră

cea de toate zilele

ia-ne-o Doamne

şi ne dă nouă

macar cu împrumut

colacul din horă

buciumul Oltului

istovita câmpie

şi iartă-ne Doamne

păcat de ispită

precum şi noi sperăm

greşiţilor noştri

nevrednici de-a noastră iubire

şi nu ne duce

pe noi în ispită

şi de trufie ne izbăveşte

Amin

Dorul pe care l-am dus era acompaniat şi de un acut sentiment de ciudă. Îmi aminteam de anii studenţiei când cu foarte puţini bani în buzunar mergeam cu colegii mei la restaurante care depăşeau cu mult bugetul nostru studenţesc. La vremea aceea ne aşezam dezinvolt la masă şi comandam cafea şi apă minerală. Stăteam ore întregi de vorbă cu ceaşca între timp goală, dar ne simţeam în largul nostru şi nimeni nu ne grăbea pe uşă afară. Acest sentiment că ni se cuvine şi că ceea ce făceam noi este foarte normal nu l-am avut niciodată în America.

Deşi după câţiva ani aveam şi bani în buzunar şi cărţi de credit berechet am ezitat totdeauna să intru în magazinele din Beverly Hills care îmi dădeau un sentiment de inadecvare, de parcă aş fi fost neinvitată şi ne-bine venită acolo. Acest sentiment nu m-a părăsit nici până în ziua de azi.

În America am cunoscut oameni minunaţi şi am văzut locuri deosebit de frumoase, dar am păstrat sentimentul că totul îmi este străin. Minunata coastă a Pacificului de la Los Angeles la San Francisco am admirat-o deseori, dar nu m-a impresionat; pentru sufletul meu ea era prea dramatică, precum şi munţii Elveţiei, ariditatea Siciliei, imensitatea Grand Canyon-ului sau magestica Niagară.

Frumuseţile altora le admiram fără să mă implic, căci fără să ştiu, eu tânjeam după dealurile ondulate ale Bucovinei, după valea strâmtă a Izei, după plaiurile armonioase ale Transilvaniei, după podgoriile parfumate ale Moldovei, după forfota Bucureştiului.

Niciodată nu mi s-a părut concepţia filozofică a lui Blaga despre Spaţiul Mioritic mai adevărată. Subconştientul mioritic mi-a modelat personalitatea prin doine şi balade care îşi cereau dreptul la “piciorul de plai şi gura de rai”.

Cu sau fără ştiinţă am încercat să-mi refac spaţiul intrinsec al personalităţii mele, acel orizont care a definit trăirile mele cele mai profunde. Niciodată nu am renunţat la a vorbi româneşte şi faptul că am fost activă în comunitatea românâ s-a datorat în mare măsură unei nevoi egoiste, dar imperioase de a reface drumul spre casă, fie şi numai la nivel spiritual.

Probabil din acelaşi motiv al nevoii de familiaritate cu locurile natale, fiul meu, care locuia în America, a ales să facă o specializare la Cluj înainte de a începe masteratul în ştiinţe politice şi de a se dedica cercetării istoriei României din perioada anilor 1967 – 1980 (tema lucrării lui de doctorat).

Nepoata mea la numai 6 ani vorbeşte, citeşte deşi stângaci, dar mai ales cântă româneşte cu un uşor accent ardelenesc, de ţi-e mai mare dragul. Născută în America ea nu va simţi poate niciodată lipsa spaţiului matrice şi al modului de viaţă românesc, dar ştie exact şi spune la toată lumea că ea este nu numai americancă, dar şi româncă.

Să nu duc dor

când am plecat de-acasă

am luat cu mine

ce-a fost dintotdeauna al meu

să nu duc dor

să nu duc dor

de murmur de pârâie

să nu duc dor

de flori de iasomie

să nu duc dor

de forfotă-n tramvaie

să nu duc dor

de pace-n cimitire

să nu duc dor

de mugur de salcâm

să nu duc dor

de busuioc în sân

…. şi dor am dus

Timpul mi-a dovedit că degeaba am luat cu mine “ce-a fost dintotdeauna al meu să nu duc dor” – eu dor am dus şi acum mă întorc acasă plină de dor. Să nu duc dor… și dor am dus.